ÎCCJ, Decizia nr. 122/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rechizitoriul Parchetului Național Anticorupție, inculpata C.A. a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., sustragere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod, participație improprie la fals intelectual, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 289 C. pen. și uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, reținându-se că în perioada 1999 - 5 iunie 2003, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a pretins și primit de la denunțătorul Ț.V.A., sume de bani și materiale de construcție, în valoare totală de 739.477.598 lei.

De asemenea, s-a mai reținut că în perioada menționată, în mod repetat și în baza aceleași rezoluții infracționale, inculpata a sustras documente, acte și lucrări din dosarele instanței, unele cu caracter secret, pe care le-a transportat la domiciliu. Prin actul de sesizare s-a mai reținut în sarcina inculpatei că, în calitate de președinte al Tribunalului Mureș, a dispus întocmirea retroactivă a unor încheieri în materia executării silite, pe care ulterior le-a menționat în statistica oficială, completând în acest fel date nereale ce au condus la mărirea artificială a volumului de activitate al instanței. Prin sentința nr. 360 din 13 iunie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală: - în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., a achitat pe inculpata C.A. pentru infracțiunile prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de art. 31 alin. (2), raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și de art. 242 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod; - în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a achitat pe aceeași inculpată, pentru infracțiunea prevăzută de art. 291 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000; - a înlăturat sechestrul asigurător instituit prin ordonanța din 6 iunie 2003, a Parchetului Național Anticorupție. S-a reținut că probatoriul administrat nu dovedește existența condiționării împrumutului, de efectuarea unui act în cadrul atribuțiilor de serviciu, respectiv a înțelegerii pentru traficarea funcției.

Totodată, cu referire la înscrisurile ridicate de la domiciliul inculpatei, din datele dosarului rezultă cert că aceasta nu a intenționat producerea unor consecințe de felul celor prevăzute de art. 242 C. pen. În fine, cu referire la participația improprie la infracțiunea de fals, precum și cu privire la infracțiunea de uz de fals, probele administrate în cauză au dovedit o altă situație, decât cea reținută prin actul de acuzare. Împotriva hotărârii primei instanțe, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Departamentul Național Anticorupție, secția judiciară penală, a declarat recurs, întemeiat pe art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen., invocând critici privind greșita achitare a inculpatei, pentru faptele pentru care a fost trimisă în judecată.

Cu privire la infracțiunea de luare de mită, s-a susținut că: - inculpata a fost delegată a reprezenta autoritatea ministrului de justiție, cu privire la Proiectul Sovata, împrejurare în raport cu care obținerea aprobărilor de la Ministerul Justiției era o simplă formalitate; - în această calitate, inculpata avea un rol decisiv în numirea dirigintelui de șantier și a arhitectului, ceea ce explică angajarea cheltuielilor suplimentare doar în baza dispozițiilor de șantier vizate de dirigintele de șantier; - din declarația denunțătorului rezultă că inculpata i-a precizat acestuia că adjudecarea licitației este rezultatul diligențelor sale, constând în înlăturarea societăților comerciale concurente; - din aceeași declarație rezultă și că inculpata a precizat că acelorași diligențe se datorează extinderea lucrărilor la proiectul menționat; - în fine, din declarația denunțătorului rezultă sumele de bani, materialele de construcție și alte bunuri pretinse și primite de inculpată.

De asemenea, prin motivele de recurs s–a susținut că din probatoriul administrat în cauză rezultă că inculpata avea realmente posibilitatea de a dispune cu privire la Proiectul Sovata și în general asupra firmei denunțătorului, deoarece: - inculpata era președinta comisiilor de licitație pentru lucrări publice, așa încât avea puterea absolută de decizie, cu referire la participarea formală a celorlalți membri numiți în comisia pentru adjudecarea Proiectului Sovata; - cu certitudine a existat o altă firmă care a depus o ofertă mai bună decât cea a denunțătorului, neacceptată la licitație; - favorizarea certă a denunțătorului este evidențiată incontestabil de prelungirea termenului de execuție, ulterior adjudecării licitației, precum și de nerespectarea prețului; - favorizarea firmei denunțătorului rezultă și din împrejurarea neîndeplinirii condițiilor legale de participare la licitație, cu referire la limita minimă a cifrei de afaceri, stabilită prin caietul de sarcini.

