ÎCCJ, Decizia nr. 122/2006

ÎCCJ, Decizia nr. 122/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului Național Anticorupție,

inculpata C.A. a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de

luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6

din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., sustragere de

înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin.

(2) din același cod, participație improprie la fals intelectual, prevăzută de

art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 289 C. pen. și uz de fals prevăzută

de art. 291 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000,

reținându-se că în perioada 1999 - 5 iunie 2003, în exercitarea atribuțiilor de

serviciu, a pretins și primit de la denunțătorul Ț.V.A., sume de bani și

materiale de construcție, în valoare totală de 739.477.598 lei.

De asemenea, s-a mai reținut că în perioada

menționată, în mod repetat și în baza aceleași rezoluții infracționale,

inculpata a sustras documente, acte și lucrări din dosarele instanței, unele cu

caracter secret, pe care le-a transportat la domiciliu.

Prin actul de sesizare s-a mai reținut în sarcina

inculpatei că, în calitate de președinte al Tribunalului Mureș, a dispus

întocmirea retroactivă a unor încheieri în materia executării silite, pe care

ulterior le-a menționat în statistica oficială, completând în acest fel date

nereale ce au condus la mărirea artificială a volumului de activitate al

instanței.

Prin sentința nr. 360 din 13 iunie 2005, Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția penală:

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10

lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpata C.A. pentru infracțiunile

prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr.

78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de art. 31 alin. (2),

raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr.

78/2000 și de art. 242 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din

același cod;

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10

lit. a) C. proc. pen., a achitat pe aceeași inculpată, pentru infracțiunea

prevăzută de art. 291 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr.

78/2000;

- a înlăturat sechestrul asigurător instituit prin

ordonanța din 6 iunie 2003, a Parchetului Național Anticorupție.

S-a reținut că probatoriul administrat nu dovedește

existența condiționării împrumutului, de efectuarea unui act în cadrul

atribuțiilor de serviciu, respectiv a înțelegerii pentru traficarea funcției.

Totodată, cu referire la înscrisurile ridicate de la

domiciliul inculpatei, din datele dosarului rezultă cert că aceasta nu a

intenționat producerea unor consecințe de felul celor prevăzute de art. 242 C.

pen.

În fine, cu referire la participația improprie la

infracțiunea de fals, precum și cu privire la infracțiunea de uz de fals,

probele administrate în cauză au dovedit o altă situație, decât cea reținută

prin actul de acuzare.

Împotriva hotărârii primei instanțe, Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Departamentul Național Anticorupție,

secția judiciară penală, a declarat recurs, întemeiat pe art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., invocând critici privind greșita achitare a

inculpatei, pentru faptele pentru care a fost trimisă în judecată.

Cu privire la infracțiunea de luare de mită, s-a

susținut că:

- inculpata a fost delegată a reprezenta autoritatea

ministrului de justiție, cu privire la Proiectul Sovata, împrejurare în raport

cu care obținerea aprobărilor de la Ministerul Justiției era o simplă

formalitate;

- în această calitate, inculpata avea un rol decisiv

în numirea dirigintelui de șantier și a arhitectului, ceea ce explică angajarea

cheltuielilor suplimentare doar în baza dispozițiilor de șantier vizate de

dirigintele de șantier;

- din declarația denunțătorului rezultă că inculpata

i-a precizat acestuia că adjudecarea licitației este rezultatul diligențelor

sale, constând în înlăturarea societăților comerciale concurente;

- din aceeași declarație rezultă și că inculpata a

precizat că acelorași diligențe se datorează extinderea lucrărilor la proiectul

menționat;

- în fine, din declarația denunțătorului rezultă

sumele de bani, materialele de construcție și alte bunuri pretinse și primite

de inculpată.

