ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1648/2006

Asupra contestației în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Condamnatul R.I. a formulat

contestație în anulare pe care a adresat-o Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, împotriva deciziei penale nr. 5875 din 19 octombrie

2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin această decizie a fost respins,

ca tardiv, recursul declarat de inculpatul R.I. împotriva deciziei penale nr. 52/

Ap din 15 februarie 2005 a Curții de Apel Brașov, secția penală.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat următoarele:

Prin sentința penală 363 din 2 iulie

2004, pronunțată de Tribunalul Brașov, inculpatul R.I. a fost condamnat, la 8

ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a),

b) și c) C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la

art. 174 și 175 lit. i) C. pen.

Pentru a dispune astfel, prima instanță

a reținut că, la data de 22 iulie 2003, inculpatul, vizând cazul părții

vătămate T.L. a aplicat o lovitură cu un ciocan din lemn, dar aceasta, într-un

reflex de apărare, a interpus brațul care i-a fost fracturat, necesitând 40-45

zile îngrijiri medicale.

Inculpatul și Parchetul de pe lângă

Tribunalul Brașov au declarat apel împotriva acestei hotărâri.

Prin decizia penală nr. 52 din 15

februarie 2005, Curtea de Apel Brașov a respins, ca nefondate, apelurile

declarate cu motivarea că starea de fapt, vinovăția inculpatului și încadrarea

juridică au fost corect reținute, iar pedeapsa respectă dispozițiile art. 72 C.

pen.

Ulterior, prin sentința penală nr. 325

din 16 iunie 2005, Tribunalul Brașov a respins contestația condamnatului R.I.

privind executarea sentinței penale nr. 325 din 16 iunie 2005 pronunțată de

Tribunalul Brașov, cu motivarea că aceasta nu se încadrează în cazurile

prevăzute de art. 461 C. proc. pen.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

a declarat apel condamnatul susținând că, în realitate, a înțeles să declare

recurs peste termen.

Prin decizia penală nr. 243/ Ap din

10 august 2005, Curtea de Apel Brașov a admis apelul declarat de condamnatul R.I.,

împotriva sentinței penale nr. 325/2005 pronunțată de Tribunalul Brașov, a

desființat această hotărâre și a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de

Casație și Justiție pentru soluționarea recursului declarat de condamnat după

expirarea termenului de recurs împotriva deciziei nr. 52/ Ap din 15 februarie

2005 a Curții de Apel Brașov.

În considerentele deciziei s-a

reținut că, cererea condamnatului a fost calificată greșit de prima instanță ca

fiind o contestație la executare, în realitate este un recurs declarat după

expirarea termenului prevăzut de lege, dar înaintea celor 10 zile de la

începerea executării pedepsei.

Examinând recursul și cererea de

repunere în termen, în raport cu prevederile art. 385

3

alin. (2) C.

proc. pen., s-a constatat că, în cauză nu sunt realizate nici cerințele art. 364

și nici cele ale art. 365 C. proc. pen., privind repunerea în termen sau

recursul declarat peste termen și în consecință, soluția ce se impune este

aceea de respingere, ca tardiv, a recursului formulat de inculpat.

Mai întâi, la data de 9 februarie

2005, când s-au dezbătut în fond, apelurile declarate de inculpat și de parchet

(a se vedea încheierea din aceiași dată pronunțată în dosarul nr. 1336/2004)

inculpatul R.I. a fost prezent personal, în stare de libertate, așa încât, în

conformitate cu art. 385

3

alin. (1) C. proc. pen., pentru partea

prezentă la dezbateri sau la pronunțare termenul de 10 zile curge de la

pronunțare, în speță, de la 15 februarie 2005, dată la care a fost amânată

pronunțarea în cauză.

În raport de aceste date și de

dispozițiile legale amintite, termenul de recurs expira pentru inculpat la 28

februarie 2005, termen ce nu a fost respectat de inculpat deși s-a aflat în

stare de libertate, fiind prezent la data judecării cauzei.

