Decizia nr. 102/2003 — ÎCCJ — recurs

Prin procesul-verbal încheiat la data de 5 iunie 2003, procurorul șef al secției pentru combaterea infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție din cadrul Parchetului Național Anticorupție a dispus începerea urmăririi penale față de C.A. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. S-a reținut că, în perioada decembrie 1999 - iunie 2003, fiind președinte al Tribunalului Mureș și reprezentant al Ministerului de Justiție pentru realizarea obiectivului Centrul de pregătire al magistraților Sovata, în care calitate era ordonator terțiar de credite, inculpata C.A. ar fi pretins și primit, de la Ț.V.A., suma totală de 680 milioane lei și materiale de construcție în valoare de peste 50 milioane lei, determinându-l să creadă că datorită ei a câștigat licitația în urma căreia a efectuat lucrările de la acel obiectiv, precum și că va avea grijă ca acesta să obțină soluții favorabile în procesele civile în care va figura ca pârât. Concretizate, foloasele pe care le-ar fi obținut în modalitățile reținute prin procesul-verbal menționat, constau în următoarele: - în decembrie 1999, la stăruința sa, Ț.V.A. ar fi achitat, cu suma de 10 milioane de lei, costul cumpărăturilor făcute de ea și contabilul șef Ș.D. de la magazinul M. din Brașov; - în vara anului 2000 ar fi pretins și primit, de la Ț.V.A., suma de 30 milioane de lei, cu care a plătit costul unei excursii în China; - în cursul anului 2001 ar fi obținut de la Ț.V.A. suma de 1.500 mărci germane, care i-a fost necesară la achiziționarea unui autoturism marca VOLKSWAGEN PASSAT; - în vara anului 2002 ar fi obținut de la Ț.V.A. suma de 200 milioane lei, pentru a cumpăra un teren și o construcție; - în lunile octombrie, noiembrie și decembrie 2002, precum și în aprilie 2003, ar fi pretins și primit de la Ț.V.A. câte 50 milioane lei, pentru a plăti pe muncitorii care lucrau la amenajarea unui imobil proprietate personală; - în cursul anului 2002 și prima parte a anului 2003 ar fi obținut, de la Ț.V.A., materiale de construcție în valoare de peste 50 milioane de lei; - în ziua de 5 iunie 2003, în urma unei înțelegeri anterioare, inculpata s-a prezentat la sediul S.C. P. S.A., al cărei administrator era Ț.V.A., cu care ocazie a primit de la acesta suma de 210 milioane de lei. Prin Ordonanța nr. 210/P/2003 din 5 iunie 2003, același procuror a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva inculpatei C.A. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., precum și arestarea preventivă a inculpatei pe timp de 30 de zile, invocându-se, pentru luarea acestei măsuri, prevederile art. 148 alin. (1) lit. b), d), g) și h) C. proc. pen. În cuprinsul ordonanței se arată că săvârșirea faptelor imputate inculpatei rezultă din actele premergătoare începerii urmăririi penale, din denunțul olograf formulat de Ț.V.A. la 31 mai 2003, din declarația-denunț a acestuia de la 1 iunie 2003 și din procesul-verbal încheiat la 5 iunie 2003.

Invocând dispozițiile art. 140 1 C. proc. pen., inculpata a formulat plângere împotriva ordonanței prin care s-a dispus arestarea sa preventivă. Prin motivele formulate, s-a susținut, în esență, că arestarea preventivă este ilegală deoarece a fost dispusă la 5 iunie 2003, în condițiile în care urmărirea penală a început abia la 6 iunie 2003, că punerea în mișcare a acțiunii penale prin ordonanță contravine art. 468 C. proc. pen., prin care se prevede că aceasta se face prin rechizitoriu în cazul infracțiunilor flagrante, că s-au încălcat dispozițiile art. 20 și ale art. 23 alin. (4) din Constituție, precum și ale art. 5 parag. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, deoarece mandatul de arestare preventivă a fost emis de un procuror care, fiind subordonat ierarhic procurorului general și ministrului justiției, nu este independent față de puterea executivă și nici imparțial. În fine, s-a mai susținut că luarea măsurii arestării preventive nu se justifică deoarece nu s-a dovedit că inculpata s-a aflat în vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. d), g) și h) C. proc. pen., invocate prin ordonanță și mandat, iar cazul prevăzut la lit. b) din același articol nu mai poate fi invocat în urma aplicării procedurii obișnuite de efectuare a urmăririi penale.

