ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 356/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 356/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Galați, la data de 31 mai 2005, sub nr. 1601/C/2005, reclamanta O.I.G.

a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Galați anularea Dispozițiilor

nr. 352 din 24 noiembrie 2003, nr. 656 din 25 martie 2004, nr. 655 din 25

martie 2004, nr. 658 din 25 martie 2004, nr. 659 din 25 martie 2004, nr. 660

din 25 martie 2004, nr. 657 din 25 martie 2004 și nr. 1600/2005, precum și

restituirea în natură a imobilelor ce au format obiectul acestora sau acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin sentința civilă nr. 2090 din 29

noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Galați, a fost admisă în parte

contestația și, pe cale de consecință, s-a dispus anularea Dispoziției nr. nr.

656 din 25 martie 2004 emisă de Primarul Municipiului Galați și acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent reclamantei, pentru imobilul situat în

municipiul Galați, județul Galați, despăgubirile urmând a fi calculate de

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Au fost respinse ca nefondate,

contestațiile formulate împotriva celorlalte dispoziții.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a făcut dovada dreptului de

proprietate și a deținerii legale de către autorul său, doar în ceea ce privește

imobilul situat în Galați, imobil care în prezent nu mai există, pe locul

acestuia fiind construite blocuri de locuințe. S-a apreciat, astfel, că

restituirea în natură nu mai este posibilă, reclamanta fiind îndreptățită la

măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv despăgubiri ce vor fi calculate

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor potrivit art. 1 din Legea

nr. 10/2001.

În ceea ce privește celelalte

imobile revendicate de reclamantă, instanța de fond a reținut că așa cum

rezultă din certificatul nr. 841.754 din 26 septembrie 1994, în anul 1948

acestea nu mai figurau în proprietatea autorului reclamantei, iar pe de altă

parte, imobilele nu figurează nici în evidențele contabile ale Primăriei

Municipiului Galați, astfel încât nu poate fi reținută prezumția relativă de

preluare abuzivă prevăzută de art. 2 lit. e) din Normele Metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, în mod corect pârâta a

dat eficiență dispozițiilor art. 3 și art. 23 din Legea nr. 10/2001 și a

respins notificările formulate de reclamantă cu privire la aceste imobile.

Referitor la suprafața de 5 ha teren, s-a apreciat că în mod corect s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr.

10/2001 și s-a respins cererea de restituire în natură, întrucât terenul în

litigiu nu intră sub incidența actului normativ mai sus menționat făcând

obiectul legilor fondului funciar.

Împotriva sentinței civile nr. 2090

din 29 noiembrie 2006 a Tribunalului Galați a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 60 din 22

februarie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă, a fost respins ca nefondat

apelul declarat.

Pentru a pronunța această decizie,

Curtea a reținut următoarele considerente:

Reclamanta O.I.G., în calitate de

moștenitoare a autorului său D.G., a solicitat restituirea în natură sau prin

echivalent a următoarelor imobile: un teren în suprafață de 5 ha vie situat în comuna Filești, județul Galați, un imobil situat în strada B. nr. 14, un imobil

situat în strada S. nr. 11, un imobil situat în strada C. nr. 13, un imobil

situat în strada D. nr. 24 și un imobil situat în strada B. nr. 68.

Cu privire la imobilele solicitate, Primăria

Municipiului Galați a emis un număr de opt dispoziții, toate de respingere a

notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, după cum urmează: Dispoziția

nr. 352/2008 pentru terenul în suprafață de 5 ha vie; Dispoziția nr. 656/2004 pentru imobilul din strada B. nr. 14; Dispoziția nr. 655/2004

pentru imobilul din strada S. nr. 11; Dispozițiile nr. 659 și nr. 658/2004 pentru

imobilul din strada C. nr. 13; Dispoziția nr. 660/2004 pentru imobilul din

strada D. nr. 24; Dispozițiile nr. 657/2004 și nr. 1600/2005 pentru imobilul

situat în strada B. nr. 68.

În motivarea tuturor acestor

dispoziții, entitatea investită a reținut că solicitanta nu a făcut dovada

dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate și nici dovada

deposedării abuzive de acestea.

Potrivit art. 23 din Legea nr.

10/2001, sarcina probei cu privire la dreptul de proprietate și la deținerea

legală a imobilelor revendicate revine, în toate cazurile, persoanei

îndreptățite la restituire.

