ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 820/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 186 din 4

aprilie 2005 a Tribunalului Dolj a fost respinsă contestația formulată de

condamnatul M.N.L. în contra executării sentinței penale nr. 340 din 25

octombrie 1999, pronunțată de Tribunalul Galați, rămasă definitivă prin decizia

nr. 3333 din 13 septembrie 2000 a Curții Supreme de Justiție.

În motivarea contestației,

condamnatul a susținut că încadrarea juridică dată faptelor sale [(prevăzută de

art. 26 raportat la art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. a), g) și i)

și alin. ultim C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.)], pentru care a

fost condamnat, la o pedeapsă rezultantă de 10 ani și 6 luni închisoare, prin

sentința penală nr. 340/1999 a Tribunalului Galați, rămasă definitivă, este

greșită și respectiv neconstituțională, în raport cu dispozițiile art. 146 C.

pen., cum astfel a fost modificat prin Legea nr. 456/2001.

Examinând contestația, instanța de

executare a apreciat că motivul invocat de contestator nu poate constitui caz

de contestație în contra executării hotărârii de condamnare, în sensul art. 461

C. proc. pen., reținând că prin deciziile nr. 148 din 27 octombrie 1998, nr. 65

din 25 aprilie 1999, nr. 77 din 20 mai 1999, nr. 78 din 20 mai 1999 ale Curții

Constituționale au fost respinse excepțiile, vizând neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 146 C. pen.

În esență, s-a reținut că, urmare

devalorizării monedei naționale, limita de 50.000.000 lei, prevăzută de art. 146

C. pen., care determină înțelesul expresiei „consecințe deosebit de grave” nu

mai constituie o valoare în raport cu care se impune un regim sancționator mai

sever.

Rezolvarea acestei situații s-a

apreciat că se poate realiza doar prin modificarea normei juridice respective,

în sensul adaptării ei la realitățile sociale actuale, fapt ce constituie o

prerogativă exclusivă a autorității legislative.

Rațiunile modificării conținutului art.

146 C. pen., au fost unele de ordin economic, ele intervenind după rămânerea

definitivă a hotărârii de condamnare a apelantului M.N.L.

Prin urmare, în cauză nu pot fi

invocate dispozițiile legii penale mai favorabile și nici nu poate fi

solicitată o reindividualizare judiciară a pedepsei aplicată prin hotărârea

rămasă definitivă.

Sentința instanței de executare,

prin care a fost respinsă contestația formulată de condamnat în contra

executării hotărârii de condamnare a fost criticată în apel, invocându-se, în

esență, aceleași motive de contestație pe care s-a sprijinit cererea inițială.

Prin decizia penală nr. 248 din 30

august 2005 a Curții de Apel București, secția penală, pronunțată în dosarul nr.

762/P/2005, a fost respins, ca nefondat, apelul condamnatului M.N.L. formulat

împotriva sentinței penale nr. 186 din 4 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul

Dolj, fiind obligat apelantul condamnat la 60 lei (RON), cheltuieli judiciare,

din care 40 lei (RON), reprezintă onorariul apărătorului din oficiu.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel, observând actele și lucrările dosarului, a constatat că motivele invocate

de condamnat în contestația la executare nu sunt dintre cele prevăzute sub art.

461 C. proc. pen.

Așadar, corect a apreciat instanța

de executare că reindividualizarea judiciară a pedepsei nu poate fi făcută pe

calea contestației la executare, cum astfel a solicitat condamnatul, invocând

modificarea conținutului art. 146 C. pen., prin Legea nr. 456/2001, prin care

s-a stabilit înțelesul expresiei „consecințe deosebit de grave”.

Împotriva acestei decizii a

declarat, în termen legal, recurs contestatorul condamnat M.N.L., criticând-o,

arătând în scris că au fost încălcate mai multe legi și dispoziții penale, care

stau la baza activității procesual penale, nefiind respectat principiul

legalității, deoarece Legea nr. 456/2001 este mai favorabilă în cazul

infracțiunii din dosarul al cărui mandat de executare îl contestă, solicitând

reducerea facultativă a 1/3 din pedeapsa aplicată, invocând drept temeiuri art.

461 lit. d), coroborat cu art. 458 C. proc. pen., și cu art. 12, 14 alin. (5)

și art. 15 alin. (2) C. pen.

La dosarul cauzei, în recurs a fost

depusă o cerere din partea recurentului în care acesta a arătat că motivele

care au condus la efectuarea contestației la executare au devenit între timp

nule de drept, fapt ce conduce „sine die” la renunțarea la această cauză,

solicitând aprobarea cererii.

La termenul de judecată din data de

26 ianuarie 2006, preliminar, condamnatul contestator a precizat, la cererea

curții, că nu a renunțat la calea de atac exercitată, afirmând că cererea nu a

fost scrisă și semnată de el, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la acea

dată, când au fost consemnate și dezbaterile, ce face parte integrantă din

prezenta decizie.

