ÎCCJ, Decizia nr. 102/2003

ÎCCJ, Decizia nr. 102/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

data de 5 iunie 2003, procurorul șef al secției pentru combaterea

infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție din cadrul Parchetului

Național Anticorupție a dispus începerea urmăririi penale față de C.A. pentru

săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C.

pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen.

S-a reținut că, în perioada

decembrie 1999 - iunie 2003, fiind președinte al Tribunalului Mureș și

reprezentant al Ministerului de Justiție pentru realizarea obiectivului Centrul

de pregătire al magistraților Sovata, în care calitate era ordonator terțiar de

credite, inculpata C.A. ar fi pretins și primit, de la Ț.V.A., suma totală de

680 milioane lei și materiale de construcție în valoare de peste 50 milioane

lei, determinându-l să creadă că datorită ei a câștigat licitația în urma

căreia a efectuat lucrările de la acel obiectiv, precum și că va avea grijă ca

acesta să obțină soluții favorabile în procesele civile în care va figura ca

pârât.

Concretizate, foloasele pe care

le-ar fi obținut în modalitățile reținute prin procesul-verbal menționat,

constau în următoarele:

- în decembrie 1999, la stăruința

sa, Ț.V.A. ar fi achitat, cu suma de 10 milioane de lei, costul cumpărăturilor

făcute de ea și contabilul șef Ș.D. de la magazinul M. din Brașov;

- în vara anului 2000 ar fi pretins

și primit, de la Ț.V.A., suma de 30 milioane de lei, cu care a plătit costul

unei excursii în China;

- în cursul anului 2001 ar fi

obținut de la Ț.V.A. suma de 1.500 mărci germane, care i-a fost necesară la

achiziționarea unui autoturism marca VOLKSWAGEN PASSAT;

- în vara anului 2002 ar fi obținut

de la Ț.V.A. suma de 200 milioane lei, pentru a cumpăra un teren și o

construcție;

- în lunile octombrie, noiembrie și

decembrie 2002, precum și în aprilie 2003, ar fi pretins și primit de la Ț.V.A.

câte 50 milioane lei, pentru a plăti pe muncitorii care lucrau la amenajarea

unui imobil proprietate personală;

- în cursul anului 2002 și prima

parte a anului 2003 ar fi obținut, de la Ț.V.A., materiale de construcție în

valoare de peste 50 milioane de lei;

- în ziua de 5 iunie 2003, în urma

unei înțelegeri anterioare, inculpata s-a prezentat la sediul S.C. P. S.A., al

cărei administrator era Ț.V.A., cu care ocazie a primit de la acesta suma de

210 milioane de lei.

Prin Ordonanța nr. 210/P/2003 din 5

iunie 2003, același procuror a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale

împotriva inculpatei C.A. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită

prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr.

78/2000 și cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., precum și arestarea

preventivă a inculpatei pe timp de 30 de zile, invocându-se, pentru luarea

acestei măsuri, prevederile art. 148 alin. (1) lit. b), d), g) și h) C. proc.

pen.

În cuprinsul ordonanței se arată că

săvârșirea faptelor imputate inculpatei rezultă din actele premergătoare

începerii urmăririi penale, din denunțul olograf formulat de Ț.V.A. la 31 mai

2003, din declarația-denunț a acestuia de la 1 iunie 2003 și din

procesul-verbal încheiat la 5 iunie 2003.

1

C. proc. pen., inculpata a formulat plângere împotriva ordonanței prin care s-a

dispus arestarea sa preventivă.

Prin motivele formulate, s-a

susținut, în esență, că arestarea preventivă este ilegală deoarece a fost

dispusă la 5 iunie 2003, în condițiile în care urmărirea penală a început abia

la 6 iunie 2003, că punerea în mișcare a acțiunii penale prin ordonanță

contravine art. 468 C. proc. pen., prin care se prevede că aceasta se face prin

rechizitoriu în cazul infracțiunilor flagrante, că s-au încălcat dispozițiile

art. 20 și ale art. 23 alin. (4) din Constituție, precum și ale art. 5 parag. 3

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,

deoarece mandatul de arestare preventivă a fost emis de un procuror care, fiind

subordonat ierarhic procurorului general și ministrului justiției, nu este

independent față de puterea executivă și nici imparțial.

