ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5555/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiune, reclamantul R.M., a chemat în judecată Ministerul

Justiției și Tribunalul Bacău, solicitând restituirea sumelor reprezentând

contribuția de asigurări sociale de sănătate de 7% reținută lunar din venitul

brut, în perioada 15 decembrie 2000–31 martie 2001.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că, în calitate de magistrat

beneficiază de gratuitatea asistenței medicale, conform art. 99 și art. 141 din

Legea nr. 92/1992 dispoziții care raportat la prevederile art. 6 din Legea nr.

145/1997, sunt norme speciale, derogatorii, care se aplică cu întâietate.

Prin sentința civilă nr. 284 din 28 mai 2003 Tribunalul Bacău a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a Tribunalului Bacău și a

Ministerului Justiției; a admis acțiunea, în parte, în sensul că pârâții au

fost obligați să restituie sumele virate de Tribunalul Bacău, cu titlu de primă

de asigurare pentru sănătate, în cuantum de 7% din salariul brut începând cu 1

ianuarie 2001–31 martie 2001.

S-a reținut în esență că, potrivit prevederilor art. 99 alin. (1) din

Legea nr. 92/1992, magistrații în activitate sau pensionari, precum și soțul

sau soția și copiii aflați în întreținerea acestora, beneficiază în mod gratuit

de asistență medicală, astfel că legea nu condiționează acordarea asistenței

medicale gratuite de plata unor contribuții de asigurări sociale de sănătate,

iar modificarea intervenită în materie, prin înserarea acestei condiții, se

referă la perioada ulterioară celei pentru care s-au solicitat drepturile bănești

respective.

Sentința a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 1054 din 20 august

2003 a Curții de Apel Bacău.

Împotriva acestor hotărâri, în temeiurile prevederilor art. 330 pct. 2 C.

proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, a declarat recurs în anulare, considerând că hotărârile au

fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond.

În dezvoltarea motivelor recursului în anulare se susține, esențial că,

din dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 4 din Legea nr. 145/1997 rezultă care

sunt categoriile de persoane supuse obligatoriu asigurării, după cum art. 6

aceeași lege enumeră persoanele care beneficiază de asigurare de sănătate fără

plata contribuției, mai departe, prin art. 52 stabilindu-se obligația pentru

persoanele asigurate, cu excepția celor anterior menționate, la plata unei

contribuții lunare pentru asigurări sociale de sănătate.

În ce privește magistrații, condițiile de acordare, în mod gratuit a

asistenței medicale, se stabilesc prin hotărâre de guvern, respectiv prin art.

5 din H.G. 409/1998, fiind apoi precizate în Normele comune din 26 mai 1999 ale

Ministerului Justiției, Curții Supreme de Justiție și Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție, în sensul că se beneficiază de gratuitate, dacă se face

dovada plății contribuției lunare de asigurări de sănătate.

Recursul în anulare este fondat.

În acest sens Curtea are în primul

rând în vedere că Legea asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997 a fost

publicată la 31 iulie 1997, fiind precedată de Legea nr. 142/1997 publicată la

25 iulie 1997 prin care s-au adus modificări substanțiale Legii de organizare

judecătorească nr. 92/992.

O corectă soluționare a litigiului

este condiționată de respectarea tuturor acestor acte normative, inclusiv de

dispozițiile Legii nr. 92/1992 în forma în care ea a fost republicată la 30

septembrie 1997.

Curtea reține astfel ca fiind de

necontestat că potrivit art. 99 și 141 din Legea nr. 92/1992 magistrații și

personalul auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete urmau să

beneficieze în mod gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze.

Conform însă art. 99 alin. (2) din

același act normativ condițiile de acordare a acestor facilități urmau a fi

stabilite printr-o hotărâre de guvern.

Înainte ca o astfel de hotărâre să

fi intrat în vigoare a fost adoptată Legea nr. 145/1997 care, în art. 4,

instituia obligativitatea contribuției lunare pentru asigurările sociale de

sănătate, iar în art. 6 și art. 55 menționa expres categoriile de persoane

exceptate sau scutite de această obligație.

Este de reținut că aceste din urmă

categorii nu îi includeau pe beneficiarii de asistență medicală gratuită

prevăzuți de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 99/1992 republicată.

Ulterior, în executarea acestor din

urmă dispoziții legale, a fost emisă Hotărârea de Guvern (H.G. nr. 409/1998

care menționa expres că beneficiul gratuităților prevăzute de art. 99 și art. 141

din Legea nr. 92/1992 operează în condițiile Legii nr. 145/1997.

Interpretarea propusă de instanțele

care au soluționat cauza în fond și în recurs, interpretare conform căreia

Legea nr. 92/1992 ar fi instituit o derogare de la prevederile art. 4 al Legii

nr. 145/1997 este criticabilă sub mai multe aspecte.

Este de observat astfel că, anterior

publicării Legii nr. 145/1997, Legea nr. 92/1992 s-a aflat în vigoare și a fost

modificată de două ori.

În raport cu această succesiune în timp

a celor două acte normative caracterul pretins derogatoriu al legii mai vechi

nu poate fi prezumat.

În același timp nu se poate omite că

modificările aduse Legii de organizare judecătorească prin Legea nr. 142/1997

au avut loc aproape simultan cu adoptarea Legii asigurărilor sociale de

sănătate.

Au existat așadar toate premisele

pentru ca, printr-o corelare a dispozițiilor celor două legi, să se prevadă

într-o manieră explicită includerea magistraților și eventual a personalului

auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete în categoria persoanelor

exceptate ori scutite de obligația instituită prin art. 4 din Legea nr.

145/1997.

În realitate o asemenea corelare nu

a avut loc, iar prin H.G. nr. 409/1998 beneficiul gratuităților prevăzute de

art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 a fost condiționat de respectarea

prevederilor Legii nr. 145/1997.

Pe de altă parte din analiza

dispozițiilor art. 6 și art. 55 din Legea nr. 145/1997 rezultă că, în

principal, lipsa de venituri a fost criteriul pe care legiuitorul l-a avut în

vedere în cazurile de exceptare sau scutire a unor persoane de plata

contribuției lunare pentru asigurările sociale de sănătate.

Acest criteriu nu operează însă nici

în cazul magistraților și nici în cel al personalului auxiliar de specialitate

de la instanțe și parchete.

Prin urmare, nu există argumente

pentru a se reține că Legea nr. 92/1992 ar deroga, sub aspectul analizat, de la

prevederile art. 4 din Legea nr. 145/1997.

Așa fiind, interpretarea contrară

avută în vedere de cele două instanțe constituie o încălcare esențială a

prevederilor legale menționate care atrage incidența în cauză a art. 330 pct. 2

C. proc. civ.

În consecință Curtea urmează a

admite recursul în anulare făcând aplicarea art. 314 C. proc. civ. în sensul

casării ambelor hotărâri atacate și al respingerii ca nefondată a acțiunii

formulate de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare

declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Casează decizia civilă nr. 1054

din 20 august 2003 a Curții de Apel Bacău și sentința civilă nr. 284 din 28 mai

2003 a Tribunalului Bacău și respinge acțiunea formulată de reclamantul R.M. în

contradictoriu cu Tribunalul Bacău și Ministerul Justiției.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie

2004.