În acest sens, mai sunt invocate prin recurs afirmațiile inculpatei, prin care învedera denunțătorului, ajutorul dat, generator în opinia acesteia, a unor obligații de plată în favoarea sa, coroborate cu acte constând în nesolicitarea la timp a creditelor de la Ministerul Justiției, acordarea nelegală a avansurilor bănești, nereținerea acestora din plata valorii lucrărilor efectuate de antreprenor în luna următoare, restituirea parțială a garanției de bună execuție înainte de termen, împrejurări de natură a convinge pe Ț.V.A., asupra influenței reale a președintei Tribunalului Mureș - în această calitate și în cea de reprezentant desemnat al ministrului justiției pentru urmărirea executării Proiectului Sovata, care putea fi și favorizantă, dar și păgubitoare și, în consecință, a-l determina să facă plata diverselor sume și livrarea materialelor de construcții pretinse de către aceasta.

Sub aspectul elementului material al infracțiunii de luare de mită se reține prin recurs, ca punct de plecare, pretinderea și primirea sumei de 1500 mărci germane, pentru achiziționarea unui autoturism de către inculpată, confirmată de consemnările de pe plicul ridicat cu ocazia percheziției. Sub acest aspect, s-a mai reținut și primirea sumei de 210.000.000 lei, denumită de inculpată, împrumut, confirmată de procesul-verbal de prindere în flagrant, coroborat cu declarațiile martorilor privind ambalarea banilor, și cu alte ocazii, în aceeași modalitate, precum și cu atitudinea și gesturile inculpatei în momentul realizării flagrantului. Or, cu referire la această din urmă sumă, împrumutul reprezintă „un folos”.

Drept urmare, este irelevantă împrejurarea solicitării sumei de bani, chiar și cu acest titlu, atâta timp, cât pretinderea se realiza în considerarea efectuării unui act în virtutea atribuțiilor de serviciu a inculpatei. Pentru reținerea infracțiunii de luare de mită, nu interesează dacă actul în vederea căruia magistratul menționat a primit suma de bani, a fost efectiv îndeplinit. Posibilitatea calificării sumelor de bani, ca fiind un împrumut, urmează, însă, a fi apreciată în raport cu probele administrate, din care rezultă nerambursarea acestora, precum și convingerea denunțătorului privind lipsa intenției inculpatei de a le restitui. Pe de altă parte, intenția afirmată de inculpată, privind restituirea împrumutului, la data vânzării apartamentului, este exclusă, în raport cu împrejurarea ipotecării imobilului menționat în favoarea B.C.R.

Cu privire la o a doua modalitate de săvârșire a infracțiunii de luare de mită, prin recurs se invocă atitudinea inculpatei de a accepta sau a nu refuza foloasele ce proveneau de la denunțător, cu referire la plata excursiei în străinătate și a plății costului materialelor de construcție livrate de SC P. SA, pe care C.A. nu le achita niciodată. Sub această din urmă critică, relevantă sub aspectul intenției este și modalitatea convenită de solicitare a materialelor de construcție, de livrare a acestora și de efectuare a plăților de către denunțător, astfel cum rezultă din probele administrate. Totodată, sub aspectul acestei infracțiuni, este relevată pretinderea și primirea de către inculpată, de la același denunțător, a diverse sume de bani pentru plata muncitorilor constructori care lucrau la casa proprietate personală a acesteia.

În fine, se invocă în recurs plata de către denunțător, a bunurilor achiziționate de inculpată de la M. Brașov, cu referire la care se susține că lucrurile sunt și mai clare, sub aspectul infracțiunii de luare de mită, așa cum acestea rezultă, de asemenea, din materialul probator administrat în cauză. Cu referire la infracțiunea de sustragere de înscrisuri, se susține că la domiciliul inculpatei s-au găsit fotocopii ale unor înscrisuri ce conțin informații clasificate, cu referire la documentele de interceptare telefonică, obținute în condițiile legii, într-un dosar instrumentat de Serviciul Teritorial Mureș al Parchetului Național Anticorupție, privindu-l pe inculpatul M.M.N. Or, aceste informații aveau caracter secret, conform art. 2 din legea siguranței naționale, a căror multiplicare era interzisă și care nu urmaseră procedura de desecretizare, împrejurare în raport cu care caracterul public al dosarului penal este lipsit de relevanță.