De asemenea, prin motivele de recurs s–a susținut că

din probatoriul administrat în cauză rezultă că inculpata avea realmente

posibilitatea de a dispune cu privire la Proiectul Sovata și în general asupra

firmei denunțătorului, deoarece:

- inculpata era președinta comisiilor de licitație

pentru lucrări publice, așa încât avea puterea absolută de decizie, cu referire

la participarea formală a celorlalți membri numiți în comisia pentru

adjudecarea Proiectului Sovata;

- cu certitudine a existat o altă firmă care a depus

o ofertă mai bună decât cea a denunțătorului, neacceptată la licitație;

- favorizarea certă a denunțătorului este evidențiată

incontestabil de prelungirea termenului de execuție, ulterior adjudecării

licitației, precum și de nerespectarea prețului;

- favorizarea firmei denunțătorului rezultă și din

împrejurarea neîndeplinirii condițiilor legale de participare la licitație, cu

referire la limita minimă a cifrei de afaceri, stabilită prin caietul de

sarcini.

În acest sens, mai sunt invocate prin recurs

afirmațiile inculpatei, prin care învedera denunțătorului, ajutorul dat, generator

în opinia acesteia, a unor obligații de plată în favoarea sa, coroborate cu

acte constând în nesolicitarea la timp a creditelor de la Ministerul Justiției,

acordarea nelegală a avansurilor bănești, nereținerea acestora din plata

valorii lucrărilor efectuate de antreprenor în luna următoare, restituirea

parțială a garanției de bună execuție înainte de termen, împrejurări de natură

a convinge pe Ț.V.A., asupra influenței reale a președintei Tribunalului Mureș

- în această calitate și în cea de reprezentant desemnat al ministrului

justiției pentru urmărirea executării Proiectului Sovata, care putea fi și

favorizantă, dar și păgubitoare și, în consecință, a-l determina să facă plata

diverselor sume și livrarea materialelor de construcții pretinse de către

aceasta.

Sub aspectul elementului material al infracțiunii de

luare de mită se reține prin recurs, ca punct de plecare, pretinderea și

primirea sumei de 1500 mărci germane, pentru achiziționarea unui autoturism de

către inculpată, confirmată de consemnările de pe plicul ridicat cu ocazia

percheziției. Sub acest aspect, s-a mai reținut și primirea sumei de

210.000.000 lei, denumită de inculpată, împrumut, confirmată de procesul-verbal

de prindere în flagrant, coroborat cu declarațiile martorilor privind ambalarea

banilor, și cu alte ocazii, în aceeași modalitate, precum și cu atitudinea și

gesturile inculpatei în momentul realizării flagrantului.

Or, cu referire la această din urmă sumă, împrumutul

reprezintă „un folos”.

Drept urmare, este irelevantă împrejurarea

solicitării sumei de bani, chiar și cu acest titlu, atâta timp, cât pretinderea

se realiza în considerarea efectuării unui act în virtutea atribuțiilor de

serviciu a inculpatei. Pentru reținerea infracțiunii de luare de mită, nu

interesează dacă actul în vederea căruia magistratul menționat a primit suma de

bani, a fost efectiv îndeplinit.

Posibilitatea calificării sumelor de bani, ca fiind

un împrumut, urmează, însă, a fi apreciată în raport cu probele administrate,

din care rezultă nerambursarea acestora, precum și convingerea denunțătorului

privind lipsa intenției inculpatei de a le restitui.

Pe de altă parte, intenția afirmată de inculpată,

privind restituirea împrumutului, la data vânzării apartamentului, este

exclusă, în raport cu împrejurarea ipotecării imobilului menționat în favoarea

B.C.R.

Cu privire la o a doua modalitate de săvârșire a

infracțiunii de luare de mită, prin recurs se invocă atitudinea inculpatei de a

accepta sau a nu refuza foloasele ce proveneau de la denunțător, cu referire la

plata excursiei în străinătate și a plății costului materialelor de construcție

livrate de SC P. SA, pe care C.A. nu le achita niciodată.

Sub această din urmă critică, relevantă sub aspectul

intenției este și modalitatea convenită de solicitare a materialelor de

construcție, de livrare a acestora și de efectuare a plăților de către

denunțător, astfel cum rezultă din probele administrate.

