ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 820/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 186 din 4 aprilie 2005 a Tribunalului Dolj a fost respinsă contestația formulată de condamnatul M.N.L. în contra executării sentinței penale nr. 340 din 25 octombrie 1999, pronunțată de Tribunalul Galați, rămasă definitivă prin decizia nr. 3333 din 13 septembrie 2000 a Curții Supreme de Justiție. În motivarea contestației, condamnatul a susținut că încadrarea juridică dată faptelor sale [(prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. a), g) și i) și alin. ultim C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.)], pentru care a fost condamnat, la o pedeapsă rezultantă de 10 ani și 6 luni închisoare, prin sentința penală nr. 340/1999 a Tribunalului Galați, rămasă definitivă, este greșită și respectiv neconstituțională, în raport cu dispozițiile art. 146 C. pen., cum astfel a fost modificat prin Legea nr. 456/2001.

Examinând contestația, instanța de executare a apreciat că motivul invocat de contestator nu poate constitui caz de contestație în contra executării hotărârii de condamnare, în sensul art. 461 C. proc. pen., reținând că prin deciziile nr. 148 din 27 octombrie 1998, nr. 65 din 25 aprilie 1999, nr. 77 din 20 mai 1999, nr. 78 din 20 mai 1999 ale Curții Constituționale au fost respinse excepțiile, vizând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 146 C. pen. În esență, s-a reținut că, urmare devalorizării monedei naționale, limita de 50.000.000 lei, prevăzută de art. 146 C. pen., care determină înțelesul expresiei „consecințe deosebit de grave” nu mai constituie o valoare în raport cu care se impune un regim sancționator mai sever.

Rezolvarea acestei situații s-a apreciat că se poate realiza doar prin modificarea normei juridice respective, în sensul adaptării ei la realitățile sociale actuale, fapt ce constituie o prerogativă exclusivă a autorității legislative. Rațiunile modificării conținutului art. 146 C. pen., au fost unele de ordin economic, ele intervenind după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a apelantului M.N.L. Prin urmare, în cauză nu pot fi invocate dispozițiile legii penale mai favorabile și nici nu poate fi solicitată o reindividualizare judiciară a pedepsei aplicată prin hotărârea rămasă definitivă. Sentința instanței de executare, prin care a fost respinsă contestația formulată de condamnat în contra executării hotărârii de condamnare a fost criticată în apel, invocându-se, în esență, aceleași motive de contestație pe care s-a sprijinit cererea inițială.

Prin decizia penală nr. 248 din 30 august 2005 a Curții de Apel București, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 762/P/2005, a fost respins, ca nefondat, apelul condamnatului M.N.L. formulat împotriva sentinței penale nr. 186 din 4 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul Dolj, fiind obligat apelantul condamnat la 60 lei (RON), cheltuieli judiciare, din care 40 lei (RON), reprezintă onorariul apărătorului din oficiu. Pentru a decide astfel, instanța de apel, observând actele și lucrările dosarului, a constatat că motivele invocate de condamnat în contestația la executare nu sunt dintre cele prevăzute sub art. 461 C. proc. pen. Așadar, corect a apreciat instanța de executare că reindividualizarea judiciară a pedepsei nu poate fi făcută pe calea contestației la executare, cum astfel a solicitat condamnatul, invocând modificarea conținutului art. 146 C. pen., prin Legea nr. 456/2001, prin care s-a stabilit înțelesul expresiei „consecințe deosebit de grave”.

Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs contestatorul condamnat M.N.L., criticând-o, arătând în scris că au fost încălcate mai multe legi și dispoziții penale, care stau la baza activității procesual penale, nefiind respectat principiul legalității, deoarece Legea nr. 456/2001 este mai favorabilă în cazul infracțiunii din dosarul al cărui mandat de executare îl contestă, solicitând reducerea facultativă a 1/3 din pedeapsa aplicată, invocând drept temeiuri art. 461 lit. d), coroborat cu art. 458 C. proc. pen., și cu art. 12, 14 alin. (5) și art. 15 alin. (2) C. pen. La dosarul cauzei, în recurs a fost depusă o cerere din partea recurentului în care acesta a arătat că motivele care au condus la efectuarea contestației la executare au devenit între timp nule de drept, fapt ce conduce „sine die” la renunțarea la această cauză, solicitând aprobarea cererii.