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin încheierea nr. 57 din 9 iunie 2003, a admis plângerea formulată împotriva ordonanței de arestare preventivă, dispunând revocarea acestei măsuri și punerea în libertate a inculpatei. În motivarea acestei soluții s-a relevat că, în raport cu dispozițiile art. 136 C. proc. pen., luarea unei măsuri preventive este condiționată, potrivit art. 143 C. proc. pen., la care se face referire prin art. 148 alin. (1) din același cod, de existența de probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Analizându-se înțelesul noțiunilor de „probă" și „indicii temeinice" în sensul legii penale, s-a învederat că din examinarea materialului de urmărire penală aflat în dosarul cauzei nu rezultă că în momentul luării măsurii arestării preventive față de inculpată ar fi existat probe sau indicii temeinice suficiente pentru confirmarea presupunerii săvârșirii faptei imputate. S-a relevat, în acest sens, că afirmațiile din cele două denunțuri ale lui Ț.V.A. nu se coroborează cu nici un mijloc de probă. Tot astfel, s-a subliniat, prin considerentele hotărârii, că inculpata a susținut, chiar din momentul constatării flagrantului, că suma de 210 milioane lei reprezintă un împrumut negociat anterior cu denunțătorul, iar acesta a declarat la rândul său, oscilant, fie că numai o parte din sumă ar face obiectul unui împrumut, fie că întreaga sumă i-ar fi fost pretinsă de inculpată pentru a-i asigura protecție în justiție. S-a mai motivat că, la aprecierea sincerității afirmațiilor denunțătorului, mai trebuie să se țină seama că obiectivul Sovata, a cărui executare l-a pus în situația de a intra în tratative cu inculpata, a fost finalizat încă din luna februarie 2002, precum și de natura cu totul aparte a legăturilor ce s-au creat și menținut între cei doi, care pot face explicabilă și existența unor relații financiare personale. Conchizându-se, s-a arătat că, în lipsa unor probe sau indicii temeinice suficiente, care să susțină, în acest stadiu al urmăririi penale, presupunerea săvârșirii faptei de către inculpată, măsura preventivă luată este ilegală și se impune revocarea arestării și punerea în libertate a inculpatei. Cu privire la celelalte motive invocate, s-a subliniat că din actele dosarului rezultă că urmărirea penală a început la 5 iunie 2003, iar nu la 6 iunie 2003, cum s-a menționat în procesul verbal numai datorită unei erori materiale vădite, precum și că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 468 C. proc. pen., relative la punerea în mișcare a acțiunii penale prin rechizitoriu, deoarece urmărirea penală s-a efectuat potrivit procedurii obișnuite. În legătură cu critica privind nerespectarea prevederilor art. 5 parag. 3 din Convenție, s-a motivat că din moment ce legea a împuternicit pe procuror să poată lua măsura arestării preventive, în cursul urmăririi penale, iar calitatea de magistrat îi este recunoscută prin art. 42 din Legea pentru organizarea judecătorească, competența de a examina această problemă, care privește organizarea și funcționarea instituțiilor cu atribuții judiciare, revine altei puteri constituite în stat, respectiv Parlamentului.