Totodată, sub aspectul acestei infracțiuni, este

relevată pretinderea și primirea de către inculpată, de la același denunțător,

a diverse sume de bani pentru plata muncitorilor constructori care lucrau la

casa proprietate personală a acesteia.

În fine, se invocă în recurs plata de către

denunțător, a bunurilor achiziționate de inculpată de la M. Brașov, cu referire

la care se susține că lucrurile sunt și mai clare, sub aspectul infracțiunii de

luare de mită, așa cum acestea rezultă, de asemenea, din materialul probator

administrat în cauză.

Cu referire la infracțiunea de sustragere de

înscrisuri, se susține că la domiciliul inculpatei s-au găsit fotocopii ale

unor înscrisuri ce conțin informații clasificate, cu referire la documentele de

interceptare telefonică, obținute în condițiile legii, într-un dosar

instrumentat de Serviciul Teritorial Mureș al Parchetului Național Anticorupție,

privindu-l pe inculpatul M.M.N.

Or, aceste informații aveau caracter secret, conform

art. 2 din legea siguranței naționale, a căror multiplicare era interzisă și

care nu urmaseră procedura de desecretizare, împrejurare în raport cu care

caracterul public al dosarului penal este lipsit de relevanță.

Din coroborarea declarațiilor de martor rezultă cu

evidență că inculpata a comis infracțiunea cu intenție, și nu din motivele

invocate de aceasta, cu referire la pretinsa obligare intempestivă de a părăsi

biroul avut în calitatea anterioară de președinte de tribunal, așa cum a

încercat să se apere pe parcursul procesului.

În fine, săvârșirea infracțiunilor de participație

improprie la fals intelectual și uz de fals rezultă cert din declarațiile

martorilor audiați în cauză.

În concluzie, susținând că inculpata se face vinovată

de săvârșirea tuturor infracțiunilor pentru care a fost trimisă în judecată,

procurorul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și

trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru administrarea

de probe.

Examinând cauza, în raport cu criticile formulate și

cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se constată

următoarele:

improprie la fals intelectual, prevăzută de art. 31 alin. (2), raportat la art.

289 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și de uz de

fals, prevăzută de art. 291 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea

nr. 78/2000.

Potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca

scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie

infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie

pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie

trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menționat rezultă că procesul

penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci ca una desfășurată

pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a comis o infracțiune.

Pe de altă parte, potrivit art. 17 alin. (2) C. pen.,

„infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Prin alin. (1) al aceluiași articol s-a stabilit că

„infracțiune este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și

prevăzută de legea penală”.

În fine, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea

aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt

obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”.

Ca atare, săvârșirea cu vinovăție a unei fapte

prevăzute de legea penală și care prezintă pericol social, trebuie să fie

stabilită pe bază de probe, convingerea de vinovăție trebuind să fie certă, așa

încât tragerea la răspundere să se facă potrivit vinovăției persoanei care a

comis o infracțiune.

Cu alte cuvinte, în caz de condamnare trebuie să se

dovedească fără echivoc vinovăția inculpatului.

Totodată, potrivit art. 52 C. pen., „pedeapsa este o

măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul

pedepsei este prevenirea de noi infracțiuni”.

Așadar, în raport cu textele menționate, scopul

procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să armonizeze interesul

apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană

nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În consecință, prezumția de nevinovăție nu poate fi

anulată decât prin certitudinea instanței asupra vinovăției inculpatului,

formată pe bază de probe neîndoielnice.

Ca atare, câtă vreme nu s-a stabilit cu certitudine

temeiurile răspunderii penale, angajarea acesteia nu poate avea loc.

Prima instanță a reținut, cu referire la

infracțiunile menționate, că starea de fapt a fost corect reținută, numai cu

referire la dispoziția întocmirii încheierilor privind legalizarea și

învestirea cu formulă executorie a hotărârilor, potrivit hotărârii comune a

conducerii tribunalului. Probatoriul administrat în cauză a impus, însă,

concluzia certă că nu a existat o determinare, în sensul legii penale,

săvârșită cu vinovăție de inculpată, după cum nu există nici elementele

constitutive ale infracțiunii de fals intelectual, la care se pretinde că

inculpata a participat impropriu.