La termenul de judecată din data de 26 ianuarie 2006, preliminar, condamnatul contestator a precizat, la cererea curții, că nu a renunțat la calea de atac exercitată, afirmând că cererea nu a fost scrisă și semnată de el, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la acea dată, când au fost consemnate și dezbaterile, ce face parte integrantă din prezenta decizie.

Totodată recurentul contestator condamnat a mai depus la dosar un memoriu și concluzii scrise în care arată că după arestarea sa, în anul 1999 au intervenit o serie de amendamente la articolele de lege care reglementează circumstanțele agravante, că la data condamnării sale suma de 50.000.000 lei era echivalentul a aproximativ 2300 mărci germane, neexistând nici o altă monedă unică europeană și față de apariția unei legi mai favorabile urmează a se constata că toate legile care prevăd prejudiciu deosebit de grav menționează valoarea acestuia ca fiind între 50-100.000 euro, iar în urma calculelor matematice, ținând cont de procentul ratei de inflație se poate observa că nu există prejudiciu de natură a impune un regim sancționator mai sever.

Astfel, se poate deduce faptul că art. 146 C. pen., nu a fost modificat obligatoriu din rațiuni de ordin economic, deoarece în 1999 nu putea Tribunalul Galați să prevadă apariția monedei euro sau mai ales stabilirea drept foarte gravă infracțiunea cu prejudiciul produs peste 50-100.000 euro, chiar dacă legile care prevăd acest lucru în mod expres au apărut după data condamnării sale definitive, făcând referiri la mai multe hotărâri, solicitând admiterea contestației la executare. Apărătorul recurentului contestator, în concluziile orale, în dezbateri a învederat că lasă la aprecierea instanței soluționarea recursului, calea aleasă de condamnat-contestația la executare-fiind, după părerea sa, greșită.

Examinând recursul declarat de contestatorul condamnat M.N.L. împotriva deciziei instanței de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul contestatorului condamnat ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta. Legiuitorul român a prevăzut în mod expres și limitativ în conținutul dispozițiilor art. 461 alin. (1) lit. a) – d) C. proc.

pen., cazurile în care se poate face contestație contra executării hotărârii penale astfel: - când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; - când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; - când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; - când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării. Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios, instanța de apel și-a însușit, la rândul ei argumentele primei instanțe cu privire la respingerea contestației la executare formulată de condamnat.

Înalta Curte consideră că instanța de apel a făcut un riguros examen asupra motivelor concret evidențiate de contestatorul condamnat, apreciind corect că în cauză nu pot fi invocate dispozițiile legii penale mai favorabile, având drept consecință reindividualizarea judiciară a pedepsei, în raport cu prevederile art. 461 lit. d), raportat la art. 458 C. proc. pen., cu referire la art. 12 – art. 15 C. pen., de care acesta s-a prevalat, constatând că aspectele invocate nu se încadrează în dispozițiile menționate. Pe de altă parte, aceleași apărări formulate în recurs, de către recurentul contestator condamnat nu pot fi avute în vedere, deoarece prin dispozițiile O.U.G.

nr. 207/2000 așa cum au fost modificate și aprobate prin Legea nr. 456/2001 s-a majorat doar plafonul valoric al pagubei materiale de la care se consideră că fapta are un caracter deosebit de grav, fără ca legiuitorul să prevadă expres o altă calificare juridică a incriminărilor ce au și o astfel de modalitate care să poată fi examinată prin prisma condițiilor impuse de art. 13 și 15 C. pen., privind aplicarea legii penale favorabile în cazul pedepselor definitive și care să se circumscrie temeiului contestației la executare de la lit. d) alin. (1) al art. 461 C. proc. pen., respectiv o „cauză de micșorare a pedepsei”. Astfel, Înalta Curte consideră că solicitarea recurentului contestator condamnat, în sensul modificării pedepsei, prin reducerea ei, excede dispozițiilor referitoare la contestația la executare.

În raport cu cele arătate, prin decizia pronunțată, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materia contestației la executare, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen. De asemenea, Înalta Curte, verificând hotărârea atacat, nu a constatat existența vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) din același cod. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul contestator condamnat M.N.L. împotriva deciziei penale nr. 248 din 30 august 2005 a Curții de Apel Craiova, secția penală. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., se va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 40 RON (400.000 lei), se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul contestator condamnat M.N.L. împotriva deciziei penale nr. 248 din 30 august 2005 a Curții de Apel Craiova, secția penală. Obligă recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 120 RON (1.200.000 lei), din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 40 RON (400.000 lei), se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 8 februarie 2006.