Din analiza înscrisurilor depuse la

dosar și, în special, a certificatului nr. 841.754 din 26 septembrie 1994 emis

de Arhivele Statului, Curtea a reținut că în anul 1948, în patrimoniul

autorului reclamantei existau efectiv, doar două imobile, respectiv cel situat

în strada B. nr. 14 și cel situat în strada D.C. nr. 35, pentru ambele figurând

„cap de gospodărie” D.G.

În ceea ce privește celelalte

imobile solicitate de reclamantă, situația acestora se prezenta, la nivelul

aceluiași an, în felul următor: la adresa din strada B. nr. 68, existau două

apartamente din care unul aparținea familiei E.D., iar cel de-al doilea era

nelocuibil; imobilul din strada D. nr. 27 nu a fost găsit înregistrat în

recensământul din anul 1948; la imobilul din strada S. nr. 11 existau două

apartamente pentru care figurau, în calitate de capi de gospodărie, B.I. și,

respectiv, L.B.; pe strada C. nr. 13 existau, de asemenea, trei apartamente

care aparțineau lui G.S., având destinația de restaurant, lui L.P. și,

respectiv, lui B.J.

Același certificat emis de Arhivele

Statului arată existența în proprietatea lui D.G. a unui imobil situat în

strada D.C. nr. 35A, iar la adresa din strada N. nr. 7 se consemnează existența

unui loc viran, fără indicarea vreunui proprietar.

Curtea a constatat că, în mod corect,

instanța de fond a reținut că reclamanta, în calitate de moștenitoare a

numitului D.G., a făcut dovada dreptului de proprietate al acestuia numai în

ceea ce privește imobilul situat în Galați, pentru care, de altfel, a și dispus

anularea dispoziției emise de Primar, prin care cererea de restituire a

imobilului a fost respinsă.

În ceea ce privește imobilele din

strada B. nr. 68, strada D. nr. 27, strada S. nr. 11 și strada C. nr. 13, solicitate,

de asemenea, de reclamantă, așa cum rezultă din certificatul emis de Arhivele

Statului, acestea nu figurau, la nivelul anului 1948, în patrimoniul autorului

reclamantei, ci în patrimoniul altor persoane, astfel încât, în mod corect s-a

reținut prin dispozițiile emise de Primarul Municipiului Galați și prin

hotărârea instanței de fond, că acestea nu pot face obiectul restituirii în

natură sau prin echivalent.

Actele de proprietate invocate de

reclamantă și depuse la dosar, deși dovedeau că la un anumit moment imobilele

în litigiu s-au aflat în proprietatea autorilor săi, reflectă o realitate mult

anterioară anului 1948, când situația proprietăților numitului D.G. s-a

schimbat în mod evident, astfel încât, așa cum s-a arătat, acesta a rămas

proprietar doar cu privire la cele două imobile din strada B. și, respectiv,

din strada D.C.

Cu privire la imobilul din strada N.

nr. 7, Curtea a constatat, dincolo de faptul că nu s-a făcut de către

reclamantă dovada dreptului de proprietate al autorului său (la recensământul

din anul 1948 acesta figurând ca teren viran, fără proprietar), că reclamanta

nici nu l-a solicitat prin acțiunea dedusă judecății, neexistând nici

notificare și, implicit, nici Dispoziție emisă de Primar în acest sens.

Curtea a constatat că acest teren a

fost solicitat pentru prima dată în apel, împrejurare ce contravine

dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora în apel nu se

pot face alte cereri noi.

Cu privire la imobilul din strada D.C.

nr. 35 A care, potrivit aceluiași certificat emis de Arhivele Statului, în anul

1948 figura în proprietatea lui D.G., s-a constatat că reclamanta nu a formulat

niciodată notificare și nici nu a investit direct instanța de judecată cu o

cerere de retrocedare a acestuia, astfel încât, situația acestui imobil nu face

obiect de analiză în cauză.

Rămâne în discuție, așa cum s-a

arătat și mai sus, doar imobilul din strada B. nr. 14, singurul dintre cele

revendicate de reclamantă, pentru care s-a făcut dovada dreptului de proprietate

al autorului acesteia, imobil care, așa cum rezultă din actele dosarului, nu

mai există la acest moment fiind demolat.