În acest sens urmează a se reține că potrivit

dispozițiilor Codului de procedură civilă, executarea silită, în materie

civilă, constituie ultima fază a procesului civil și una din formele de

manifestare a acțiunii civile, cu referire la faptul că scopul activității

judiciare nu se poate limita doar la obținerea unei hotărâri judecătorești

favorabile. Cum în această fază se asigură finalitatea procesului civil, în

sensul că pe această cale, creditorul își poate realiza efectiv drepturile

statornicite printr-un titlu executoriu, procedura execuțională este riguros

determinată.

Această reglementare riguroasă, specifică dreptului

procesual civil, este determinată de importanța instituției executării silite,

în raport cu împrejurarea că, prin realizarea acesteia, se răspunde

concomitent, interesului creditorului, cu referire la restabilirea dreptului

subiectiv privat recunoscut prin hotărâre judecătorească, precum și unui

imperativ social, cu referire la salvgardarea ordinii de drept, în raport cu

caracterul preventiv al executării silite, constând în avertizarea tuturor

participanților implicați în raporturi juridice, asupra consecințelor

patrimoniale ale neexecutării obligațiilor asumate.

Astfel, potrivit art. 374 alin. (1) C. proc. civ., în

redactarea în vigoare în perioada examinată, „nici o hotărâre judecătorească nu

se va putea executa, dacă nu este învestită cu formula executorie prevăzută de

art. 269 alin. (1)”.

Prin art. 372 din același cod s-a stabilit că

„executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești

ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu”.

În fine, prin art. 373

1

alin. (2) C. proc.

civ. s-a prevăzut că: „instanța încuviințează executarea silită, prin

încheierea dată în camera de consiliu, fără citarea părților”.

Prin urmare, în raport cu dispozițiile legale

menționate, în mod întemeiat prima instanță a reținut că prin dispoziția dată

nu s-a urmărit comiterea unei infracțiuni, ci aplicarea unor dispoziții ale

legii execuționale civile în materia legalizării și învestirii cu formulă

executorie a unor hotărâri judecătorești definitive.

Totodată, cu referire la pretinsa antedatare a

încheierilor, în fapt o motivare a acestora - hotărâri judecătorești în sensul

art. 255 C. proc. civ., de regulă activitate ulterioară pronunțării, conform

art. 264 din același cod, în mod judicios s-a reținut că fapta nu constituie

infracțiune, atâta timp, cât încheierile menționate reflectă realitatea,

respectiv faptul anterior incontestabil al admiterii, prin rezoluție, a

cererilor de învestire cu formulă executorie.

Pe de altă parte, cu referire la înregistrarea în

statistica instanței, a dosarelor în care s-au dat încheierile menționate, în

mod judicios s-a reținut că s-au avut în vedere încheieri reale, și nu

falsificate.

Este irelevant, sub aspectul angajării răspunderii

penale, dacă procedeul este corect sau incorect și dacă se impunea sau nu,

evidențierea încheierilor în situația statistică, întrucât aceste împrejurări,

ținând de interpretarea dispozițiilor legii execuționale și de modul de

completare a formularelor de evidență statistică, pot atrage eventual o

răspundere juridică de altă natură, în condiții determinate, examinare ce

excede cauzei penale de față.

Prin urmare, în mod întemeiat a apreciat prima

instanță, că lipsește latura subiectivă, cu referire la prima infracțiune și că

fapta nu există, cu referire la cea de a doua infracțiune și, în temeiul art.

10 lit. d), respectiv art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus achitarea

inculpatei.

Ca atare, recursul se constată a fi nefondat sub

aspectul acestor critici, sentința atacată nefiind supusă nici unuia din

cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr.

78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de sustragere sau distrugere

de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41

alin. (2) din același cod.

Potrivit art. 345 C. proc. pen.: „(1) Instanța

hotărăște prin sentință asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după

caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.