În fine, s-a mai susținut că luarea

măsurii arestării preventive nu se justifică deoarece nu s-a dovedit că

inculpata s-a aflat în vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 alin. (1)

lit. d), g) și h) C. proc. pen., invocate prin ordonanță și mandat, iar cazul

prevăzut la lit. b) din același articol nu mai poate fi invocat în urma

aplicării procedurii obișnuite de efectuare a urmăririi penale.

secția penală, prin încheierea nr. 57 din 9 iunie 2003, a admis plângerea

formulată împotriva ordonanței de arestare preventivă, dispunând revocarea

acestei măsuri și punerea în libertate a inculpatei.

În motivarea acestei soluții s-a

relevat că, în raport cu dispozițiile art. 136 C. proc. pen., luarea unei

măsuri preventive este condiționată, potrivit art. 143 C. proc. pen., la care

se face referire prin art. 148 alin. (1) din același cod, de existența de probe

sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea

penală.

Analizându-se înțelesul noțiunilor

de „probă" și „indicii temeinice" în sensul legii penale, s-a

învederat că din examinarea materialului de urmărire penală aflat în dosarul

cauzei nu rezultă că în momentul luării măsurii arestării preventive față de

inculpată ar fi existat probe sau indicii temeinice suficiente pentru confirmarea

presupunerii săvârșirii faptei imputate.

S-a relevat, în acest sens, că

afirmațiile din cele două denunțuri ale lui Ț.V.A. nu se coroborează cu nici un

mijloc de probă.

Tot astfel, s-a subliniat, prin

considerentele hotărârii, că inculpata a susținut, chiar din momentul

constatării flagrantului, că suma de 210 milioane lei reprezintă un împrumut

negociat anterior cu denunțătorul, iar acesta a declarat la rândul său,

oscilant, fie că numai o parte din sumă ar face obiectul unui împrumut, fie că

întreaga sumă i-ar fi fost pretinsă de inculpată pentru a-i asigura protecție

în justiție.

S-a mai motivat că, la aprecierea

sincerității afirmațiilor denunțătorului, mai trebuie să se țină seama că

obiectivul Sovata, a cărui executare l-a pus în situația de a intra în

tratative cu inculpata, a fost finalizat încă din luna februarie 2002, precum

și de natura cu totul aparte a legăturilor ce s-au creat și menținut între cei

doi, care pot face explicabilă și existența unor relații financiare personale.

Conchizându-se, s-a arătat că, în

lipsa unor probe sau indicii temeinice suficiente, care să susțină, în acest

stadiu al urmăririi penale, presupunerea săvârșirii faptei de către inculpată,

măsura preventivă luată este ilegală și se impune revocarea arestării și punerea

în libertate a inculpatei.

Cu privire la celelalte motive

invocate, s-a subliniat că din actele dosarului rezultă că urmărirea penală a

început la 5 iunie 2003, iar nu la 6 iunie 2003, cum s-a menționat în procesul

verbal numai datorită unei erori materiale vădite, precum și că nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 468 C. proc. pen., relative la punerea în mișcare

a acțiunii penale prin rechizitoriu, deoarece urmărirea penală s-a efectuat

potrivit procedurii obișnuite.

În legătură cu critica privind nerespectarea

prevederilor art. 5 parag. 3 din Convenție, s-a motivat că din moment ce legea

a împuternicit pe procuror să poată lua măsura arestării preventive, în cursul

urmăririi penale, iar calitatea de magistrat îi este recunoscută prin art. 42

din Legea pentru organizarea judecătorească, competența de a examina această

problemă, care privește organizarea și funcționarea instituțiilor cu atribuții

judiciare, revine altei puteri constituite în stat, respectiv Parlamentului.

declarat recurs Parchetul Național Anticorupție, invocând cazul de casare

prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

C. proc. pen.

S-a susținut, în dezvoltarea

motivului de casare, că măsura arestării preventive a fost luată cu stricta

respectare a condițiilor cerute de dispozițiile legale aplicabile, astfel că

soluția de admitere a plângerii formulate de inculpată împotriva ordonanței

prin care s-a dispus arestarea sa preventivă este greșită.