Din coroborarea declarațiilor de martor rezultă cu evidență că inculpata a comis infracțiunea cu intenție, și nu din motivele invocate de aceasta, cu referire la pretinsa obligare intempestivă de a părăsi biroul avut în calitatea anterioară de președinte de tribunal, așa cum a încercat să se apere pe parcursul procesului. În fine, săvârșirea infracțiunilor de participație improprie la fals intelectual și uz de fals rezultă cert din declarațiile martorilor audiați în cauză. În concluzie, susținând că inculpata se face vinovată de săvârșirea tuturor infracțiunilor pentru care a fost trimisă în judecată, procurorul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru administrarea de probe.

Examinând cauza, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele: 1. - Cu privire la infracțiunile de participație improprie la fals intelectual, prevăzută de art. 31 alin. (2), raportat la art. 289 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000. Potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a comis o infracțiune. Pe de altă parte, potrivit art. 17 alin. (2) C. pen., „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. Prin alin. (1) al aceluiași articol s-a stabilit că „infracțiune este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”. În fine, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”. Ca atare, săvârșirea cu vinovăție a unei fapte prevăzute de legea penală și care prezintă pericol social, trebuie să fie stabilită pe bază de probe, convingerea de vinovăție trebuind să fie certă, așa încât tragerea la răspundere să se facă potrivit vinovăției persoanei care a comis o infracțiune.

Cu alte cuvinte, în caz de condamnare trebuie să se dovedească fără echivoc vinovăția inculpatului. Totodată, potrivit art. 52 C. pen., „pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea de noi infracțiuni”. Așadar, în raport cu textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii. În consecință, prezumția de nevinovăție nu poate fi anulată decât prin certitudinea instanței asupra vinovăției inculpatului, formată pe bază de probe neîndoielnice. Ca atare, câtă vreme nu s-a stabilit cu certitudine temeiurile răspunderii penale, angajarea acesteia nu poate avea loc.

Prima instanță a reținut, cu referire la infracțiunile menționate, că starea de fapt a fost corect reținută, numai cu referire la dispoziția întocmirii încheierilor privind legalizarea și învestirea cu formulă executorie a hotărârilor, potrivit hotărârii comune a conducerii tribunalului. Probatoriul administrat în cauză a impus, însă, concluzia certă că nu a existat o determinare, în sensul legii penale, săvârșită cu vinovăție de inculpată, după cum nu există nici elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual, la care se pretinde că inculpata a participat impropriu. În acest sens urmează a se reține că potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă, executarea silită, în materie civilă, constituie ultima fază a procesului civil și una din formele de manifestare a acțiunii civile, cu referire la faptul că scopul activității judiciare nu se poate limita doar la obținerea unei hotărâri judecătorești favorabile.

Cum în această fază se asigură finalitatea procesului civil, în sensul că pe această cale, creditorul își poate realiza efectiv drepturile statornicite printr-un titlu executoriu, procedura execuțională este riguros determinată. Această reglementare riguroasă, specifică dreptului procesual civil, este determinată de importanța instituției executării silite, în raport cu împrejurarea că, prin realizarea acesteia, se răspunde concomitent, interesului creditorului, cu referire la restabilirea dreptului subiectiv privat recunoscut prin hotărâre judecătorească, precum și unui imperativ social, cu referire la salvgardarea ordinii de drept, în raport cu caracterul preventiv al executării silite, constând în avertizarea tuturor participanților implicați în raporturi juridice, asupra consecințelor patrimoniale ale neexecutării obligațiilor asumate.

Astfel, potrivit art. 374 alin. (1) C. proc. civ., în redactarea în vigoare în perioada examinată, „nici o hotărâre judecătorească nu se va putea executa, dacă nu este învestită cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1)”. Prin art. 372 din același cod s-a stabilit că „executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu”. În fine, prin art. 373 1 alin. (2) C. proc. civ. s-a prevăzut că: „instanța încuviințează executarea silită, prin încheierea dată în camera de consiliu, fără citarea părților”. Prin urmare, în raport cu dispozițiile legale menționate, în mod întemeiat prima instanță a reținut că prin dispoziția dată nu s-a urmărit comiterea unei infracțiuni, ci aplicarea unor dispoziții ale legii execuționale civile în materia legalizării și învestirii cu formulă executorie a unor hotărâri judecătorești definitive.