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs Parchetul Național Anticorupție, invocând cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 C. proc. pen. S-a susținut, în dezvoltarea motivului de casare, că măsura arestării preventive a fost luată cu stricta respectare a condițiilor cerute de dispozițiile legale aplicabile, astfel că soluția de admitere a plângerii formulate de inculpată împotriva ordonanței prin care s-a dispus arestarea sa preventivă este greșită. S-a relevat, în acest sens, că „instanța era competentă să se pronunțe strict numai în legătură cu legalitatea luării măsurii preventive și să nu facă aprecieri de domeniul judecății în fond, prin analizarea probelor în încercarea de a demonstra nelegalitatea măsurii dispuse de procuror". Detaliindu-se, s-a susținut că, din moment ce inculpata a fost surprinsă cu suma de 210 milioane lei primită de la denunțător, procurorul în mod judicios a constatat și înserat, în cuprinsul ordonanței nr. 210/P/2003 și al mandatului de arestare preventivă nr. 45 din 5 iunie 2003, existența atât a condiției cerute de art. 143 C. proc. pen., cât și a cazului prevăzut de art. 148 lit. b) din același cod. S-a mai susținut că nu s-a ținut seama de faptul că inculpata ar fi încercat să zădărnicească aflarea adevărului, ceea ce ar constitui cazul de arestare prevăzut de art. 148 lit. d) C. proc. pen., invocându-se, în această privință, împrejurarea că ea a înaintat mai multe memorii Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, Parchetului Național Anticorupție și altor instituții. S-a invocat și împrejurarea că inculpata a încercat să trimită apărătorilor săi un bilet prin care le-a sugerat să-i formuleze apărarea în sensul că a primit suma de 210 milioane lei cu titlu de împrumut, subliniindu-se, totodată, că această apărare este lipsită de relevanță, deoarece împrumutul de bani constituie un folos susceptibil a face obiectul infracțiunii de luare de mită. În fine, s-a relevat, în dezvoltarea motivului de casare, că nu s-a ținut seama că, în cauză, este aplicabilă și dispoziția înscrisă în art. 148 lit. g) C. proc. pen., deoarece inculpata a săvârșit fapta în condițiile unor circumstanțe agravante, decurgând din calitatea sa de judecător, care îi impunea să aibă o conduită ireproșabilă, pentru a nu aduce atingere încrederii în actul de justiție. S-a susținut că și existența cazului de arestare prevăzut în art. 148 lit. h) C. proc. pen. este de netăgăduit deoarece pentru fapta imputată inculpatei este prevăzută o pedeapsă superioară celei la care se referă acest text de lege, iar pericolul pentru ordinea publică apare evident dacă se ține seama de starea de neliniște și sentimentul de insecuritate produse în rândul societății civile de cercetarea în stare de libertate a persoanelor asupra cărora planează acuzații grave. S-a învederat că primirea sumelor de bani rezultă din înregistrarea convorbirii avute de inculpată la data de 14 mai 2003 cu Ț.V.A., precum și din găsirea, asupra acesteia, a sumei de 210 milioane lei, iar susținerile denunțătorului că inculpata a intervenit în favoarea sa sunt confirmate de judecătoarele G.F. și B.M.E., precum și de alți martori. În fine, s-a relevat că după data de 9 iunie 2003, când a fost soluționată plângerea inculpatei de prima instanță, s-a dispus începerea urmăririi penale și pentru săvârșirea de către aceasta a altor infracțiuni, precum și că au apărut indicii temeinice cu privire la comiterea de către ea a unei alte infracțiuni de luare de mită și a unor abuzuri în serviciu. De asemenea, prin nota anexată motivului de casare, astfel cum aceasta a fost prezentată și oral, s-a susținut că procurorului nu i se poate contesta calitatea de magistrat cât timp este garantată și asigurată independența sa în raport cu puterea executivă și întrunește toate cerințele ce-i conferă calitatea de „alt magistrat", împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare, în sensul prevederilor art. 5 parag. 3 din Convenție. Conchizându-se, s-a subliniat că măsura arestării preventive a fost luată cu stricta respectare a dispozițiilor legii, iar soluția de admitere a plângerii împotriva ordonanței prin care s-a dispus această măsură este nefondată.