S-a relevat, în acest sens, că

„instanța era competentă să se pronunțe strict numai în legătură cu legalitatea

luării măsurii preventive și să nu facă aprecieri de domeniul judecății în

fond, prin analizarea probelor în încercarea de a demonstra nelegalitatea

măsurii dispuse de procuror".

Detaliindu-se, s-a susținut că, din

moment ce inculpata a fost surprinsă cu suma de 210 milioane lei primită de la

denunțător, procurorul în mod judicios a constatat și înserat, în cuprinsul

ordonanței nr. 210/P/2003 și al mandatului de arestare preventivă nr. 45 din 5

iunie 2003, existența atât a condiției cerute de art. 143 C. proc. pen., cât și

a cazului prevăzut de art. 148 lit. b) din același cod.

S-a mai susținut că nu s-a ținut

seama de faptul că inculpata ar fi încercat să zădărnicească aflarea

adevărului, ceea ce ar constitui cazul de arestare prevăzut de art. 148 lit. d)

C. proc. pen., invocându-se, în această privință, împrejurarea că ea a înaintat

mai multe memorii Ministerului Justiției, Consiliului Superior al

Magistraturii, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, Parchetului

Național Anticorupție și altor instituții.

S-a invocat și împrejurarea că

inculpata a încercat să trimită apărătorilor săi un bilet prin care le-a

sugerat să-i formuleze apărarea în sensul că a primit suma de 210 milioane lei

cu titlu de împrumut, subliniindu-se, totodată, că această apărare este lipsită

de relevanță, deoarece împrumutul de bani constituie un folos susceptibil a

face obiectul infracțiunii de luare de mită.

În fine, s-a relevat, în dezvoltarea

motivului de casare, că nu s-a ținut seama că, în cauză, este aplicabilă și

dispoziția înscrisă în art. 148 lit. g) C. proc. pen., deoarece inculpata a

săvârșit fapta în condițiile unor circumstanțe agravante, decurgând din

calitatea sa de judecător, care îi impunea să aibă o conduită ireproșabilă,

pentru a nu aduce atingere încrederii în actul de justiție.

S-a susținut că și existența cazului

de arestare prevăzut în art. 148 lit. h) C. proc. pen. este de netăgăduit

deoarece pentru fapta imputată inculpatei este prevăzută o pedeapsă superioară

celei la care se referă acest text de lege, iar pericolul pentru ordinea

publică apare evident dacă se ține seama de starea de neliniște și sentimentul

de insecuritate produse în rândul societății civile de cercetarea în stare de

libertate a persoanelor asupra cărora planează acuzații grave.

S-a învederat că primirea sumelor de

bani rezultă din înregistrarea convorbirii avute de inculpată la data de 14 mai

2003 cu Ț.V.A., precum și din găsirea, asupra acesteia, a sumei de 210 milioane

lei, iar susținerile denunțătorului că inculpata a intervenit în favoarea sa

sunt confirmate de judecătoarele G.F. și B.M.E., precum și de alți martori.

În fine, s-a relevat că după data de

9 iunie 2003, când a fost soluționată plângerea inculpatei de prima instanță,

s-a dispus începerea urmăririi penale și pentru săvârșirea de către aceasta a

altor infracțiuni, precum și că au apărut indicii temeinice cu privire la

comiterea de către ea a unei alte infracțiuni de luare de mită și a unor

abuzuri în serviciu.