(2) Condamnarea se pronunță dacă instanța constată că

fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

(3) Achitarea sau încetarea procesului penal se

pronunță potrivit art. 11 pct. 2”.

Prin art. 11 pct. 2 lit. a) din același cod,

„achitarea (se pronunță în cursul judecății) în cazurile prevăzute în art. 10

lit. a) - e)”.

În cauză, prin sentința atacată, prima instanță a

pronunțat achitarea inculpatei pentru infracțiunile de luare de mită și

sustragere sau distrugere de înscrisuri, reținând cazul prevăzut de art. 10

lit. d), „faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale

infracțiunii”.

Cu privire la infracțiunea de luare de mită, s-a

reținut că în cauză nu s-au administrat probe care să confirme susținerile

denunțătorului și nu există probe directe, cu referire la primele 6 acte

materiale constând în primirea sumei de 1500 mărci germane, plata valorii

bunurilor achiziționate de la M. Brașov, pretinderea sumei de 200 milioane lei,

în vara anului 2002, precum și a câte 50 milioane lei, în lunile octombrie - decembrie

2002 și aprilie 2003, respectiv plata excursiei în China.

În legătură cu materialele de construcție, cu

referire la valoarea cărora s-a susținut de către procuror, că plata a fost

efectuată de denunțător, s-a reținut că nu s-a făcut dovada în sensul arătat și

că acestea au fost cumpărate de C.D., soțul inculpatei. Susținerile inculpatei,

că a plătit pentru aceste materiale, suma de 30.319.758 lei și că a rămas o

diferență de 20.851.234 lei, neachitată, ca urmare a arestării sale, sunt

confirmate de situația făcută de SC P. SA Ungheni, la 31 octombrie 2003.

Cu referire la suma primită în data de 5 iunie 2003,

când a fost organizat flagrantul, inculpata a afirmat constant că reprezintă un

împrumut, susținere confirmată în parte de denunțător. Or, în raport cu

împrejurarea că atât inculpata, cât și denunțătorul au respins existența unor

acte de traficare a funcției și nedovedirea existenței unei înțelegeri în acest

sens prin constatarea flagrantului, din procesul-verbal rezultând o întâlnire

și o discuție amicală, solicitată de Ț.V.A., pentru a remite C.A., un împrumut

cerut anterior, condiționat de restituirea acestuia după vânzarea

apartamentului, acest împrumut nu poate avea decât caracter civil și nu poate

constitui, alături de celelalte acte materiale, temei pentru antrenarea

răspunderii penale a inculpatei.

Sub aspectul infracțiunii de sustragere de

înscrisuri, prima instanță a reținut că procurorul, cu ocazia cuvântului în

fond, s-a axat asupra existenței a două documente găsite la domiciliul inculpatei,

respectiv 294 file reprezentând fotocopii ale documentelor de interceptare

telefonică, obținute în condițiile legii și care aveau caracter strict secret,

conform art. 2 din Legea nr. 182/2002, privind protecția informațiilor

clasificate, precum și originalul unei acțiuni comerciale.

Instanța de fond a apreciat că actele respective nu

fac parte din categoria informațiilor clasificate, atâta timp, cât ele

constituiau mijloace de probă într-un dosar penal, aflat pe rolul instanței, în

vederea judecării în ședință publică, împrejurare în raport cu care este permis

accesul la dosar al oricărei persoane care dovedește un interes justificat.

Pe de altă parte, nu se poate reține că aceste acte

au fost sustrase, atâta timp, cât la domiciliul inculpatei au fost găsite doar

fotocopii ale acestora.

Cu privire la celelalte copii găsite la domiciliul

inculpatei, împrejurările ținând de natura și conținutul acestor acte,

persoanele de la care provin sau cărora le sunt adresate și scopul în care au

fost emise, demonstrează că nu pot fi echivalate înscrisurilor la care se

referă legea penală.