Din examinarea actelor dosarului, în raport cu criticile formulate prin motivul de casare invocat, se constată următoarele: A. Cu privire la legalitatea luării măsurii arestării preventive Prin Ordonanța nr. 210/P/2003 din 5 iunie 2003, s-a dispus, de către procuror, arestarea preventivă a inculpatei, învederându-se că din actele premergătoare începerii urmăririi penale, denunțul olograf formulat de Ț.V.A., declarația-denunț a acestuia și procesul-verbal de constatare din 5 iunie 2003 rezultă că aceasta a săvârșit infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. S-a motivat că inculpata se află în situațiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. b), d), g) și h) C. proc. pen. deoarece infracțiunea ar fi flagrantă, a fost săvârșită în condițiile unei circumstanțe agravante, inculpata ar fi încercat zădărnicirea aflării adevărului, iar pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 2 ani și lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică. Ca urmare, același procuror a emis mandatul de arestare preventivă nr. 45 din 5 iunie 2003, prin care a dispus arestarea preventivă a inculpatei. În legătură cu luarea acestei măsuri, se impune a se avea în vedere că în art. 5 parag. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, se prevede că orice persoană arestată sau deținută „trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare". În această privință, în cadrul poziției exprimate de Guvernul României în cauza privind reclamația adresată de P.A. Curții Europene a Drepturilor Omului, soluționată prin decizia din 6 martie 2001, s-a admis că legislația română aplicabilă nu răspunde exigențelor art. 5 parag. 3 al Convenției, ținând cont că procurorul competent de a reține cu mandat nu oferă garanțiile cerute prin noțiunea de „magistrat" în sensul dispozițiilor din articolul menționat. Tot în această cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că, în afacerea V., a constatat că în România, „procurorii, acționând în calitate de magistrați ai ministerului public, subordonați mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiției, nu îndeplinesc exigența de independență în privința executivului". Or, se subliniază în continuare, prin considerentul citat, „independența față de executiv se numără, de asemenea, printre garanțiile inerente noțiunii de magistrat" cu atribuții judiciare. Tot astfel, este de reținut că și în cauza N., Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat asemănător prin hotărârea din 4 iulie 2000. Luând în considerare afirmația guvernului polonez că procurorii din Polonia erau încă subordonați procurorului general, care îndeplinea totodată și funcția de ministru de justiție, a ajuns la concluzia că, în exercitarea funcției lor, procurorii respectivi erau supuși controlului unei autorități aparținând structurii executive, ceea ce constituie o încălcare a prevederilor art. 5 parag. 3 din Convenție. De asemenea, prin hotărârea din 5 aprilie 2001, dată în cauza H.B.C. Elveția, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că s-au încălcat prevederile art. 5 parag. 3 din Convenție de către judecătorul de instrucție care a decis arestarea preventivă, deoarece acesta ar fi putut să intervină în procedura ulterioară în calitate de parte care exercită acțiunea penală. În motivarea acestei decizii s-a relevat că, pentru a fi considerat că exercită atribuții judiciare în sensul art. 5 parag. 3 din Convenție, magistratul trebuie să îndeplinească anumite condiții, care reprezintă, pentru persoana deținută, garanții împotriva arbitrariului sau a privării nejustificate de libertate. În acest sens, s-a subliniat că magistratul trebuie să fie independent față de executiv și față de părți. Or, s-a arătat în continuarea argumentării, dacă magistratul poate interveni în procedura penală ulterioară, în calitate de parte care exercită acțiunea penală, independența și imparțialitatea sa pot fi luate în discuție. În raport cu aceste precedente de interpretare ale Curții Europene a Drepturilor Omului, se impune a se înțelege că procurorul care a emis ordonanța de arestare preventivă și a dispus arestarea preventivă a inculpatei, prin mandat, nu poate fi considerat „magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare" în accepțiunea art. 5 parag. 