De asemenea, prin nota anexată

motivului de casare, astfel cum aceasta a fost prezentată și oral, s-a susținut

că procurorului nu i se poate contesta calitatea de magistrat cât timp este

garantată și asigurată independența sa în raport cu puterea executivă și

întrunește toate cerințele ce-i conferă calitatea de „alt magistrat",

împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare, în sensul

prevederilor art. 5 parag. 3 din Convenție.

Conchizându-se, s-a subliniat că

măsura arestării preventive a fost luată cu stricta respectare a dispozițiilor

legii, iar soluția de admitere a plângerii împotriva ordonanței prin care s-a

dispus această măsură este nefondată.

în raport cu criticile formulate prin motivul de casare invocat, se constată

următoarele:

A. Cu privire la legalitatea luării

măsurii arestării preventive

Prin Ordonanța nr. 210/P/2003 din 5

iunie 2003, s-a dispus, de către procuror, arestarea preventivă a inculpatei,

învederându-se că din actele premergătoare începerii urmăririi penale, denunțul

olograf formulat de Ț.V.A., declarația-denunț a acestuia și procesul-verbal de

constatare din 5 iunie 2003 rezultă că aceasta a săvârșit infracțiunea de luare

de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea

nr. 78/2000 și cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a motivat că inculpata se află în

situațiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. b), d), g) și h) C. proc. pen.

deoarece infracțiunea ar fi flagrantă, a fost săvârșită în condițiile unei

circumstanțe agravante, inculpata ar fi încercat zădărnicirea aflării

adevărului, iar pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 2 ani și lăsarea sa

în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică.

Ca urmare, același procuror a emis

mandatul de arestare preventivă nr. 45 din 5 iunie 2003, prin care a dispus

arestarea preventivă a inculpatei.

În legătură cu luarea acestei

măsuri, se impune a se avea în vedere că în art. 5 parag. 3 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de

România prin Legea nr. 30/1994, se prevede că orice persoană arestată sau

deținută „trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat

împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare".

În această privință, în cadrul

poziției exprimate de Guvernul României în cauza privind reclamația adresată de

P.A. Curții Europene a Drepturilor Omului, soluționată prin decizia din 6

martie 2001, s-a admis că legislația română aplicabilă nu răspunde exigențelor

art. 5 parag. 3 al Convenției, ținând cont că procurorul competent de a reține

cu mandat nu oferă garanțiile cerute prin noțiunea de „magistrat" în

sensul dispozițiilor din articolul menționat.

Tot în această cauză, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că, în afacerea V., a constatat că

în România, „procurorii, acționând în calitate de magistrați ai ministerului

public, subordonați mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiției,

nu îndeplinesc exigența de independență în privința executivului". Or, se

subliniază în continuare, prin considerentul citat, „independența față de

executiv se numără, de asemenea, printre garanțiile inerente noțiunii de

magistrat" cu atribuții judiciare.

Tot astfel, este de reținut că și în

cauza N., Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat asemănător prin

hotărârea din 4 iulie 2000. Luând în considerare afirmația guvernului polonez

că procurorii din Polonia erau încă subordonați procurorului general, care

îndeplinea totodată și funcția de ministru de justiție, a ajuns la concluzia

că, în exercitarea funcției lor, procurorii respectivi erau supuși controlului

unei autorități aparținând structurii executive, ceea ce constituie o încălcare

a prevederilor art. 5 parag. 3 din Convenție.

De asemenea, prin hotărârea din 5

aprilie 2001, dată în cauza H.B.C. Elveția, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a decis că s-au încălcat prevederile art. 5 parag. 3 din Convenție de

către judecătorul de instrucție care a decis arestarea preventivă, deoarece

acesta ar fi putut să intervină în procedura ulterioară în calitate de parte

care exercită acțiunea penală.

În motivarea acestei decizii s-a

relevat că, pentru a fi considerat că exercită atribuții judiciare în sensul

art. 5 parag. 3 din Convenție, magistratul trebuie să îndeplinească anumite

condiții, care reprezintă, pentru persoana deținută, garanții împotriva

arbitrariului sau a privării nejustificate de libertate. În acest sens, s-a

subliniat că magistratul trebuie să fie independent față de executiv și față de

părți.

