ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 641/2023

Deliberând, asupra recursului de față, se constată că prin din 15 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în Dosarul nr. x/2016, în baza art. 29 alin. (5) rap. la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 s-a constatat inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate invocate de inculpatul A. vizând dispozițiile art. 10 alin. (1), (1

1

) și (1

2

) din Legea nr. 241/2005 și a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea acestor dispoziții.

Curtea de Apel Brașov a reținut că prin sentința penală 205/S/06.10.2022 a Tribunalului Brașov, pronunțată în Dosarul penal nr. x/2016, s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului A. pentru săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea 241/2005.

Împotriva sentinței penale menționate au fost declarate apeluri, inclusiv de către inculpat, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov pentru soluționarea acestora.

Cu ocazia dezbaterilor derulate la termenul din data de 19.05.2023, inculpatul A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, prin raportarea la utilizarea în textul menționat a noțiunii de prejudiciu, fără ca în concret să se precizeze ce se înțelege prin noțiunea de prejudiciu produs și nici modalitatea de stabilire a acestuia, opinându-se că sunt încălcate dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 11, art. 20 și art. 21 din Constituție, textul neîndeplinind condițiile de previzibilitate și accesibilitate pentru ca, în mod real, un inculpat să beneficieze de cauza de nepedepsire prevăzută de acest text de lege.

Instanța a amânat pronunțarea cu privire la excepția invocată, la solicitarea apărătorilor, pentru a da posibilitatea acestora de a depune în scris motivarea excepției invocate, aceasta fiind depusă la data de 13.06.2023, prin serviciul registratură.

În cuprinsul acestui înscris s-a arătat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 47/1992 pentru admisibilitatea excepției de neconstituționalitate.

Cu referire la condiția legăturii cu obiectul cauzei în care a fost invocată, s-a susținut că aceasta este îndeplinită având în vedere că, pe parcursul procesului penal, inculpatul a formulat apărări în vederea stabilirii în mod corect și obiectiv a prejudiciului produs prin intermediul infracțiunilor reținute în sarcina sa, pentru a i se da posibilitatea de a beneficia de cauza de nepedepsire reglementată de art. 10 din Legea nr. 241/2005.

În ceea ce privește temeinicia criticilor de neconstituționalitate, s-a reiterat susținerea că sintagmele prejudiciu cauzat și prejudiciu produs, utilizate în art. 10 din Legea nr. 241/2005 nu conțin suficiente elemente de accesibilitate și previzibilitate astfel încât toate persoanele împotriva cărora se formulează acuzații întemeiate pe art. 9 din Legea nr. 241/2005 să aibă posibilitatea să beneficieze de cauza de nepedepsire sau de atenuare a răspunderii penale prevăzute de norma contestată, argumentele fiind regăsite expuse pe larg în cuprinsul înscrisului depus de inculpat.

Analizând excepția invocată, prin raportare la prevederile art. 29 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 47/1992, prima instanță a constatat că una dintre condiții pentru admisibilitatea excepției de neconstituționalitate o reprezintă legătura dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se invocă cu soluționarea cauzei.

În speța de față, Curtea a reținut că această legătură este invocată a deriva din faptul că inculpatul dorește să beneficieze de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 în conformitate cu care (1) în cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute la art. 6^1, 8 sau 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depășește 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică pedeapsa cu amenda.

(1^1) În cazul în care prejudiciul produs prin comiterea faptelor de la art. 6^1, 8 sau 9 nu depășește valoarea de 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, iar în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, acesta, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, fapta nu se pedepsește, aplicându-se dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare. Inculpatul susține că, necunoscând care este acest prejudiciu, nu poate beneficia de aceste prevederi legale, care deci nu sunt previzibile.

În acest sens, inculpatul are în vedere faptul că, în opinia sa, prejudiciul indicat în rechizitoriu (ca și cel invocat de partea civilă) este infirmat de probele administrate ulterior, în faza de judecată, prin expertiza dispusă în cauză stabilindu-se o altă valoare a prejudiciului. A-i impune acestuia obligația de achitare a prejudiciului indicat în rechizitoriu lasă loc arbitrariului din partea organelor judiciare.

În această privință, prima instanță a constatat că inculpatul s-a raportat la noțiunea de prejudiciu în modalitatea în care este aplicată în practică și cum rezultă din jurisprudența Curții Constituționale. Admițând excepția de neconstituționalitate invocată cu privire la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în vechea formulare, prin Decizia nr. 867/14.12.2021, Curtea Constituțională a reținut, în considerentele deciziei, că, "prejudiciul cauzat" este un element ce va fi stabilit de către organul de urmărire penală pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale și care se va regăsi în cuprinsul rechizitoriului. Aceasta cu atât mai mult cu cât în cazul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 stabilirea unui prejudiciu determină corecta încadrare juridică a faptei săvârșite. Această decizie a Curții Constituționale este în acord cu practica judiciară care, pentru aplicarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, s-a raportat la prejudiciul indicat în actul de sesizare, Curtea de apel evidențiind că este vorba de acele situații în care inculpatul, încă de la începutul judecății, plătea respectivul prejudiciu, fără ca în cauză să se mai desfășoare cercetare judecătorească în primă instanță sau în apel.