Totodată, cu referire la pretinsa antedatare a încheierilor, în fapt o motivare a acestora - hotărâri judecătorești în sensul art. 255 C. proc. civ., de regulă activitate ulterioară pronunțării, conform art. 264 din același cod, în mod judicios s-a reținut că fapta nu constituie infracțiune, atâta timp, cât încheierile menționate reflectă realitatea, respectiv faptul anterior incontestabil al admiterii, prin rezoluție, a cererilor de învestire cu formulă executorie. Pe de altă parte, cu referire la înregistrarea în statistica instanței, a dosarelor în care s-au dat încheierile menționate, în mod judicios s-a reținut că s-au avut în vedere încheieri reale, și nu falsificate.

Este irelevant, sub aspectul angajării răspunderii penale, dacă procedeul este corect sau incorect și dacă se impunea sau nu, evidențierea încheierilor în situația statistică, întrucât aceste împrejurări, ținând de interpretarea dispozițiilor legii execuționale și de modul de completare a formularelor de evidență statistică, pot atrage eventual o răspundere juridică de altă natură, în condiții determinate, examinare ce excede cauzei penale de față. Prin urmare, în mod întemeiat a apreciat prima instanță, că lipsește latura subiectivă, cu referire la prima infracțiune și că fapta nu există, cu referire la cea de a doua infracțiune și, în temeiul art. 10 lit. d), respectiv art. 10 lit. a) C. proc.

pen., a dispus achitarea inculpatei. Ca atare, recursul se constată a fi nefondat sub aspectul acestor critici, sentința atacată nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. 2. - Cu privire la infracțiunile de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod. Potrivit art. 345 C. proc. pen.: „(1) Instanța hotărăște prin sentință asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.

(2) Condamnarea se pronunță dacă instanța constată că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. (3) Achitarea sau încetarea procesului penal se pronunță potrivit art. 11 pct. 2”. Prin art. 11 pct. 2 lit. a) din același cod, „achitarea (se pronunță în cursul judecății) în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a) - e)”. În cauză, prin sentința atacată, prima instanță a pronunțat achitarea inculpatei pentru infracțiunile de luare de mită și sustragere sau distrugere de înscrisuri, reținând cazul prevăzut de art. 10 lit. d), „faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii”.

Cu privire la infracțiunea de luare de mită, s-a reținut că în cauză nu s-au administrat probe care să confirme susținerile denunțătorului și nu există probe directe, cu referire la primele 6 acte materiale constând în primirea sumei de 1500 mărci germane, plata valorii bunurilor achiziționate de la M. Brașov, pretinderea sumei de 200 milioane lei, în vara anului 2002, precum și a câte 50 milioane lei, în lunile octombrie - decembrie 2002 și aprilie 2003, respectiv plata excursiei în China. În legătură cu materialele de construcție, cu referire la valoarea cărora s-a susținut de către procuror, că plata a fost efectuată de denunțător, s-a reținut că nu s-a făcut dovada în sensul arătat și că acestea au fost cumpărate de C.D., soțul inculpatei.

Susținerile inculpatei, că a plătit pentru aceste materiale, suma de 30.319.758 lei și că a rămas o diferență de 20.851.234 lei, neachitată, ca urmare a arestării sale, sunt confirmate de situația făcută de SC P. SA Ungheni, la 31 octombrie 2003. Cu referire la suma primită în data de 5 iunie 2003, când a fost organizat flagrantul, inculpata a afirmat constant că reprezintă un împrumut, susținere confirmată în parte de denunțător.

Or, în raport cu împrejurarea că atât inculpata, cât și denunțătorul au respins existența unor acte de traficare a funcției și nedovedirea existenței unei înțelegeri în acest sens prin constatarea flagrantului, din procesul-verbal rezultând o întâlnire și o discuție amicală, solicitată de Ț.V.A., pentru a remite C.A., un împrumut cerut anterior, condiționat de restituirea acestuia după vânzarea apartamentului, acest împrumut nu poate avea decât caracter civil și nu poate constitui, alături de celelalte acte materiale, temei pentru antrenarea răspunderii penale a inculpatei.