Or, s-a arătat în continuarea

argumentării, dacă magistratul poate interveni în procedura penală ulterioară,

în calitate de parte care exercită acțiunea penală, independența și

imparțialitatea sa pot fi luate în discuție.

În raport cu aceste precedente de

interpretare ale Curții Europene a Drepturilor Omului, se impune a se înțelege

că procurorul care a emis ordonanța de arestare preventivă și a dispus

arestarea preventivă a inculpatei, prin mandat, nu poate fi considerat

„magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare"

în accepțiunea art. 5 parag. 3 din Convenție, deoarece este în mod vădit

dependent de puterea executivă și, fiind implicat în exercitarea acțiunii

penale prin actele de urmărire efectuate, nu poate fi nici imparțial.

De altfel, după cum s-a relevat și

prin considerentele hotărârii atacate, în același sens s-a pronunțat și Curtea

Constituțională a României, care a constatat, prin Decizia nr. 259 din 24

septembrie 2002, că „așa cum se prevede în art. 131 alin. (1) din Constituție,

procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției,

organ esențialmente executiv, fiind, pe cale de consecință, ei înșiși agenți ai

autorității executive".

Se impune, deci, să se considere că

o măsură preventivă atât de gravă, cum este arestarea inculpatului, nu poate fi

luată de orice magistrat, ci numai de judecător și de magistratul împuternicit

prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare, adică acel magistrat a cărui

independență și imparțialitate să fie echivalente cu ale judecătorului.

Cum prin art. 20 din Constituția

României se prevede că „dispozițiile constituționale privind drepturile și

libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu

Declarația universală a drepturilor omului, cu pactele și cu celelalte tratate

la care România este parte", iar „dacă există neconcordanțe între pactele

și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România

este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale",

este evident că reglementările cuprinse în art. 5 parag. 3 din Convenție, care

a fost ratificată de țara noastră, sunt obligatorii în sensul interpretărilor

date prin deciziile la care s-a făcut referire, făcând parte din ordinea de

drept.

Așa fiind, din moment ce procurorul

care a dispus și luat măsura arestării preventive nu întrunește condițiile

cerute de art. 5 parag. 3 din Convenția asupra drepturilor omului și

libertăților fundamentale, obligatorii potrivit art. 20 alin. (2) și art. 23

alin. (4) din Constituție, se impune a se constata că nu au fost respectate

prevederile legale referitoare la această măsură.

Examinarea cauzei sub aspectul

legalității măsurii arestării preventive dispuse nu poate contraveni

dispozițiilor art. 385

8

alin. (1) C. proc. pen., referitoare la

necrearea unei situații mai grele pentru cel care a declarat recurs, cât timp o

atare examinare nu vizează schimbarea soluției pronunțate, ci este doar de

natură a conduce la menținerea ei, iar prin criticile formulate în cadrul

motivului de casare invocat s-au făcut referiri în sensul că procurorul care a

luat măsura respectivă avea calitatea de magistrat în accepțiunea prevederilor

art. 5 parag. 3 din Convenție.

B. Cu privire la temeinicia soluției

de revocare a măsurii arestării preventive

În adevăr, așa cum s-a arătat în

cadrul motivului de casare invocat, prin ordonanță și mandatul de arestare

preventivă, s-au menționat ca temeiuri ale acestei măsuri, dispozițiile art.

148 lit. b), d), g) și h) C. proc. pen., motivându-se și modul de îndeplinire a

fiecăreia dintre situațiile la care se referă aceste texte de lege.

Dar, după cum corect s-a relevat

prin considerentele hotărârii atacate cu recurs, condiția esențială pentru

luarea unei asemenea măsuri este aceea a întrunirii cerințelor înscrise în art.

148 cu referire la art. 143 C. proc. pen.

Sub acest aspect, prin art. 148

alin. (1) C. proc. pen. se prevede că măsura arestării inculpatului poate fi

luată numai dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143, adică „dacă

sunt probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea

penală".