3 din Convenție, deoarece este în mod vădit dependent de puterea executivă și, fiind implicat în exercitarea acțiunii penale prin actele de urmărire efectuate, nu poate fi nici imparțial. De altfel, după cum s-a relevat și prin considerentele hotărârii atacate, în același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională a României, care a constatat, prin Decizia nr. 259 din 24 septembrie 2002, că „așa cum se prevede în art. 131 alin. (1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției, organ esențialmente executiv, fiind, pe cale de consecință, ei înșiși agenți ai autorității executive". Se impune, deci, să se considere că o măsură preventivă atât de gravă, cum este arestarea inculpatului, nu poate fi luată de orice magistrat, ci numai de judecător și de magistratul împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare, adică acel magistrat a cărui independență și imparțialitate să fie echivalente cu ale judecătorului. Cum prin art. 20 din Constituția României se prevede că „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația universală a drepturilor omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte", iar „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale", este evident că reglementările cuprinse în art. 5 parag. 3 din Convenție, care a fost ratificată de țara noastră, sunt obligatorii în sensul interpretărilor date prin deciziile la care s-a făcut referire, făcând parte din ordinea de drept. Așa fiind, din moment ce procurorul care a dispus și luat măsura arestării preventive nu întrunește condițiile cerute de art. 5 parag. 3 din Convenția asupra drepturilor omului și libertăților fundamentale, obligatorii potrivit art. 20 alin. (2) și art. 23 alin. (4) din Constituție, se impune a se constata că nu au fost respectate prevederile legale referitoare la această măsură. Examinarea cauzei sub aspectul legalității măsurii arestării preventive dispuse nu poate contraveni dispozițiilor art. 385 8 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la necrearea unei situații mai grele pentru cel care a declarat recurs, cât timp o atare examinare nu vizează schimbarea soluției pronunțate, ci este doar de natură a conduce la menținerea ei, iar prin criticile formulate în cadrul motivului de casare invocat s-au făcut referiri în sensul că procurorul care a luat măsura respectivă avea calitatea de magistrat în accepțiunea prevederilor art. 5 parag. 3 din Convenție. B. Cu privire la temeinicia soluției de revocare a măsurii arestării preventive În adevăr, așa cum s-a arătat în cadrul motivului de casare invocat, prin ordonanță și mandatul de arestare preventivă, s-au menționat ca temeiuri ale acestei măsuri, dispozițiile art. 148 lit. b), d), g) și h) C. proc. pen., motivându-se și modul de îndeplinire a fiecăreia dintre situațiile la care se referă aceste texte de lege. Dar, după cum corect s-a relevat prin considerentele hotărârii atacate cu recurs, condiția esențială pentru luarea unei asemenea măsuri este aceea a întrunirii cerințelor înscrise în art. 148 cu referire la art. 143 C. proc. pen. Sub acest aspect, prin art. 148 alin. (1) C. proc. pen. se prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143, adică „dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală". Făcând referire la prevederile art. 143 alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora „sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta", prima instanță a examinat în ce măsură elementele pe care le conține materialul de urmărire penală era susceptibil să confirme presupunerea că inculpata a comis infracțiunea de luare de mită ce i s-a imputat. Numai în urma analizei detaliate a relatărilor succesive ale denunțătorului, comparativ cu susținerile făcute de inculpată în apărarea sa, precum și cu datele ce rezultă din celelalte acte ale dosarului, s-a ajuns la concluzia că materialul probator adunat nu justifică presupunerea săvârșirii faptei imputate. Pe lângă că nu a fost infirmată prin dovezi