ÎCCJ, Decizia nr. 148/2006

ÎCCJ, Decizia nr. 148/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rezoluția nr. 402/P/2004 din 25 ianuarie 2005,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art.

228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., împotriva

magistraților T.V. și A.C., sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu,

contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen., la plângerea petentului C.M.M., prin curator C.M.

S-a reținut că la data de 14 iunie 2004, petentul C.M.M.

a formulat plângere împotriva magistraților T.V. și A.C., pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., constând în aceea că, în pofida

probatoriilor administrate, aflate la dosarul nr. 380/2004, al Curții de Apel

Iași, au pronunțat decizia civilă nr. 328 din 17 martie 2004, care îi este

defavorabilă.

Din examinarea plângerii și a actelor aflate la

dosarul cauzei s-au constatat următoarele:

- petentul C.M.M. este bolnav de schizofrenie

paranoidă și se află în evidența Spitalului de Psihiatrie Murgeni, județul

Vaslui.

Prin dispoziția nr. 41 din 23 februarie 1995, a Primarului orașului Huși, în temeiul art. 146 C. fam. și art. 45 din Legea nr. 69/1991,

privind administrația publică locală, pentru petent a fost numit curator C.M.,

fratele acestuia;

- prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Huși, reclamantul C.M.M., în contradictoriu cu pârâții M.Ș., P.N., Ș.J., M.E. și

Comisia Județeană Vaslui pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, a solicitat

anularea titlului de proprietate nr. 1198/48157 din 18 noiembrie 1996, emis pe

numele părinților și reintegrarea patrimoniului C.A.P. Huși, cu suprafața de 197 ha teren agricol, care a fost luată în folosință de către I.A.S. Huși, în perioada 1988 - 1999.

- acțiunea reclamantului a fost respinsă prin sentința

nr. 1920 din 20 octombrie 1999 a Judecătoriei Huși, apreciindu-se că prin

eliberarea titlului de proprietate pe numele pârâților, în calitate de

moștenitori ai defunctului M.Ș., reclamantul nu a fost vătămat în drepturile

sale legitime, acesta având posibilitatea urmării procedurii prevăzute de legea

fondului funciar;

- apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii

primei instanțe a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 665/A din 19

iunie 2001, a Tribunalului Vaslui;

- recursul declarat, între alții, de reclamantul

menționat, împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respins prin decizia nr. 1874

din 2 noiembrie 2001, a Curții de Apel Iași;

- prin sentința nr. 1349 din 13 noiembrie 2003,

Judecătoria Huși a respins plângerea reclamantului C.M.M., privind

reconstituirea dreptului său de proprietate asupra suprafeței de 12,60 ha, situat în extravilanul comunei Stănilești, în punctul denumit S.;

- prin decizia nr. 328 din 17 martie 2004, Curtea de

Apel Iași, rejudecând cauza, a respins cererea petentului;

- cauza civilă, la data efectuării actelor

premergătoare se află pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în etapa

procesuală a recursului.

Având în vedere situația de fapt expusă, procurorul a

apreciat că este evident interesul petentului C.M.M. de a se interveni penal,

sub pretextul cercetării unor magistrați, în scopul soluționării cauzelor

civile în sensul vizat de către acesta.

Pe de altă parte, hotărârile pronunțate de judecători

sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea procesuală și nu pot constitui

fapte penale, în funcție de nemulțumirile părții căzute în pretenții.

Valoarea probatorie a actelor depuse de petent poate

fi apreciată exclusiv de instanța de judecată, singura competentă în materie,

și nu de reclamant.

În fine, procurorul a apreciat că este greu de

crezut, având în vedere perioada îndelungată de desfășurare a acestor procese,

circa 6 ani, că nici una din instanțele de judecată, atât la fond, cât și în

căile de atac exercitate, nu au observat săvârșirea vreunei greșeli sau

ilegalitatea vreunui act.

Totodată, din conținutul plângerii formulate de

petent, prin curator, se poate observa virulența verbală și ușurința cu care

acesta acuză judecătorii, de săvârșirea unor fapte penale, apreciate cu

subiectivism.

Plângerea formulată de petent împotriva rezoluției

primare de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin

rezoluția nr. 3605/66/N/2005 din 3 martie 2005.

Împotriva rezoluției primare de neîncepere a

urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul C.M.M.,

prin curator, a formulat plângere, întemeiată pe art. 278

1

C. proc. pen.

Prin sentința nr. 573 din 21 octombrie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată.

În motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a

reținut că, în raport cu dispozițiile art. 124 din Constituția României,

judecătorul nu soluționează cauza în nume propriu și în contradictoriu cu

părțile, ci se află în afara raportului dedus judecății și înfăptuiește justiția,

în numele legii, independent atât față de celelalte puteri din stat, cât și

față de părți.

