ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 603/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 17 noiembrie 2003, oponenta SNP P. SA a solicitat în contradictoriu cu intimata F. SA anularea titlurilor executorii reprezentate de cecurile emise la data de 26 februarie 2003, la data de 24 februarie 2003, la data de 26 februarie 2003, la data de 6 martie 2003 și la data de 19 martie 2003 și a actelor de executare inițiate în baza acestora. De asemenea a mai solicitat încetarea executării acestor cecuri iar dacă executarea se va realiza, întoarcerea executării sumelor înscrise în aceste cecuri. În motivarea cererii oponenta arată că semnatarul cecurilor nu a avut mandat de a le semna, pentru acest motiv fiind trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu.

Societatea nu este angajată prin semnătura celui ce a avut calitatea de director al unui punct de lucru din cadrul unei sucursale și ca atare acesta va răspunde personal pentru aceste cecuri. Judecătoria Timișoara prin sentința civilă nr. 2155 din 9 martie 2004 a respins opoziția la executare. În pronunțarea acestei hotărâri s-a reținut că directorul general al A.A., semnatarul cecurilor în litigiu, a acționat în calitate de reprezentant al societății emitente, angajând răspunderea acesteia. Conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 31/1954, actele săvârșite de reprezentantul legal al unei persoane juridice este chiar actul persoanei juridice. În ce privește data emiterii cecurilor, instanța a reținut că, în adevăr acestea poartă data de 24 februarie 2003, 26 februarie 2003, 6 martie 2003 și 19 martie 2003, date la care, directorul A.A.

era suspendat din funcție, ori se afla în arest preventiv, astfel că, s-a apreciat, că au fost emise anterior datelor menționate, când semnatarul avea calitatea de director al A.A. Instanța a înlăturat și susținerile oponentei privind lipsa raportului fundamental dintre trăgător și beneficiarul cecului, susținând că, odată emis, cecul este un titlu de sine stătător și se face abstracție de raportul fundamental. Împotriva acestei hotărâri, oponenta SNP P. București a declarat apel care a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Timișoara, prin decizia nr. 106 din 25 mai 2005. În pronunțarea acestei hotărâri instanța a reținut că soluția instanței de fond este temeinică și legală, făcându-se o apreciere corespunzătoare a probelor din dosar și o aplicare corectă a dispozițiilor legale în materie.

S-a reținut că intimata a fost de bună credință, în condițiile în care pe amprenta ștampilei emitentul cecurilor apare SNP P. SA București, sucursala Arad, A.A., creând, astfel, convingerea legitimă a intimatei privitor la existența mandatului directorului A.A. de emitere a cecurilor. Fiind prepus al oponentei SNP P. SA, directorul D.G.B. putea semna înscrisurile cambiale, semnătura sa fiind opozabilă oponentei. Semnarea de titluri cambiale, nu presupune un mandat scris și special, aceste operațiuni comerciale intrând în mod normal și natural în atribuțiile directorului agenției. Împotriva acestei hotărâri, oponenta a declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., formulând următoarele critici: - semnatarul cecurilor fostul director al A.A., nu a avut, împuternicire pentru semnarea titlurilor de credit, astfel că greșit s-a reținut ca aplicabil art. 35 din decretul nr. 31/1954, potrivit căruia actele săvârșite de reprezentantul legal al unei persoane juridice este chiar actul persoanei juridice. - A.A., entitate fără personalitate juridică, nu avea dreptul să fie titulara unui cont, nu putea emite titluri de credit, astfel că este culpa băncii intimate, de a nu fi cerut actele de înființare a agenției pentru a verifica legalitatea deschiderii unui cont. Prin decizia nr. 843/2000 s-a interzis A.A. emiterea de cecuri. - instanța a înlăturat greșit susținerile privind reaua credință a intimatei, față de faptul că cecurile au fost prezentate la plată la 20 februarie 2003 și 24 februarie 2003, când semnatarul acestora, era în anchetă penală, fapt de notorietate, astfel că cecurile erau nule.

- cecurile nu era valabile întrucât nu purtau două semnături, așa cum prevede art. 18 alin. (10) și (11) din O.U.G. nr. 47/1997, respectiv semnăturile directorului și ale directorului financiar. - directorul A.B. nu a avut mandat să emită cecuri. - emiterea cecurilor nu avea temei, era abuzivă, în lipsa unor raporturi fundamentale de livrare a mărfii plătită prin cecuri. Recursul este nefondat și urmează să fie respins pentru următoarele motive: Recurenta prin criticile formulate, susține culpa intimatei, F. SA București de a nu fi verificat dacă A.A. putea să deschidă cont la bancă și dacă directorul acesteia D.G.B. avea mandat de a emite cecuri. Instanțele de fond și apel au reținut întemeiat că este culpa SC P. SA, oponentă, de a nu fi supravegheat și controlat unitățile în subordine, activitatea împuterniciților numiți ca administratori.