În prezenta speță însă s-a mai reținut că inculpatul nu a intenționat nici un moment să achite prejudiciul indicat în rechizitoriu, exprimându-și, verbal, dorința de a achita prejudiciul, în măsura în care cuantumul nu ar fi cel din rechizitoriu ci, eventual, cel rezultând din raportul de expertiză întocmit în faza de judecată în primă instanță, susținând însă că, într-o astfel de situație, nu ar beneficia de dispozițiile legale menționate.

Pe cale de consecință, s-a concluzionat că inculpatul pornește de la următoarea situație ipotetică - dacă nu achită suma de bani indicată în rechizitoriu, nu beneficiază de prevederile art. 10 din Legea nr. 241/2005. Or, în opinia Curții, s-a apreciat că este eronată o astfel de interpretare a dispozițiilor legale, neexistând nici un impediment ca, în situația în care inculpatul achită o sumă de bani în cursul urmăririi penale și al judecății (inclusiv în apel), în măsura în care cercetarea judecătorească va confirma că această sumă reprezintă contravaloarea prejudiciului cauzat, acesta să beneficieze de prevederile art. 10.

Mai ales în prezenta cauză, reținând și momentul procesual la care excepția a fost invocată, Curtea a observat că inculpatul ar fi putut să achite (în măsura în care în mod real dorește și are și posibilitatea) suma de bani pe care o consideră ca reprezentând prejudiciu dovedit în cauză, chiar dacă aceasta este diferită de cea menționată în rechizitoriu, solicitând ca, în situația în care, în urma analizei pe fondul acțiunii penale care va fi realizată cu ocazia deliberării de către instanță, s-ar dovedi că sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii penale, să se facă aplicarea dispozițiilor art. 10.

Practic, invocând excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, inculpatul solicită o validare din partea Curții Constituționale a posibilității dispunerii unei astfel de soluții de către instanță în situația particulară în care inculpatul consideră, în cursul procesului, că prejudiciul real nu este cel indicat în rechizitoriu (situație ipotetică în prezenta cauză). Or, pronunțarea unei astfel de soluții nu ține de constituționalitatea sau neconstituționalitatea textului de lege, ci de modalitatea în care instanța face aplicarea acestor instituții în cauza în care este implicat inculpatul.

În raport de toate acestea, Curtea a apreciat că excepția invocată nu are legătură cu soluționarea cauzei, având în vedere, pe de o parte, că inculpatul nu a achitat vreo sumă de bani - acțiune care nu este împiedicată de textul de lege, în forma actuală, pretins neconstituțională - și, pe de altă parte, că, în măsura în care ar fi achitat suma despre care susține că reprezintă prejudiciul real, textul, în forma actuală, permite obținerea beneficiilor rezultând din acesta. Pe cale de consecință, indiferent de decizia Curții Constituționale, situația inculpatului - prin raportare la circumstanțele concrete de la momentul invocării excepției - este aceeași, soluționarea cauzei nedepinzând de soluționarea excepției.

În subsidiar, în măsura în care excepția ar fi considerată admisibilă, pe fondul acesteia, s-a arătat că este neîntemeiată în opinia.

În acest sens, s-a avut în vedere, în esență, că singurul cuantum al prejudiciului cauzat care poate fi avut în vedere în cursul procesului penal este cel calculat de organele de urmărire penală, acesta fiind, astfel cum a reținut Curtea Constituțională în decizia precitată, stabilit pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Acest calcul este unul obiectiv, reflectând coroborarea probelor de către procuror, prezentând, în mod evident, mai mari garanții în ceea ce privește realitatea acestuia decât simpla afirmație a persoanei vătămate, regăsite în constituirea de parte civilă.

Este adevărat că ulterior sesizării instanței sunt readministrate probele din faza de urmărire penală și administrate probe noi însă nu poate fi calculat un alt prejudiciu deoarece acest lucru ar însemna ca instanța să realizeze o apreciere cu privire la fiabilitatea probelor încă din cursul judecății, anterior pronunțării hotărârii în cauză.