În fine, acțiunea comercială găsită la domiciliul

inculpatei cu ocazia percheziției, s-a dovedit a fi fost atașată, din eroare

aparținând registraturii, unui dosar al judecătorului M.S. În raport cu

declarațiile martorilor audiați cu privire la acest aspect, rezultă că, dacă

acțiunea comercială menționată ar putea face obiect material al infracțiunii de

sustragere sau distrugere de înscrisuri, în cauză infracțiunea nu poate fi reținută,

datorită inexistenței laturii subiective.

Sub aspectul acestor din urmă infracțiuni, recursul

se constată a fi fondat, pentru alte motive însă:

Soluționarea în fond a unei cauze penale implică

pronunțarea asupra existenței sau inexistenței faptei, a săvârșirii acesteia de

către inculpat, a caracterului ei penal și a răspunderii penale a

făptuitorului.

În raport cu dispozițiile art. 345 C. proc. pen.,

condamnarea reprezintă una din soluțiile pe care le pronunță instanța care a

judecat cauza penală, atunci când constată că fapta există, constituie

infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

Achitarea constituie cea de a doua soluție,

pronunțată de instanța sesizată cu judecarea cauzei penale, prin care

inculpatul este declarat nevinovat, atunci când se constată existența uneia din

situațiile prevăzute în art. 10 lit. a) - e C. proc. pen.

Ambele soluții trebuie să se bazeze pe probele

administrate în cauză, iar atunci când în urma controlului judiciar se constată

că există incertitudini datorate unei cercetări judecătorești incomplete, se

impune întotdeauna completarea acesteia.

Astfel, potrivit art. 4 C. proc. pen., „organele de

urmărire penală și instanțele de judecată sunt obligate să aibă un rol activ în

desfășurarea procesului penal”.

În acest context, din economia art. 287 C. proc.

pen., raportat la dispozițiile art. 200, 202 și 62 din același cod, rezultă

obligația instanței de a verifica temeinicia și legalitatea probelor strânse în

cursul urmăririi penale, prin administrarea acestora în ședință publică,

nemijlocit, oral și contradictoriu, pentru a constata dacă ele pot constitui

temei de condamnare, de a administra din oficiu și la cererea părților, orice

alte probe necesare aflării adevărului și de a încuviința probele pertinente și

concludente necesare verificării apărărilor invocate de inculpat. În fine, din

economia normelor legale menționate, rezultă și obligația instanței de a

reține, motivat, care dintre probe exprimă adevărul și, tot motivat, de a

înlătura probele care nu îndeplinesc această condiție.

Or, cu referire la infracțiunile menționate, aceste

cerințe se constată a nu fi îndeplinite.

Astfel, probele administrate nu susțin o soluție de

condamnare, așa cum se solicită prin recursul declarat împotriva hotărârii

primei instanțe.

În același timp, probele administrate nu justifică

nici soluția de achitare pronunțată de prima instanță.

Este de necontestat în cauză existența a două fapte:

- primirea de către inculpată, de la denunțător, a

sumei de 210 milioane lei;

- găsirea la domiciliul acesteia, a unui număr de 294

fotocopii ale documentelor de interceptare telefonică dintr-un dosar penal

aflat pe rolul Tribunalului Mureș.

Cu privire la aceste două fapte nu s-au administrat,

însă, probe, pentru a se stabili dacă acestea întrunesc elementele constitutive

ale infracțiunii sau nu intră sub incidența ilicitului penal.

Este de reținut, sub un prim aspect, că probele

administrate în cursul urmăririi penale, reprezentând efectiv numai suport al

trimiterii în judecată, nu pot constitui temei pentru pronunțarea unei soluții

de condamnare, hotărârea judecătorească urmând a se întemeia pe probele

administrate în instanță, cu respectarea dispozițiilor legii procesual-penale.

Totodată, pentru aceleași motive, instanța de judecată nu este ținută nici de încadrarea

juridică a faptelor, dată prin rechizitor.

Drept urmare, în cadrul cercetării judecătorești,

instanța este obligată a efectua toate actele procesuale și procedurale impuse

de soluționarea în fond a cauzei penale.

