ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5111/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 18

aprilie 2003 pe rolul Judecătoriei Craiova, reclamanta M.M. a solicitat

constatarea nulității absolute a contractului autentic nr. 3510 din 27 martie

1995 prin care pârâta B.N. a vândut pârâtei N.V. cota de ⅓ din anexa

gospodărească a imobilului situat în Călimănești cu motivarea că în anul 1988

aceeași vânzătoare i-a înstrăinat ei, reclamantei, toate drepturile pe care le

avea asupra imobilului de la adresa menționată.

După declinarea competenței, cauza a

fost soluționată în primă instanță de Judecătoria Brezoi, care prin sentința

civilă nr. 255 din 18 martie 2004 a respins acțiunea.

S-a reținut în motivarea acestei

soluții că din conținutul celor două contracte de vânzare-cumpărare rezultă cu

evidență că obiectul acestora nu a fost identic, astfel că reclamanta nu

justifică un interes în promovarea acțiunii în nulitate a contractului.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă nr. 1702 din 2

septembrie 2004 a Curții de Apel Pitești. Printr-o minuțioasă apreciere proprie

a probelor, instanța de apel a constatat că nici unul dintre motivele invocate

de reclamantă, vânzarea lucrului altuia, respectiv constatarea ca fals al unui

înscris întocmit de circumscripția financiară, nu pot conduce la constatarea

nulității contractului.

Astfel, s-a constatat că existența

unor obiecte diferite în cele două contracte, cel din 1988 și cel din 1995,

rezultă nu doar din lectura clauzelor lor, dar și din considerentele unei

hotărâri judecătorești pronunțate în anul 1996 prin care s-a sistat starea de

indiviziune asupra imobilului, dintre pârâta N.V., reclamanta M.M. și D.E.,

precum și din răspunsurile la interogatoriu.

Cu privire la cel de-al doilea motiv

invocat de reclamantă, instanța de apel a reținut că înscrisul declarat fals,

certificatul eliberat de circumscripția financiară Călimănești, nu a fost

determinant pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal reclamanta a declarat recurs, susținând că există motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, după

reluarea istoricului imobilului din anul 1976, cu trimiteri la probele

administrate, reclamanta a susținut în esență că dependințele imobilului nu au

fost niciodată separate, astfel că nu puteau fi vândute separat. Decizia este

criticată și pentru că nu a dat eficiență sentinței civile nr. 1548/2000 a

Judecătoriei Brezoi, care a dispus anularea certificatului fiscal nr. 2134 din 20

martie 1995, ca fiind fals, certificat ce a stat la baza încheierii

contractului de vânzare-cumpărare.

Prin note scrise, pârâta-intimată N.V.

a solicitat respingerea recursului.

Recursul nu este fondat, astfel

încât potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge, având în vedere

următoarele considerente.

Mai întâi, motivul de recurs invocat,

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu se regăsește în dezvoltarea recursului.

Astfel, potrivit acestui text de

lege, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii”. Or, recurenta nu a indicat în cuprinsul căii de

atac extraordinare exercitate ce anume lege s-a încălcat sau ar fi fost greșit

aplicat de instanța de apel.

De altfel, această lipsă esențială

s-a manifestat încă de la data formulării acțiunii, care, contrar cerințelor

imperative ale art. 112 pct. 4 teza finală C. proc. civ., nu indică motivele de

drept pe care se întemeiază cererea.

Dând dovadă de rol activ (chiar cu

depășirea exigențelor art. 129 C. proc. civ., ținând seama de faptul că

reclamanta a fost asistată de avocat), ambele instanțe au soluționat corect

cele două probleme ce se pot identifica în speță: dacă există sau nu vreun motiv

de nulitate absolută care să permită unui terț față de contract solicitarea de

constatare a nevalabilității acestuia.

Atât instanța de fond cât și cea de

apel, pe baza probatoriilor administrate, înscrisuri, interogatorii, au

concluzionat în același sens: nu există identitate între ceea ce a dobândit

reclamanta prin contractul din 1988 de la B.N. și ceea ce aceasta din urmă a

vândut în 1995 pârâtei N.V. Ca atare, nu se pune problema vânzării lucrului

altuia, care în anumite circumstanțe, în care ambele părți contractante ar fi

acționat

animus nocendi

, cu intenția de a-l frauda pe adevăratul

proprietar, ar putea conduce la constatarea nulității absolute.

Cu privire la critica vizând

consecințele pe care instanțele trebuiau să le tragă din faptul că un certificat

fiscal fusese declarat fals prin hotărâre judecătorească irevocabilă, sunt de

observat următoarele:

Relevant pentru determinarea

întinderii exacte a dreptului de proprietate transmis era planul de situație,

astfel cum a fost convenit de părțile contractante, iar nu certificatul fiscal

declarat nul prin sentința civilă nr. 1548/2000, care nu constituie titlu de

proprietate.

Cum suprapunerea eventuală a

dreptului de proprietate al părților poate fi soluționată prin promovarea unei

acțiuni în revendicare, prin aplicarea regulii

qui prior tempore, potior

iure

, fără a fi nevoie de constatarea nulității ultimului contract, corect

acțiunea astfel cum a fost formulată a fost respinsă de prima instanță, soluție

menținută în apel.

Pentru considerentele ce preced,

recursul declarat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de M.M. împotriva

deciziei civile nr. 1702/A din 2 septembrie 2004 a Curții de Apel Pitești, secția

civilă, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 iunie 2005.