Pentru acesta, instanța de fond a

dispus acordarea de măsuri reparatori prin echivalent constând în despăgubiri

ce vor fi calculate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Reclamanta a solicitat, atât la fond

cât și în apel, acordarea unui teren în compensare pentru imobilele imposibil

de restituit în natură, solicitare întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea

nr. 10/2001.

In apel, intimata a depus la dosar

lista terenurilor ce pot fi atribuite în compensare, reclamanta optând pentru

acordarea unei suprafețe de 14.527 mp, teren ce reprezintă echivalentul tuturor

imobilelor revendicate de aceasta în prezenta cauză.

Curtea a apreciat că solicitarea

reclamantei nu poate fi primită întrucât, așa cum s-a stabilit deja, reclamanta

nu este îndreptățită la măsuri reparatori decât pentru imobilul situat în

strada B. nr. 14, astfel încât, atribuirea unei suprafețe de teren de 14.527 mp

nu se justifică.

Nu a putut fi identificată o altă

suprafață de teren sau o parte a acestei suprafețe de 14.527 mp, care să poată

fi atribuită în compensare doar pentru acest imobil, reclamanta nefiind de

acord să primească teren mai puțin decât cel pentru care a optat.

In aceste împrejurări, constatând că

nu există posibilitatea reală a acordării de teren în compensare, Curtea a

reținut că soluția instanței de fond privind acordarea de măsuri reparatori

prin echivalent constând în despăgubiri pentru imobilul din strada B. nr. 14

imposibil de restituit în natură este temeinică și legală urmând a fi menținută

ca atare.

În ceea ce privește terenul în

suprafață de 5 ha vie, Curtea a constat că în mod corect s-a reținut prin

dispoziția emisă de Primar, precum și prin hotărârea instanței de fond că, față

de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, acesta nu intră sub incidența

actului normativ mai sus menționat, pretențiile reclamantei cu privire la acest

teren putând fi soluționată doar în conformitate cu prevederile Legii fondului

funciar.

Reținând ca fiind neîntemeiate

criticile formulate de reclamantă, Curtea, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat

și motivat recurs, în termen legal, reclamanta O.I.G., criticând-o din

perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens, se arată că ambele

instanțe au reținut greșit în cauză, faptul că nu s-ar fi făcut dovada

dreptului de proprietate asupra imobilelor solicitate, dându-se astfel o interpretare

eronată dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Se susține că s-a dat o interpretare

greșită certificatului nr. 841754 din 26 septembrie 1994 emis de Filiala

Arhivelor Statului Galați, din cuprinsul căruia rezultă că în fondul de arhivă al

orașului Galați a fost găsit „Registrul cu revizuirea numerotării clădirilor și

apartamentelor din orașul Galați pe anul 1948”, în care au fost trecute persoanele care ocupau la acel moment imobilele respective (cu titlu de chirie sau ca

proprietari) și nu proprietarii acestora, în dreptul fiecărei locații, fiind

făcută mențiunea "cap de gospodărie" sau "cap de familie"

și nu cea de proprietar.

Actul menționat anterior nu a făcut

revizuirea proprietăților sau a proprietarilor care dețineau imobilele

verificate, ci revizuirea numerotării clădirilor și apartamentelor din orașul

Galați, în anul 1948.

În ce privește sarcina probei deținerii

legale a imobilelor, recurenta reclamantă susține că a făcut dovada dreptului

de proprietate pentru fiecare imobil în parte.

Din expertiza efectuată în cauză,

rezultă că niciunul dintre cele cinci imobile nu mai poate fi restituit în natură,

deoarece, în urma sistematizării orașului Galați, toate au fost demolate, cu

excepția celui din str. C., dar care în prezent are un alt proprietar.

Recurenta-reclamanta precizează că a

fost și este de acord să primească teren în echivalent, pe amplasamentul

indicat de intimata-pârâtă, care este situat în extravilanul municipiului

Galați, în T 130, 131; P 458, 465; T 133, P 471/1, iar prin aplicarea

coeficientului de echivalență de 3,65, ar rezulta o suprafața totală de 14162

mp, sau 1 ha și 4162 mp.

În consecință, recurenta reclamantă solicită

admiterea recursului în sensul celor menționate în precedent.

