ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9278/2005
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9278/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului în anulare de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin recursul în anulare declarat de Procurorul
General al Parchetului de pe lângă C.S.J., s-a solicitat casarea sentinței
civile nr. 44/2003 pronunțată de Tribunalul Neamț precum și a deciziei civile
nr. 441/2003 a Curții de Apel Bacău și rejudecând pe fond, să fie respinsă
acțiunea având ca obiect, restituirea sumelor de bani încasate prin reținerea
cotei de 7% din salariul lunar, cu titlu de contribuție la fondul de asigurări
sociale de sănătate pe perioada 1 ianuarie 2000 – 1 martie 2001.
În motivarea recursului în anulare au fost criticate
cele două hotărâri pentru următoarele motive:
În mod greșit a fost admisă acțiunea introdusă de
către judecătorii din cadrul Judecătoriei Bacău pentru restituirea sumelor
încasate cu titlu de contribuție la fondul de asigurări de sănătate deoarece,
din interpretarea prevederilor Legii nr. 145/97 privind asigurările sociale de
sănătate, rezultă cu claritate că magistrații au dreptul la asistență medicală
gratuită doar dacă fac dovada faptului că plătesc contribuția la aceste
asigurări. Această lege nici nu-i consideră asigurați de drept și nici nu-i
enumeră pe magistrați printre persoanele scutite de la plata contribuției.
Aceeași obligație este desprinsă și din interpretarea
Legii nr. 145/97 care, fiind adoptată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 92/92,
nu a prevăzut în mod expres că dispozițiile acestei din urmă legi nu sunt
aplicabile și magistraților și nici nu a făcut reglementări distincte pentru
aceștia, de vreme ce ei erau incluși în categoria largă a tuturor cetățenilor
români obligați la plată.
Examinând recursul în anulare prin prisma criticilor
formulate se constată că acesta este fondat.
Astfel, problema dedusă judecății este aceea de a
stabili dacă în intervalul de timp cuprins între intrarea în vigoare a Legii
nr. 92/1992 privind organizarea judiciară și data modificării acesteia prin
Legea nr. 118/2001, asistența medicală a magistraților, a personalului auxiliar
de specialitate al instanțelor, este gratuită ori condiționată de plata contribuției
la fondul asigurărilor sociale de sănătate.
Aceasta deoarece, în textul Legii nr. 92 așa după cum
el este prevăzut în art. 99 și art. 141, se prevede asigurarea gratuită a
asistenței medicale pentru categoria de personal menționată, iar în textul
Legii nr. 118/2001 pentru aprobarea O.U.G. nr. 179/1999 privind modificarea și
completarea Legii 92/1992, se prevede aceeași facilitate dar, condiționată de
respectarea dispozițiilor legale privind plata contribuției de asigurări
sociale.
Prin urmare, în intervalul 1 ianuarie 2000-29 martie 2001
în care nu era prevăzută în mod expres în textul Legii 92/92 această
condiționare de plată, s-a pus problema acordării sau nu a asistenței medicale
în mod gratuit.
Neconcordanța dintre opinia instanței și cea a debitorilor-pârâți
a fost determinată de temeiul juridic adoptat în mod diferit și anume, Legea
nr. 92/92 care s-a considerat a fi o lege specială a instanțelor, derogatorie
în raport cu legea cadru în materie de asigurări sociale, Legea nr. 145/1997.
Deși Legea nr.92/92 este o lege specială deoarece
privește exclusiv organizarea judecătorească, tot astfel se poate spune și
despre Legea nr. 145/1997 că are caracter special în materie de asigurări
sociale.
Specialitatea fiecăreia din cele două legi, este dată
prin urmare, de domeniul distinct al reglementării. Așa după cum Legea 92 se
referă la organizarea instanțelor, tot așa Legea 145, se referă la asigurările
sociale. Prin urmare, problema legalității sau nu a reținerii procentului de 7%
din salariul cuvenit personalului instanțelor judecătorești, trebuie analizat
prin prisma legii speciale, care reglementează acest domeniu al asigurărilor
sociale, adică a Legii 145 cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 1 alin. (2)
al acestei legi, asigurările de sănătate funcționează pe baza principiului
solidarității în colectarea și utilizarea fondurilor.
Problema dedusă judecății referindu-se la domeniul
asigurărilor sociale de sănătate, legea specială în materie este acea lege care
reglementează însuși domeniul asigurărilor arătate.
Cum dispozițiile Legii nr. 145/97 nu prevăd ca fiind
exceptat de la plată ori scutit de plata contribuției și personalul
instanțelor, rezultă că, potrivit art. 4 din acest act normativ, acest personal
era supus plății, contribuției de 7% inclusiv în intervalul ianuarie 2000 –
martie 2001.
Chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia că
prevederile art. 99 și art. 141 din Legea 92/92 sunt prioritare deoarece prevăd
„asistența medicală gratuită”, trebuie constatat faptul că, aceleași texte de
lege menționează stabilirea modului de acordare a acestui drept, printr-o hotărâre
de guvern.
Ulterior, prin H.G. 409/1998 dată în acest scop, se
prevede obligativitatea adoptării unor „norme comune” de către Ministerul
Justiției și Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție pentru aplicarea
Hotărârii menționate, norme care au fost adoptate sub nr. 318/FB/64/807/C din 26
mai 1999 și care condiționează acordarea asistenței medicale gratuite, de plata
contribuției la asigurările sociale.
Din interpretarea textului acestor norme comune
coroborat cu faptul că, în toată perioada aplicării aceleiași Legi nr. 92/1992,
întregul personal al instanțelor judecătorești a achitat contribuția la
asigurările sociale de sănătate precum și cu faptul că, prin Legea nr. 145/1997
s-a prevăzut în mod expres obligația de contribuție la fondul menționat,
rezultă atât existența obligației de plată, cât și temeiul juridic al acestei
obligații care este reglementat de prevederile Legii nr. 145/97.
Însuși faptul încheierii anterior Legii 145/1997 a
unor contracte separate între C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. și fiecare angajat din
personalul instanțelor, contracte în care s-a prevăzut obligația Ministerului
Justiției prin ordonatorul secundar de credite, Tribunalul, de a reține și vira
la contribuția de asigurări de sănătate cota prevăzută de lege, denotă
caracterul obligatoriu al acestei plăți, inclusiv în baza legii generale, adică
art. 969 C. civ., nu numai a prevederilor art. 1 și art. 4 din Legea 145/97,
adică a legii speciale în materie.
Fiind vorba de hotărâri date cu aplicarea și
încălcarea esențială a legii, urmează ca, în conformitate cu textul legii
aplicabil la data declarării căii de atac, respectiv art. 314 C. proc. civ.,
acestea să fie casate și pe cale de consecință, acțiunea introductivă, să fie
respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul
General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
împotriva deciziei civile nr. 441 din 3 aprilie 2003 a Curții de Apel Bacău și
a sentinței civile nr. 44/C din 31 ianuarie 2003 a Tribunalului Neamț, secția
civilă, pe care le casează și respinge, ca nefondată, acțiunea formulată de
reclamanți.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2005.