Totodată recurentul contestator

condamnat a mai depus la dosar un memoriu și concluzii scrise în care arată că

după arestarea sa, în anul 1999 au intervenit o serie de amendamente la

articolele de lege care reglementează circumstanțele agravante, că la data

condamnării sale suma de 50.000.000 lei era echivalentul a aproximativ 2300 mărci

germane, neexistând nici o altă monedă unică europeană și față de apariția unei

legi mai favorabile urmează a se constata că toate legile care prevăd

prejudiciu deosebit de grav menționează valoarea acestuia ca fiind între

50-100.000 euro, iar în urma calculelor matematice, ținând cont de procentul

ratei de inflație se poate observa că nu există prejudiciu de natură a impune un

regim sancționator mai sever.

Astfel, se poate deduce faptul că art.

146 C. pen., nu a fost modificat obligatoriu din rațiuni de ordin economic,

deoarece în 1999 nu putea Tribunalul Galați să prevadă apariția monedei euro

sau mai ales stabilirea drept foarte gravă infracțiunea cu prejudiciul produs

peste 50-100.000 euro, chiar dacă legile care prevăd acest lucru în mod expres

au apărut după data condamnării sale definitive, făcând referiri la mai multe

hotărâri, solicitând admiterea contestației la executare.

Apărătorul recurentului contestator,

în concluziile orale, în dezbateri a învederat că lasă la aprecierea instanței

soluționarea recursului, calea aleasă de condamnat-contestația la

executare-fiind, după părerea sa, greșită.

Examinând recursul declarat de

contestatorul condamnat M.N.L. împotriva deciziei instanței de apel, în raport

cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare prevăzut

de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., Înalta Curte

apreciază recursul contestatorului condamnat ca fiind nefondat pentru

considerentele ce se vor arăta.

Legiuitorul român a prevăzut în mod

expres și limitativ în conținutul dispozițiilor art. 461 alin. (1) lit. a) – d)

C. proc. pen., cazurile în care se poate face contestație contra executării

hotărârii penale astfel:

- când s-a pus în executare o

hotărâre care nu era definitivă;

- când executarea este îndreptată

împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

- când se ivește vreo nelămurire cu

privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

- când se invocă amnistia,

prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a

pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării.

Din analiza cauzei rezultă că în mod

judicios, instanța de apel și-a însușit, la rândul ei argumentele primei

instanțe cu privire la respingerea contestației la executare formulată de condamnat.

Înalta Curte consideră că instanța

de apel a făcut un riguros examen asupra motivelor concret evidențiate de

contestatorul condamnat, apreciind corect că în cauză nu pot fi invocate

dispozițiile legii penale mai favorabile, având drept consecință reindividualizarea

judiciară a pedepsei, în raport cu prevederile art. 461 lit. d), raportat la art.

458 C. proc. pen., cu referire la art. 12 – art. 15 C. pen., de care acesta s-a

prevalat, constatând că aspectele invocate nu se încadrează în dispozițiile menționate.

Pe de altă parte, aceleași apărări

formulate în recurs, de către recurentul contestator condamnat nu pot fi avute

în vedere, deoarece prin dispozițiile O.U.G. nr. 207/2000 așa cum au fost

modificate și aprobate prin Legea nr. 456/2001 s-a majorat doar plafonul

valoric al pagubei materiale de la care se consideră că fapta are un caracter

deosebit de grav, fără ca legiuitorul să prevadă expres o altă calificare

juridică a incriminărilor ce au și o astfel de modalitate care să poată fi

examinată prin prisma condițiilor impuse de art. 13 și 15 C. pen., privind

aplicarea legii penale favorabile în cazul pedepselor definitive și care să se

circumscrie temeiului contestației la executare de la lit. d) alin. (1) al art.

461 C. proc. pen., respectiv o „cauză de micșorare a pedepsei”.

Astfel, Înalta Curte consideră că

solicitarea recurentului contestator condamnat, în sensul modificării pedepsei,

prin reducerea ei, excede dispozițiilor referitoare la contestația la

executare.

În raport cu cele arătate, prin

decizia pronunțată, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

legale în materia contestației la executare, nefiind incident cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

De asemenea, Înalta Curte, verificând

hotărârea atacat, nu a constatat existența vreunui caz de casare ce s-ar fi

putut invoca din oficiu, potrivit art. 385

9

alin. (3) din același

cod.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de recurentul contestator condamnat M.N.L. împotriva

deciziei penale nr. 248 din 30 august 2005 a Curții de Apel Craiova, secția penală.

În conformitate cu art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., se va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare

către stat, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în

sumă de 40 RON (400.000 lei), se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurentul contestator condamnat M.N.L. împotriva deciziei penale nr.

248 din 30 august 2005 a Curții de Apel Craiova, secția penală.

Obligă recurentul la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 120 RON (1.200.000 lei), din

care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 40 RON

(400.000 lei), se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 8

februarie 2006.