Or, sub aspectul faptelor necontestat comise, cu

referire la primirea sumei de 210 milioane lei și fotocopierea documentelor de

interceptare telefonică din dosarul penal privindu-l pe inculpatul M.M.N.,

instanța de fond nu a administrat toate probele ce se impuneau pentru a

clarifica dacă faptele comise întrunesc elementele constitutive ale

infracțiunii.

Astfel, nu au fost verificate fotocopiile menționate,

pentru a se constata dacă acestea aveau caracter secret și dacă prin actul

material menționat au fost încălcate dispozițiile legii privind protecția

informațiilor clasificate.

Pe de altă parte, s-a reținut lipsa de relevanță

penală a primirii sumei de 210 milioane lei, apreciindu-se asupra caracterului

civil al operațiunii, în contextul în care procurorul susține că pretinderea

acesteia este consecința favorizării denunțătorului, fără a se administra probe

pentru a se stabili:

- dacă momentul pretinderii sumei menționate

îndeplinește condiția anteriorității în timp față de data ținerii licitației

pentru Proiectul Sovata;

- dacă rezultatul cunoscut al licitației era

realizabil în sensul dorit de inculpată, respectiv caracterul formal al acestei

proceduri, sens în care trebuia audiați ceilalți membri ai comisiei. Astfel,

trebuia stabilit, prin audiere, dacă ceilalți membri ai comisiei s-au implicat,

în condițiile legii, în examinarea ofertelor depuse, respectiv dacă față de

aceștia s-au exercitat presiuni pentru a accepta ca oferta denunțătorului să

fie declarată câștigătoare. Este de reținut în acest sens că instanța de

judecată nu are a examina, prin substituire în competența instanței civile sau

organelor de control abilitate, legalitatea licitației, ci, exclusiv, existența

sau inexistența unor acte materiale, intrând sub incidența legii penale, care

au avut drept consecință declararea firmei denunțătorului, ca fiind

câștigătoare a licitației;

- dacă prelungirea cu șase luni a contractului de

execuție a fost determinată de inculpată sau modificarea, în raport cu caietul

de sarcini și oferta depusă de societatea câștigătoare a licitației, au avut la

bază acte, fapte și împrejurări extrinseci activității inculpatei, sens în care

trebuia audiați semnatarii contractului de execuție;

- determinarea în concret a atribuțiilor inculpatei,

cu referire la calitatea de ordonator secundar de credite bugetare, pentru a se

elucida situația majorării semnificative a costului Proiectului Sovata. În

limita ariei de responsabilitate, astfel determinate, urmează a se stabili dacă

această situație este rezultatul unor factori din sfera oportunității, avuți în

vedere de beneficiar și aprobați de organul competent sau rezultatul unor acte

materiale, contrare legii, imputabile inculpatei.

În fine, cum instanței de judecată îi revine și

obligația verificării legalității modului în care au fost obținute mijloacele

de probă care au constituit temeiul trimiterii în judecată, prima instanță are

a examina cauza și în raport cu dispozițiile art. 64 alin. (2) C. proc. pen.,

în condițiile corectivului stabilit prin art. 332 alin. (2) din același cod.

Neprocedând în modul arătat, prima instanță a

pronunțat o hotărâre nelegală, supusă cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., cu referire la art. 197 alin. (4) din

același cod.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 2 lit. c) teza ultimă C. proc. pen., Curtea

va admite recursul, va casa hotărârea atacată, numai cu privire la

infracțiunile de luare de mită și de sustragere de înscrisuri și va trimite

dosarul, aceleași instanțe, în vederea rejudecării cauzei.

În rejudecare, se vor verifica apărările inculpatei,

se vor administra probele menționate, precum și orice alte probe care pot

contribui la aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție - Departamentul Național Anticorupție, secția

judiciară penală, împotriva sentinței nr. 360 din 13 iunie 2005, pronunțată în

dosarul nr. 5783/2003, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

privind pe inculpata C.A.

Casează sentința atacată, numai cu privire la infracțiunile

de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6

din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de sustragere

de înscrisuri prevăzută de art. 242 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen.

Trimite dosarul, secției penale a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, în vederea rejudecării cauzei, numai cu privire la infracțiunile

menționate.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2006.