Acest lucru nu este de natură a pune inculpatul în imposibilitatea de a beneficia de aceste dispoziții legale având în vedere că, astfel cum s-a arătat mai sus, în opinia Curții, în situația în care acesta achită o sumă de bani cu titlu de plată a prejudiciului iar ulterior, în urma deliberării, instanța constată că a fost acoperit între prejudiciul cauzat, astfel cum rezultă din ansamblul materialului probator administrat în faza de urmărire penală și cea de judecată, nu există vreun motiv pentru a nu i se aplica aceste dispoziții legale.

Această concluzie este cu atât mai evidentă cu cât, spre deosebire de formele anterioare ale actului normativ, care limitau posibilitatea de plată a prejudiciului până la primul termen de judecată (ceea ce pare justificat dacă se are în vedere că unul dintre scopurile avute în vedere l-a reprezentat celeritatea soluționării unor astfel de cauze), în prezent inculpatul poate achita prejudiciul pe tot parcursul procesului penal, până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

În raport de acestea, Curtea a apreciat că forma actuală a art. 10 din Legea nr. 241/2005 asigură respectarea dreptului la un proces echitabil pentru toate părțile implicate într-un proces penal (neacordând o valoare mai mare susținerilor uneia dintre părți cu privire la prejudiciul cauzat) și oferă inculpatului posibilitatea de beneficia de cauzele de atenuare a răspunderii penale prevăzute de art. 10.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs, în termen legal, recurentul inculpat A., iar prin motivele de recurs depuse la dosar, în esență, s-a susținut că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de Legea nr. 47/1992 pentru a dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată.

Astfel, s-a susținut că excepția invocată are o legătură extrem de importantă cu soluționarea apelului pe care l-a declarat în cauză, respectiv cu faptul că pe tot parcursul procesului penal a formulat apărări în vederea stabilirii corecte și în mod obiectiv a existenței și a cuantumului pretinsului prejudiciu produs prin intermediul infracțiunilor reținute în sarcina sa și a solicitat să i se dea posibilitatea de a beneficia de cauza de atenuare a tratamentului sancționator, respectiv de cauza de nepedepsire, reglementate de dispozițiile cuprinse în art. 10 din Legea nr. 241/2005, în actuala sa formă.

În acest sens, a criticat dispozițiile art. 10 alin. (1), (1

1

) și (1

2

) din Legea nr. 241/2005 prin prisma lipsei lor de claritate, previzibilitate și accesibilitate, în sensul că acestea nu conțin suficiente garanții pentru ca persoanele împotriva cărora se formulează acuzații întemeiate pe art. 9 din Legea nr. 241/2005 sa aibă posibilitatea de a beneficia de cauza de atenuare a tratamentului sancționator, respectiv de cauza de nepedepsire, prevăzută de norma contestată sub aspectul constituționalității.

Scopul pe care l-a urmărit inculpatul este acela de a armoniza aceste texte legale cu prevederile constituționale (art. 1 alin. (3) și (5); art. 11 alin. (1) și (2), respectiv art. 20, art. 21 alin. (1) și alin. (3) teza I; art. 24 alin. (1) pentru a beneficia în mod real de protejarea drepturilor conferite de Constituție.

În condițiile în care actuala reglementare nu stabilește in concreto ce se înțelege prin sintagmele "prejudiciu cauzat" și "prejudiciu produs", utilizate în art. 10 din Legea nr. 241/2005, în opinia sa, aceasta este în mod evident imprevizibilă în cursul procesului penal, mai ales în situațiile în care prejudiciul indicat de procuror prin rechizitoriu este infirmat prin intermediul probei științifice încuviințate de instanța de judecată, anume expertiza de specialitate.

Inculpatul a mai adus critici și din perspectiva faptului că prima instanță nu s-a limitat doar la a analiza îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, ci a analizat și temeinicia acestei excepții, efectuând un veritabil control de constituționalitate a textului criticat, atribut conferit exclusiv instanței de contencios constituțional.

În plus, s-a mai arătat că prin încheierea recurată s-a făcut raportare la vechea formă a prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 atunci când a reținut că "soluționarea cauzei nedepinzând de soluționarea excepției" (p. 3), însă, în prezent, textul art. 29 prevede că excepția invocată trebuie doar "să aibă legătură cu soluționarea cauzei", nefiind obligatoriu ca de soluționarea excepției să depindă și soluționarea cauzei, o astfel de modificare extinzând câmpul de aplicabilitate al excepției de neconstituționalitate, așa cum s-a reținut și în doctrina de specialitate.