Sub aspectul infracțiunii de sustragere de înscrisuri, prima instanță a reținut că procurorul, cu ocazia cuvântului în fond, s-a axat asupra existenței a două documente găsite la domiciliul inculpatei, respectiv 294 file reprezentând fotocopii ale documentelor de interceptare telefonică, obținute în condițiile legii și care aveau caracter strict secret, conform art. 2 din Legea nr. 182/2002, privind protecția informațiilor clasificate, precum și originalul unei acțiuni comerciale. Instanța de fond a apreciat că actele respective nu fac parte din categoria informațiilor clasificate, atâta timp, cât ele constituiau mijloace de probă într-un dosar penal, aflat pe rolul instanței, în vederea judecării în ședință publică, împrejurare în raport cu care este permis accesul la dosar al oricărei persoane care dovedește un interes justificat.

Pe de altă parte, nu se poate reține că aceste acte au fost sustrase, atâta timp, cât la domiciliul inculpatei au fost găsite doar fotocopii ale acestora. Cu privire la celelalte copii găsite la domiciliul inculpatei, împrejurările ținând de natura și conținutul acestor acte, persoanele de la care provin sau cărora le sunt adresate și scopul în care au fost emise, demonstrează că nu pot fi echivalate înscrisurilor la care se referă legea penală. În fine, acțiunea comercială găsită la domiciliul inculpatei cu ocazia percheziției, s-a dovedit a fi fost atașată, din eroare aparținând registraturii, unui dosar al judecătorului M.S. În raport cu declarațiile martorilor audiați cu privire la acest aspect, rezultă că, dacă acțiunea comercială menționată ar putea face obiect material al infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, în cauză infracțiunea nu poate fi reținută, datorită inexistenței laturii subiective.

Sub aspectul acestor din urmă infracțiuni, recursul se constată a fi fondat, pentru alte motive însă: Soluționarea în fond a unei cauze penale implică pronunțarea asupra existenței sau inexistenței faptei, a săvârșirii acesteia de către inculpat, a caracterului ei penal și a răspunderii penale a făptuitorului. În raport cu dispozițiile art. 345 C. proc. pen., condamnarea reprezintă una din soluțiile pe care le pronunță instanța care a judecat cauza penală, atunci când constată că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. Achitarea constituie cea de a doua soluție, pronunțată de instanța sesizată cu judecarea cauzei penale, prin care inculpatul este declarat nevinovat, atunci când se constată existența uneia din situațiile prevăzute în art. 10 lit. a) - e C. proc.

pen. Ambele soluții trebuie să se bazeze pe probele administrate în cauză, iar atunci când în urma controlului judiciar se constată că există incertitudini datorate unei cercetări judecătorești incomplete, se impune întotdeauna completarea acesteia. Astfel, potrivit art. 4 C. proc. pen., „organele de urmărire penală și instanțele de judecată sunt obligate să aibă un rol activ în desfășurarea procesului penal”. În acest context, din economia art. 287 C. proc.

pen., raportat la dispozițiile art. 200, 202 și 62 din același cod, rezultă obligația instanței de a verifica temeinicia și legalitatea probelor strânse în cursul urmăririi penale, prin administrarea acestora în ședință publică, nemijlocit, oral și contradictoriu, pentru a constata dacă ele pot constitui temei de condamnare, de a administra din oficiu și la cererea părților, orice alte probe necesare aflării adevărului și de a încuviința probele pertinente și concludente necesare verificării apărărilor invocate de inculpat. În fine, din economia normelor legale menționate, rezultă și obligația instanței de a reține, motivat, care dintre probe exprimă adevărul și, tot motivat, de a înlătura probele care nu îndeplinesc această condiție.

Or, cu referire la infracțiunile menționate, aceste cerințe se constată a nu fi îndeplinite. Astfel, probele administrate nu susțin o soluție de condamnare, așa cum se solicită prin recursul declarat împotriva hotărârii primei instanțe. În același timp, probele administrate nu justifică nici soluția de achitare pronunțată de prima instanță. Este de necontestat în cauză existența a două fapte: - primirea de către inculpată, de la denunțător, a sumei de 210 milioane lei; - găsirea la domiciliul acesteia, a unui număr de 294 fotocopii ale documentelor de interceptare telefonică dintr-un dosar penal aflat pe rolul Tribunalului Mureș. Cu privire la aceste două fapte nu s-au administrat, însă, probe, pentru a se stabili dacă acestea întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii sau nu intră sub incidența ilicitului penal.