Examinând recursul prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru

considerentele ce succed:

Recurenta reclamantă critică

hotărârea atacată pentru nelegalitate, susținând, în principal, că instanța de

apel a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, ca

urmare a aprecierii eronate a certificatului nr. 841754 din 26 septembrie 1994

emis de Filiala Arhivelor Statului Galați.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc .

civ., invocat în recurs, hotărârea atacată este greșită atunci când instanța dă

o interpretare greșită textului de lege corespunzător situației de fapt

reținute.

Exercitând un riguros control de

legalitate și temeinicie asupra sentinței pronunțate în fond, instanța de apel

a stabilit că potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, sarcina probei cu privire

la dreptul de proprietate și la deținerea legală a imobilelor solicitate, la

momentul preluării abuzive de către stat, revine în toate cazurile persoanei

îndreptățite la restituire.

Urmare, aprecierii corecte a

probelor administrate și, în special, a certificatului nr. 841.754 din 26

septembrie 1994 emis de Filiala Arhivelor Statului Galați, instanța de apel a

statuat că, în cauză, s-a dovedit faptul că în anul 1948, în patrimoniul

autorului recurentei reclamante existau efectiv, doar două imobile, respectiv

cel situat în strada B. nr. 14 și cel situat în strada D.C. nr. 35, pentru

ambele figurând „cap de gospodărie” autorul D.G.

Cu privire la imobilul din strada D.C.

nr. 35 A care, potrivit aceluiași certificat emis de Arhivele Statului, în anul

1948 figura în proprietatea lui D.G., s-a constatat că reclamanta nu a formulat

niciodată notificare și nici nu a investit direct instanța de judecată cu o

cerere de retrocedare a acestuia, astfel încât, situația acestui imobil nu face

obiect de analiză în acest dosar.

Prin urmare, doar pentru imobilul

din strada B. nr. 14, notificat de reclamantă, s-a făcut dovada dreptului de

proprietate și a deținerii legale de către autorul D.G., care figura „cap de

gospodărie” în certificatul emis de Arhivele Statului.

Actele de proprietate și

înscrisurile invocate de recurenta reclamantă în susținerea argumentelor sale

cu privire la celelalte imobile în litigiu, deși dovedeau că la un anumit

moment, s-au aflat în proprietatea autorilor săi, reflectă o realitate mult

anterioară anului 1948, când situația proprietăților numitului D.G. s-a

schimbat în mod evident, astfel încât, așa cum s-a arătat, acesta a rămas

proprietar doar cu privire la cele două imobile sus-menționate.

Din certificatul emis de Arhivele

Statului reiese, în mod clar, că aceste imobile nu figurau, la nivelul anului

1948, în patrimoniul autorului reclamantei, ci în patrimoniul altor persoane, un

asemenea înscris ce emană de la o autoritate a statului certificând situația de

fapt și de drept a imobilelor în litigiu la momentul de referință.

Stabilindu-se astfel situația de

fapt, Înalta Curte nu poate să dea o altă interpretare probelor administrate,

întrucât aceasta constituie o chestiune de fapt, un control de netemeinicie,

care nu justifică invocarea motivului de nelegalitate bazat pe încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc . civ.

În ceea ce privește susținerea

recurentei reclamante privind acordarea unei suprafețe de 14.527 mp teren în

compensare, ce reprezintă echivalentul tuturor imobilelor revendicate de

aceasta, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat

că solicitarea reclamantei în acest sens nu poate fi primită, întrucât, aceasta

nu este îndreptățită la măsuri reparatorii decât pentru imobilul situat în

strada B. nr. 14, astfel încât, atribuirea unei suprafețe de teren de 14.527 mp

nu se justifică. Nu a putut fi identificată o altă suprafață de teren sau o

parte a acestei suprafețe de 14.527 mp, care să poată fi atribuită în

compensare doar pentru acest imobil, recurenta reclamantă nefiind de acord să

primească teren mai puțin decât cel pentru care a optat.

În aceste împrejurări, constatând că

nu există posibilitatea reală a acordării de teren în compensare, se apreciază

că soluția instanței de fond privind acordarea de măsuri reparatori prin

echivalent constând în despăgubiri pentru imobilul din strada B. nr. 14,

imposibil de restituit în natură, este temeinică și legală, fiind corect

menținută de către instanța de apel.

Drept consecință, apreciind că nu

sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc . civ., Înalta Curte, având în

vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta O.I.G. împotriva deciziei nr. 60 A din 22 februarie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20

ianuarie 2011.