Examinând recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în încheierea penală din 15 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerințe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege:

a) - calitatea de parte în proces a autorului excepției;

b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

c) - existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

d) - verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are, însă, valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. Instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate are, potrivit legii, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilității sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de inculpat prin prisma exigențelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și a tuturor motivelor invocate de către recurent, Înalta Curte constată următoarele:

Excepția a fost ridicată de către o parte din proces (inculpatul A.), în fața unei instanțe judecătorești învestite cu soluționarea apelului declarat și de către acesta, împotriva Sentinței penale nr. 205/S/06.10.2022 a Tribunalului Brașov, pronunțată în Dosarul penal nr. x/2016, prin care s-a dispus, printre altele, condamnarea sa pentru săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea 241/2005.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate invocată, Înalta Curte reține că, deși dispozițiile prevăzute de art. 10 alin. (1), (1

1

) și (1^2)

din Legea nr. 241/2005 sunt în vigoare, textele criticate nefiind declarate neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, cererea de sesizare a Curții Constituționale apare, într-adevăr, așa cum și prima instanță în mod corect a reținut, ca inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiția referitoare la "legătura" normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Înalta Curte de Casație și Justiție observă că argumentele prezentate nu constituie veritabile critici de neconstituționalitate.

Se remarcă faptul că, prin demersul efectuat, autorul excepției nu urmărește să supună cenzurii instanței de contencios constituțional, în mod efectiv, aspecte de neconstituționalitate derivate din modalitatea de redactare a dispozițiilor legale criticate. Criticile aduse de recurent dispozițiilor legale a căror neconstituționalitate o invocă nu se circumscriu unei pretinse lipse de claritate și previzibilitate a acestora în raport cu conținutul propriu-zis in abstracto.

Din modul de argumentare al recurentului rezultă că se solicită o validare din partea Curții Constituționale a posibilității dispunerii unei astfel de soluții de către instanță în situația particulară în care acesta consideră, în cursul procesului, că prejudiciul real nu este cel indicat în rechizitoriu.

Practic, se susține că modalitate de interpretare conformă rigorilor de constituționalitate, în ceea ce privește sintagmele "prejudiciu cauzat" și "prejudiciu produs", utilizate în art. 10 din Legea nr. 241/2005, nu ar trebui să se raporteze exclusiv la prejudiciul menționat în rechizitoriu, ci și la raportul de expertiză efectuat în cauză în condiții de contradictorialitate, cu respectarea garanțiilor convenționale și constituționale.

Din acest punct de vedere, se reține că în cauză este vorba de o interpretare a legii pe care inculpatul o apreciază neconstituțională, chestiune ce se circumscrie aplicării legii și care este de competența instanțelor judecătorești, fără ca neconstituționalitatea să rezide în însuși textul de lege, motiv pentru care criticile excedează unui control de constituționalitate.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a statuat însă, că ori de câte ori critica de neconstituționalitate vizează interpretarea ori aplicarea greșită a legii de către instanțele judecătorești, excepția trebuie respinsă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituția României, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar, conform art. 126 alin. (3) din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale (Deciziile nr. 35/20.01.2011, nr. 284/24.02.2011, nr. 187/06.03.2012, nr. 785 din 17 noiembrie 2015, nr. 145 din 17 martie 2016, nr. 698 din 29 noiembrie 2016, nr. 91 din 28 februarie 2018).

Astfel, Înalta Curte constată că, deși recurentul susține că textele de lege criticate contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5); art. 11 alin. (1) și (2), respectiv art. 20, art. 21 alin. (1) și alin. (3) teza I; art. 24 alin. (1), în realitate, acesta tinde la o interpretare a dispozițiilor legale criticate și nu urmărește armonizarea normei de drept criticate cu dispozițiile legii fundamentale.

Referitor la critica privind faptul că prima instanță nu s-a limitat doar la a analiza îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, ci a analizat și temeinicia acestei excepții, efectuând un veritabil control de constituționalitate a textului criticat, atribut conferit exclusiv instanței de contencios constituțional, Înalta Curte observă că, într-adevăr, a fost efectuată și o atare analiză, suplimentară celei privind admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, însă doar din perspectiva în care aceasta ar fi fost admisibilă și în cadrul opiniei instanței de judecată asupra excepției permise de dispozițiile alin. (4) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, chestiune care nu are consecințe asupra legalității încheierii recurate.

De asemenea, nici critica privind raportarea efectuată de prima instanță cu privire la vechea formă a prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 (soluționarea cauzei nedepinzând de soluționarea excepției, în loc de să aibă legătură cu soluționarea cauzei), nu constituie un motiv pentru admiterea recursului formulat, în condițiile în care la începutul aceluiași paragraf din considerente (pagina 3), prima instanță a menționat expres, în acord cu textul de lege în vigoare, faptul că excepția invocată nu are legătură cu soluționarea cauzei (În raport de toate acestea, Curtea apreciază că excepția invocată nu are legătură cu soluționarea cauzei...).

Având în vedere că în cauza de față aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii penale din 15 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în Dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe recurent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii penale din 15 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în Dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 octombrie 2023.

GGC - NN