Este de reținut, sub un prim aspect, că probele administrate în cursul urmăririi penale, reprezentând efectiv numai suport al trimiterii în judecată, nu pot constitui temei pentru pronunțarea unei soluții de condamnare, hotărârea judecătorească urmând a se întemeia pe probele administrate în instanță, cu respectarea dispozițiilor legii procesual-penale. Totodată, pentru aceleași motive, instanța de judecată nu este ținută nici de încadrarea juridică a faptelor, dată prin rechizitor. Drept urmare, în cadrul cercetării judecătorești, instanța este obligată a efectua toate actele procesuale și procedurale impuse de soluționarea în fond a cauzei penale.

Or, sub aspectul faptelor necontestat comise, cu referire la primirea sumei de 210 milioane lei și fotocopierea documentelor de interceptare telefonică din dosarul penal privindu-l pe inculpatul M.M.N., instanța de fond nu a administrat toate probele ce se impuneau pentru a clarifica dacă faptele comise întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii. Astfel, nu au fost verificate fotocopiile menționate, pentru a se constata dacă acestea aveau caracter secret și dacă prin actul material menționat au fost încălcate dispozițiile legii privind protecția informațiilor clasificate.

Pe de altă parte, s-a reținut lipsa de relevanță penală a primirii sumei de 210 milioane lei, apreciindu-se asupra caracterului civil al operațiunii, în contextul în care procurorul susține că pretinderea acesteia este consecința favorizării denunțătorului, fără a se administra probe pentru a se stabili: - dacă momentul pretinderii sumei menționate îndeplinește condiția anteriorității în timp față de data ținerii licitației pentru Proiectul Sovata; - dacă rezultatul cunoscut al licitației era realizabil în sensul dorit de inculpată, respectiv caracterul formal al acestei proceduri, sens în care trebuia audiați ceilalți membri ai comisiei. Astfel, trebuia stabilit, prin audiere, dacă ceilalți membri ai comisiei s-au implicat, în condițiile legii, în examinarea ofertelor depuse, respectiv dacă față de aceștia s-au exercitat presiuni pentru a accepta ca oferta denunțătorului să fie declarată câștigătoare.

Este de reținut în acest sens că instanța de judecată nu are a examina, prin substituire în competența instanței civile sau organelor de control abilitate, legalitatea licitației, ci, exclusiv, existența sau inexistența unor acte materiale, intrând sub incidența legii penale, care au avut drept consecință declararea firmei denunțătorului, ca fiind câștigătoare a licitației; - dacă prelungirea cu șase luni a contractului de execuție a fost determinată de inculpată sau modificarea, în raport cu caietul de sarcini și oferta depusă de societatea câștigătoare a licitației, au avut la bază acte, fapte și împrejurări extrinseci activității inculpatei, sens în care trebuia audiați semnatarii contractului de execuție; - determinarea în concret a atribuțiilor inculpatei, cu referire la calitatea de ordonator secundar de credite bugetare, pentru a se elucida situația majorării semnificative a costului Proiectului Sovata.

În limita ariei de responsabilitate, astfel determinate, urmează a se stabili dacă această situație este rezultatul unor factori din sfera oportunității, avuți în vedere de beneficiar și aprobați de organul competent sau rezultatul unor acte materiale, contrare legii, imputabile inculpatei. În fine, cum instanței de judecată îi revine și obligația verificării legalității modului în care au fost obținute mijloacele de probă care au constituit temeiul trimiterii în judecată, prima instanță are a examina cauza și în raport cu dispozițiile art. 64 alin. (2) C. proc. pen., în condițiile corectivului stabilit prin art. 332 alin. (2) din același cod. Neprocedând în modul arătat, prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală, supusă cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc.

pen., cu referire la art. 197 alin. (4) din același cod. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 2 lit. c) teza ultimă C. proc. pen., Curtea va admite recursul, va casa hotărârea atacată, numai cu privire la infracțiunile de luare de mită și de sustragere de înscrisuri și va trimite dosarul, aceleași instanțe, în vederea rejudecării cauzei. În rejudecare, se vor verifica apărările inculpatei, se vor administra probele menționate, precum și orice alte probe care pot contribui la aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Departamentul Național Anticorupție, secția judiciară penală, împotriva sentinței nr. 360 din 13 iunie 2005, pronunțată în dosarul nr. 5783/2003, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, privind pe inculpata C.A. Casează sentința atacată, numai cu privire la infracțiunile de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de sustragere de înscrisuri prevăzută de art. 242 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Trimite dosarul, secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea rejudecării cauzei, numai cu privire la infracțiunile menționate.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2006.