Faptul că recurenta a emis în 2000 o decizie prin care a interzis A.A. emiterea de cecuri, nu este opozabilă intimatei, cât timp nu s-a făcut dovada comunicării acesteia. Directorul A.A., semnatarul cecurilor, a angajat societatea, conform art. 35 alin. (2) din decretul nr. 31/1954. Potrivit acestei prevederi legale, „actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limita puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși”. Puterile directorului agenției erau reglementate de regulile mandatului, iar semnarea cecurilor s-a făcut în virtutea îndeplinirii unor operațiuni ce intrau normal în atribuțiile acestuia. Art. 70 din Legea nr. 31/1990, prevede că administratorii societății pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate, afară de restricțiile arătate în actul constitutiv.

Iar art. 55 din legea citată, stabilește că în raporturile cu terții, societatea pe acțiuni este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate, în afară de cazul în care ea dovedește că terții cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea acestuia. În alin. (2) se prevede că clauzele actului constitutiv ori hotărârea organelor statutare ale societății prevăzute în aliniatul precedent, care limitează puterile conferite de lege acestor organe, sunt inopozabile terților, chiar dacă au fost publicate. Din aceste reglementări, rezultă că terții nu răspund pentru depășirea mandatului de către administratorii societății, astfel că, fără temei, recurenta impută intimatei, depășirea atribuțiilor de către directorul, semnatarul cecurilor, întrucât este răspunzătoare pentru actele organelor sale.

În același sens, art. 395 C. com. prevede că „față de cel de al treilea, mandatul tacit al prepusului socotește general și cuprinde actele necesare exercițiului comerțului pentru care este dat. Patronul nu poate opune celor de al treilea vreo restricțiune a mandatului tacit, dacă nu probează că ei o cunoșteau în momentul contractării obligațiunii”. Ori, în cauză, nu numai că opozanta nu a încunoștințat-o pe intimată asupra emiterii abuzive a cecurilor cu încălcarea unor ordine emise de SC P. SA, dar, 4 cecuri au fost executate fără obiecțiuni, ceea ce a fost de natură să nu ridice suspiciuni din partea organului bancar, dimpotrivă, convingerea legitimității acestor titluri.

Criticile recurentei privind nulitatea cecurilor, pe motiv că la data prezentării, februarie 2003, semnatarul acestora fusese destituit, nu pot susține nulitatea titlurilor, întrucât, după cum întemeiat au reținut instanțele de fond și apel, cecurile au fost emise anterior suspendării din funcție, deci ele îndeplineau condițiile de legalitate. Sunt fără temei și motivele de nulitate pentru invocarea necesității celei de a doua semnături la emiterea cecurilor, adică și a directorului financiar. Legea asupra cecului, în art. 1, în cele 6 puncte, prevede condițiile de valabilitate la emiterea acestor titluri. Dispozițiile sunt de strictă interpretare, iar sancțiunea nulității nu se poate extinde dincolo de cazurile prevăzute de legiuitor.

Ca urmare, nu se poate reține, adăugând la lege, condiția semnăturii directorului financiar, care să determine nulitatea cecului. Cu privire la semnătură, în art. 1 din legea citată, prevede existența „semnăturii” celui care emite cecul (trăgătorul). În cazul societăților comerciale, este necesară semnătura reprezentantului, a persoanei fizice ce reprezintă societatea, în cazul în speță directorul agenției, și ștampila din care rezultă denumirea persoanei juridice, fără a fi necesară o altă semnătură pe C.E.C. Sunt nefondate și criticile privind ilegalitatea cecurilor prin faptul că nu au corespuns unor livrări de produse petroliere, nu au existat relații comerciale reale cu beneficiarul cecurilor.

Aceasta întrucât, cecul fiind un titlu formal și abstract, este independent de raportul fundamental, preexistent, ce a determinat emiterea acestuia. Așa fiind, hotărârea atacată se reține a fi temeinică și legală, astfel că recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de debitoarea SC P. SA București, împotriva deciziei civile nr. 106 din 25 mai 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 14 februarie 2006.