Așa cum rezultă din actele cauzei și

chiar susținerile inculpatului (dosar nr. 2118/2005 și dosar nr. 901/2005)

mandatul de executare a pedepsei nr. 472 s-a emis la 28 februarie 2005 (când a

expirat termenul de recurs), iar inculpatul a fost arestat la 9 martie 2005.

În aceste condiții, cererea de

recurs formulată de inculpat la 11 mai 2005, după ce a fost arestat, este un

recurs tardiv, declarat peste termenul prevăzut de lege.

Recursul a constatat instanța

supremă nu se află nici sub incidența art. 385

3

alin. (2) C. proc.

pen., raportat la art. 364 C. proc. pen., chiar dacă a fost formulat în termen de

10 zile de la începerea executării, atâta timp cât, inculpatul nu a făcut

dovada existenței unor cauze temeinice de împiedicare a exercitării lui în

termenul prevăzut de lege.

Pentru acest considerent cererea de

repunere în termen nu este fondată.

Cum inculpatul a fost prezent la

dezbaterea în fond, a cauzei nu se poate prevala nici de dispozițiile art. 385

3

alin. (2) C. proc. pen., raportate, la art. 365 C. proc. pen., privind recursul

peste termen.

În consecință, recursul formulat de

inculpat la 11 mai 2005 a fost considerat tardiv și în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., a fost respins, ca atare.

Contestația în anulare formulată

împotriva deciziei nr. 5857 din 19 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, este neîntemeiată și va fi respinsă ca atare.

Invocând prevederile art. 386 lit.

c) și d) C. proc. pen., contestatorul afirmă că:

- minuta deciziei penale nr. 243/ Ap

din 10 august 2005 pronunțată în dosarul nr. 706/P/Ap/2005 de Curtea de Apel

Brașov concordă cu cea de la dosarul cauzei;

- de la dosarul de fond a fost

sustras un bilet de ieșire de la Spitalul de Neuropsihiatrie Brașov care atestă

faptul că la data de 23 iulie 2003 a fost internat cu diagnosticul „intoxicație

acută alcoolică”, ceea ce în concepția sa, ar fi fost o cauză de înlăturare a

caracterului penal al faptei.

Mai motivează contestatorul că el

fiind internat în spital nu a putut lua cunoștință de decizia Curții de Apel

Brașov și că deci nu a putut formula recurs în termen.

Nici unul din motivele invocate nu

se regăsesc în cazurile prevăzute de art. 386 C. proc. pen.

Decizia penală nr. 5875/2005 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția penală, este legală și temeinică, neputând

fi desființată pentru că nu există nici un caz prevăzut de instituția

contestației în anulare.

Conform art. 386 C. proc. pen., împotriva

hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în

următoarele cazuri:

a) când procedura de citare a părții

pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost

îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedește că la

termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în

imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această

împiedicare;

c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat

asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10

alin. (1) lit. f) – i) cu privire la care existau probe în dosar;

d) când împotriva unei persoane s-au

pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Or, din probele aflate la dosar

rezultă că:

- inculpatul, aflat în stare de

libertate nu a exercitat calea de atac prevăzută de lege în termenul de 10 zile

calculat de la data de 15 februarie 2005;

- nu a fost în imposibilitate de a

exercita calea de atac a recursului;

- sustragerea de la dosar a unui bilet

de ieșire din spital, simplă aserțiune a inculpatului, chiar dacă ar fi reală

nu înseamnă o probă din care să rezulte că se află într-una din cazurile care

înlătură caracterul penal al faptei, respectiv cea prevăzută de art. 49 C. pen.

Examinând contestația în anulare

prin prisma motivelor invocate, dar și din oficiu, Curtea constată că nu

subzistă nici unul din cazurile prevăzute de art. 386 C. proc. pen., astfel că

va dispune respingerea ei ca nefondată, urmând să oblige contestatorul la plata

cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația

în anulare formulată de contestatorul R.I. împotriva deciziei penale nr. 5875

din 19 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă contestatorul la plata sumei

de 100 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 40 RON,

reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

14 martie 2006.