Făcând referire la prevederile art.

143 alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora „sunt indicii temeinice atunci

când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana față de care

se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta", prima instanță a

examinat în ce măsură elementele pe care le conține materialul de urmărire

penală era susceptibil să confirme presupunerea că inculpata a comis

infracțiunea de luare de mită ce i s-a imputat.

Numai în urma analizei detaliate a

relatărilor succesive ale denunțătorului, comparativ cu susținerile făcute de

inculpată în apărarea sa, precum și cu datele ce rezultă din celelalte acte ale

dosarului, s-a ajuns la concluzia că materialul probator adunat nu justifică

presupunerea săvârșirii faptei imputate.

Pe lângă că nu a fost infirmată prin

dovezi negarea constantă a inculpatei de a fi primit alte sume de bani, în

afară de aceea pentru care s-a organizat flagrantul, ca și a celorlalte foloase

ce s-a pretins că i s-ar fi dat, nu s-au invocat elemente probatorii credibile

pentru demonstrarea netemeiniciei apărării pe care ea și-a formulat-o în sensul

că suma găsită asupra sa cu acel prilej fusese obținută cu titlu de împrumut.

Or, față de susținerea inculpatei că

i s-a dat cu titlu de împrumut suma de 210 milioane lei, se impunea să se facă

verificări și să fie adunate elemente probatorii, ținând seama că din

coroborarea declarațiilor denunțătorului cu relatările martorilor rezultă că

între cei doi au existat mai mult timp neîndoielnice relații de încredere

reciprocă, de natură a face credibilă ipoteza împrumutului unei sume mai mari

de bani.

Tot astfel, așa cum s-a relevat prin

considerentele hotărârii atacate, pretinderea și primirea succesivă de către

inculpată a unor sume relativ importante de bani și a altor foloase, la care se

referă Ț.V.A. prin denunțurile sale, nu este confirmată de nici o probă de

natură a justifica presupunerea că, în realitate, acele sume și foloase i s-au

și dat.

Mai mult, îndelungata relație de

încredere reciprocă dintre denunțător și inculpată, bazată și pe comunicarea

realizată între ei cu prilejul construirii de către firma administrată de

denunțător a mai multor obiective pentru care inculpata a avut împuternicire să

le supravegheze, face neverosimilă pretinsa teamă a denunțătorului de a refuza

să-i dea acele foloase pe motiv că inculpata l-ar fi constrâns.

De altfel, așa cum s-a subliniat și

prin hotărâre, însăși declarațiile făcute de inculpată și denunțător cu ocazia

confruntărilor efectuate confirmă că între ei au existat relații de încredere

de natură a infirma pretinsa constrângere exercitată de inculpată asupra

denunțătorului, iar existența altor interese pentru care să fi fost date

foloasele nu poate fi presupusă neîndoielnic în raport de conținutul

materialului probator din dosar.

În această privință, declarațiile

judecătorilor G.F. și B.M.E. referitoare la pretinse intervenții ale

inculpatei, în favoarea denunțătorului și a altor agenți economici, nu pot avea

relevanța ce le este atribuită prin motivul de casare cât timp aceste martore

au făcut doar referiri cu caracter general, neconcretizate, iar existența unor

relații tensionate între cele două judecătoare și inculpată, explicată și de

interesul acestora de a promova în urma înlăturării inculpatei din funcția de

președinte de tribunal, nu poate da valoare neîndoielnică relatărilor pe care

le-au făcut.

Tot astfel, este de observat că

declarațiile martorilor M.F.A., L.A.E. și C.R., salariate la S.C. P. S.A., se

referă doar la prezența inculpatei la această firmă, în mai multe ocazii, ceea

ce este explicabil dacă se au în vedere atribuțiile încredințate inculpatei

pentru a veghea la executarea lucrărilor contractate cu firma respectivă.