Prin urmare, chiar dacă soluționează greșit o cauză,

magistratul se află în cadrul prezumției de bună credință, hotărârea putând fi

îndreptată pe căile de atac prevăzute de lege.

Răspunderea penală a magistratului poate interveni,

numai în mod excepțional, în situația în care încalcă legea cu rea credință, cu

intenția vădită de a prejudicia o parte.

Or, acest fapt nu s-a dovedit în cauză.

Dimpotrivă, petentul este cel care își exercită

abuziv drepturile procesuale, învinuind magistrații fără temei.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul C.M.M.,

prin curatorul C.M., a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris la data

exercitării căii de atac.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane

li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin exercitarea

abuzivă a atribuțiilor de serviciu.

Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare,

prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârșită

tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării

legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor”, a fost

incriminată „fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale

de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos

și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane”.

Cu referire la cauză, întrunește elementele

constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea defectuoasă a

atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să

releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu intenție și care

să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.

În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat

susținerile petentului, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a

atribuțiilor de serviciu.

Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie

infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie

pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie

trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menționat rezultă că procesul

penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una

desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o

infracțiune.

În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen., s-a

stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată

sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe”.

Așadar, în raport cu textele menționate, scopul

procesului penal trebuie realizat în așa fel, încât să armonizeze interesul

apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană

nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu referire la prima fază a

procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea

penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența

infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii

acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea

în judecată”.

În vederea realizării obiectului urmăririi penale,

astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală

a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a

procesului penal.

Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în

succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații, actele premergătoare având ca

scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a

cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la

constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport cu această împrejurare, nejustificându-se

începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se

confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este

de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia.

În cauză, constatându-se neîntrunirea elementelor

constitutive ale infracțiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire

penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.

Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul

acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o

hotărâre legală și temeinică.

Pe de altă parte, orice hotărâre judecătorească poate

fi supusă controlului judiciar, exclusiv prin exercitarea căilor de atac legal

prevăzute, orice soluție contrară ducând la încălcarea dispozițiilor legale

privind independența judecătorilor.

Chiar în ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul

interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a

unor norme de drept substanțial sau procedural, după caz, pentru a se reține în

sarcina magistratului, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar

să se dovedească faptul că acesta a acționat cu intenția de a prejudicia una

dintre părți, ipoteză ce nu s-a constatat în cauză.

Astfel, orice hotărâre este supusă unei căi de atac,

corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul

examinării cauzei în două grade de jurisdicție.

În consecință, hotărârea judecătorească, în sine, nu

poate constitui temei al angajării răspunderii penale.

Totodată, pretinsele erori invocate de petent nu pot

fi examinate, contrar principiului legalității căilor de atac, pe această cale.

Este de reținut în acest sens că determinarea

riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea

drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și

tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură

finalitatea acestora, în condițiile respectării independenței și autonomiei

magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia.

Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția

României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt

independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar

putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar

putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate, fără

relevanță sub aspectul răspunderii penale fiind sub acest aspect erorile

pretins a fi fost săvârșite, principiul constituțional menționat ar fi lipsit

de eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de

drept.

Așadar, susținând că pentru a se reține în sarcina

judecătorilor cauzei penale, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este

necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu intenția de a-l

prejudicia pe petent și, constatând că această împrejurare nu este probată în

cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o

rezoluție legală și temeinică.

În consecință, respingând plângerea, sub aspectul

acestor critici și menținând rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o

hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate, controlul

judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată.

Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției

de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor

premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea

procesual-penală.

Drept urmare, instanța sesizată cu plângerea

menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar

în cauzele civile la soluționarea cărora, în alte procese, petentul susține că

s-ar fi încălcat unele dispoziții legale.

Ca atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de

petent, al complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârilor

incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât recursul se constată a fi

neîntemeiat și sub acest aspect.

În concluzie, nepropunând și, ca atare,

neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția

intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată

în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Nici în această etapă procesuală nu au apărut

elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de

fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu de

către persoanele nominalizate de către petent, așa încât simplele afirmații ale

acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii

prevăzute de art. 246 C. pen., nesusținute de materialul probator administrat,

nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei

soluții.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul-petent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.M.M.,

prin C.M., în calitate de curator,

împotriva sentinței nr. 573 din 21

octombrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în dosarul nr. 2017/2005.

Obligă recurentul menționat să plătească statului,

suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie

2006.