ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9278/2005

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă C.S.J., s-a solicitat casarea sentinței civile nr. 44/2003 pronunțată de Tribunalul Neamț precum și a deciziei civile nr. 441/2003 a Curții de Apel Bacău și rejudecând pe fond, să fie respinsă acțiunea având ca obiect, restituirea sumelor de bani încasate prin reținerea cotei de 7% din salariul lunar, cu titlu de contribuție la fondul de asigurări sociale de sănătate pe perioada 1 ianuarie 2000 – 1 martie 2001. În motivarea recursului în anulare au fost criticate cele două hotărâri pentru următoarele motive: În mod greșit a fost admisă acțiunea introdusă de către judecătorii din cadrul Judecătoriei Bacău pentru restituirea sumelor încasate cu titlu de contribuție la fondul de asigurări de sănătate deoarece, din interpretarea prevederilor Legii nr. 145/97 privind asigurările sociale de sănătate, rezultă cu claritate că magistrații au dreptul la asistență medicală gratuită doar dacă fac dovada faptului că plătesc contribuția la aceste asigurări.

Această lege nici nu-i consideră asigurați de drept și nici nu-i enumeră pe magistrați printre persoanele scutite de la plata contribuției. Aceeași obligație este desprinsă și din interpretarea Legii nr. 145/97 care, fiind adoptată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 92/92, nu a prevăzut în mod expres că dispozițiile acestei din urmă legi nu sunt aplicabile și magistraților și nici nu a făcut reglementări distincte pentru aceștia, de vreme ce ei erau incluși în categoria largă a tuturor cetățenilor români obligați la plată. Examinând recursul în anulare prin prisma criticilor formulate se constată că acesta este fondat.

Astfel, problema dedusă judecății este aceea de a stabili dacă în intervalul de timp cuprins între intrarea în vigoare a Legii nr. 92/1992 privind organizarea judiciară și data modificării acesteia prin Legea nr. 118/2001, asistența medicală a magistraților, a personalului auxiliar de specialitate al instanțelor, este gratuită ori condiționată de plata contribuției la fondul asigurărilor sociale de sănătate. Aceasta deoarece, în textul Legii nr. 92 așa după cum el este prevăzut în art. 99 și art. 141, se prevede asigurarea gratuită a asistenței medicale pentru categoria de personal menționată, iar în textul Legii nr. 118/2001 pentru aprobarea O.U.G. nr. 179/1999 privind modificarea și completarea Legii 92/1992, se prevede aceeași facilitate dar, condiționată de respectarea dispozițiilor legale privind plata contribuției de asigurări sociale.

Prin urmare, în intervalul 1 ianuarie 2000-29 martie 2001 în care nu era prevăzută în mod expres în textul Legii 92/92 această condiționare de plată, s-a pus problema acordării sau nu a asistenței medicale în mod gratuit. Neconcordanța dintre opinia instanței și cea a debitorilor-pârâți a fost determinată de temeiul juridic adoptat în mod diferit și anume, Legea nr. 92/92 care s-a considerat a fi o lege specială a instanțelor, derogatorie în raport cu legea cadru în materie de asigurări sociale, Legea nr. 145/1997. Deși Legea nr.92/92 este o lege specială deoarece privește exclusiv organizarea judecătorească, tot astfel se poate spune și despre Legea nr. 145/1997 că are caracter special în materie de asigurări sociale.

Specialitatea fiecăreia din cele două legi, este dată prin urmare, de domeniul distinct al reglementării. Așa după cum Legea 92 se referă la organizarea instanțelor, tot așa Legea 145, se referă la asigurările sociale. Prin urmare, problema legalității sau nu a reținerii procentului de 7% din salariul cuvenit personalului instanțelor judecătorești, trebuie analizat prin prisma legii speciale, care reglementează acest domeniu al asigurărilor sociale, adică a Legii 145 cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 1 alin. (2) al acestei legi, asigurările de sănătate funcționează pe baza principiului solidarității în colectarea și utilizarea fondurilor. Problema dedusă judecății referindu-se la domeniul asigurărilor sociale de sănătate, legea specială în materie este acea lege care reglementează însuși domeniul asigurărilor arătate.

Cum dispozițiile Legii nr. 145/97 nu prevăd ca fiind exceptat de la plată ori scutit de plata contribuției și personalul instanțelor, rezultă că, potrivit art. 4 din acest act normativ, acest personal era supus plății, contribuției de 7% inclusiv în intervalul ianuarie 2000 – martie 2001. Chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia că prevederile art. 99 și art. 141 din Legea 92/92 sunt prioritare deoarece prevăd „asistența medicală gratuită”, trebuie constatat faptul că, aceleași texte de lege menționează stabilirea modului de acordare a acestui drept, printr-o hotărâre de guvern. Ulterior, prin H.G.

409/1998 dată în acest scop, se prevede obligativitatea adoptării unor „norme comune” de către Ministerul Justiției și Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție pentru aplicarea Hotărârii menționate, norme care au fost adoptate sub nr. 318/FB/64/807/C din 26 mai 1999 și care condiționează acordarea asistenței medicale gratuite, de plata contribuției la asigurările sociale. Din interpretarea textului acestor norme comune coroborat cu faptul că, în toată perioada aplicării aceleiași Legi nr. 92/1992, întregul personal al instanțelor judecătorești a achitat contribuția la asigurările sociale de sănătate precum și cu faptul că, prin Legea nr. 145/1997 s-a prevăzut în mod expres obligația de contribuție la fondul menționat, rezultă atât existența obligației de plată, cât și temeiul juridic al acestei obligații care este reglementat de prevederile Legii nr. 145/97.

Însuși faptul încheierii anterior Legii 145/1997 a unor contracte separate între C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. și fiecare angajat din personalul instanțelor, contracte în care s-a prevăzut obligația Ministerului Justiției prin ordonatorul secundar de credite, Tribunalul, de a reține și vira la contribuția de asigurări de sănătate cota prevăzută de lege, denotă caracterul obligatoriu al acestei plăți, inclusiv în baza legii generale, adică art. 969 C. civ., nu numai a prevederilor art. 1 și art. 4 din Legea 145/97, adică a legii speciale în materie. Fiind vorba de hotărâri date cu aplicarea și încălcarea esențială a legii, urmează ca, în conformitate cu textul legii aplicabil la data declarării căii de atac, respectiv art. 314 C. proc.

civ., acestea să fie casate și pe cale de consecință, acțiunea introductivă, să fie respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 441 din 3 aprilie 2003 a Curții de Apel Bacău și a sentinței civile nr. 44/C din 31 ianuarie 2003 a Tribunalului Neamț, secția civilă, pe care le casează și respinge, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2005.