Dintre ceilalți martori invocați

prin motivul de casare, C.I., merceolog la Tribunalul Mureș, s-a referit la

achiziționarea unor bunuri pentru această instanță, fără a face vreo relatare

de natură a confirma faptele imputate inculpatei, judecătorul Ț.I. s-a referit

doar la relații nesemnificative de serviciu, grefiera T.M. a declarat că,

efectuând și lucrări de statistică, nu a primit nici o dispoziție din partea

inculpatei în sensul de a menționa date ireale, șoferul P.D. a declarat că

inculpata nu i-a cerut niciodată să transporte documente sau dosare la

domiciliul ei, iar judecătorul L.I.D. s-a referit numai la xeroxarea unor

situații cu ocazia unui control efectuat la Tribunalul Mureș.

Referirile din motivul de casare la

existența cazurilor de arestare preventivă prevăzute în art. 148 alin. (1) lit.

b), d), g) și h) C. proc. pen. nu mai pot avea relevanță, cât timp, așa cum s-a

motivat prin hotărârea atacată, arestarea preventivă nu poate fi dispusă fără

să fie îndeplinită condiția esențială a existenței probelor sau indiciilor temeinice

că persoana aflată în unul din acele cazuri a săvârșit o faptă prevăzută de

legea penală, astfel că examinarea acestei critici devine inutilă.

Ca urmare, este evident că nu poate

fi infirmată concluzia primei instanțe că nu este îndeplinită condiția esențială

referitoare la existența de probe sau indicii temeinice că inculpata a săvârșit

o faptă prevăzută de legea penală, astfel cum această condiție este

reglementată prin art. 148 alin. (1) cu referire la art. 143 C. pen.

În ceea ce privește susținerile

făcute prin motivul de casare în sensul că la data de 12 iunie 2003, după

pronunțarea hotărârii atacate cu recurs, a fost pornit procesul penal împotriva

inculpatei pentru săvârșirea altor infracțiuni, se impune a se constata că

noile fapte penale la care se face referire exced posibilității de a fi

examinate, obiectul cauzei de față fiind limitat la soluționarea recursului

privind soluția de revocare a măsurii arestării preventive pentru săvârșirea

pretinsei infracțiuni de luare de mită de la denunțătorul Ț.V.A.

Totodată, în legătură cu această

faptă, în raport cu incontestabilele relații de încredere reciprocă dintre

inculpată și denunțător, care au existat timp de mai mulți ani, nu poate fi

primită susținerea că împrumutarea celor 210 milioane lei ar constitui un folos

în accepțiunea prevederilor art. 254 C. pen., cât timp astfel de convenții nu

presupun neapărat obținerea, în schimb, a unui avantaj sau rezolvarea unui

anumit interes, mai ales că, așa cum s-a arătat, nu s-a confirmat presupunerea

că inculpata ar fi promis, în schimbul împrumutului, îndeplinirea sau

neîndeplinirea unor acte intrând în sfera atribuțiilor sale de serviciu.

De altfel, este de remarcat că

pretinsele acte de luare de mită nici nu privesc atribuțiile specifice de

judecător sau de președinte de tribunal, ci îndeplinirea de către inculpată a

unor însărcinări administrative, evident extrajudiciare.

În consecință, nefiind întemeiate

criticile aduse încheierii atacate prin motivul invocat și cum alte motive,

susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu nu se constată, urmează ca

recursul declarat de procuror să fie respins ca nefondat.

Ca urmare a respingerii recursului,

se va dispune punerea, de îndată, în libertate a inculpatei de sub puterea

mandatului de arestare preventivă emis în cauză, dacă nu este arestată în baza

altui mandat emis de un judecător în conformitate cu prevederile art. 5 parag.

3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, obligatorii potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României

și preeminente față de prevederile legii române.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de Parchetul Național Anticorupție împotriva încheierii nr. 57 din 9

iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție.

Dispune punerea, de îndată, în

libertate a inculpatei de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 45

din 5 iunie 2003, emis în dosarul nr. 210/P/2003 al Parchetului Național

Anticorupție, dacă nu este arestată în baza altui mandat emis de un judecător.

Pronunțată în ședință publică azi,

19 iunie 2003.