negarea constantă a inculpatei de a fi primit alte sume de bani, în afară de aceea pentru care s-a organizat flagrantul, ca și a celorlalte foloase ce s-a pretins că i s-ar fi dat, nu s-au invocat elemente probatorii credibile pentru demonstrarea netemeiniciei apărării pe care ea și-a formulat-o în sensul că suma găsită asupra sa cu acel prilej fusese obținută cu titlu de împrumut. Or, față de susținerea inculpatei că i s-a dat cu titlu de împrumut suma de 210 milioane lei, se impunea să se facă verificări și să fie adunate elemente probatorii, ținând seama că din coroborarea declarațiilor denunțătorului cu relatările martorilor rezultă că între cei doi au existat mai mult timp neîndoielnice relații de încredere reciprocă, de natură a face credibilă ipoteza împrumutului unei sume mai mari de bani. Tot astfel, așa cum s-a relevat prin considerentele hotărârii atacate, pretinderea și primirea succesivă de către inculpată a unor sume relativ importante de bani și a altor foloase, la care se referă Ț.V.A. prin denunțurile sale, nu este confirmată de nici o probă de natură a justifica presupunerea că, în realitate, acele sume și foloase i s-au și dat. Mai mult, îndelungata relație de încredere reciprocă dintre denunțător și inculpată, bazată și pe comunicarea realizată între ei cu prilejul construirii de către firma administrată de denunțător a mai multor obiective pentru care inculpata a avut împuternicire să le supravegheze, face neverosimilă pretinsa teamă a denunțătorului de a refuza să-i dea acele foloase pe motiv că inculpata l-ar fi constrâns. De altfel, așa cum s-a subliniat și prin hotărâre, însăși declarațiile făcute de inculpată și denunțător cu ocazia confruntărilor efectuate confirmă că între ei au existat relații de încredere de natură a infirma pretinsa constrângere exercitată de inculpată asupra denunțătorului, iar existența altor interese pentru care să fi fost date foloasele nu poate fi presupusă neîndoielnic în raport de conținutul materialului probator din dosar. În această privință, declarațiile judecătorilor G.F. și B.M.E. referitoare la pretinse intervenții ale inculpatei, în favoarea denunțătorului și a altor agenți economici, nu pot avea relevanța ce le este atribuită prin motivul de casare cât timp aceste martore au făcut doar referiri cu caracter general, neconcretizate, iar existența unor relații tensionate între cele două judecătoare și inculpată, explicată și de interesul acestora de a promova în urma înlăturării inculpatei din funcția de președinte de tribunal, nu poate da valoare neîndoielnică relatărilor pe care le-au făcut. Tot astfel, este de observat că declarațiile martorilor M.F.A., L.A.E. și C.R., salariate la S.C. P. S.A., se referă doar la prezența inculpatei la această firmă, în mai multe ocazii, ceea ce este explicabil dacă se au în vedere atribuțiile încredințate inculpatei pentru a veghea la executarea lucrărilor contractate cu firma respectivă. Dintre ceilalți martori invocați prin motivul de casare, C.I., merceolog la Tribunalul Mureș, s-a referit la achiziționarea unor bunuri pentru această instanță, fără a face vreo relatare de natură a confirma faptele imputate inculpatei, judecătorul Ț.I. s-a referit doar la relații nesemnificative de serviciu, grefiera T.M. a declarat că, efectuând și lucrări de statistică, nu a primit nici o dispoziție din partea inculpatei în sensul de a menționa date ireale, șoferul P.D. a declarat că inculpata nu i-a cerut niciodată să transporte documente sau dosare la domiciliul ei, iar judecătorul L.I.D. s-a referit numai la xeroxarea unor situații cu ocazia unui control efectuat la Tribunalul Mureș. Referirile din motivul de casare la existența cazurilor de arestare preventivă prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. b), d), g) și h) C. proc. pen. nu mai pot avea relevanță, cât timp, așa cum s-a motivat prin hotărârea atacată, arestarea preventivă nu poate fi dispusă fără să fie îndeplinită condiția esențială a existenței probelor sau indiciilor temeinice că persoana aflată în unul din acele cazuri a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, astfel că examinarea acestei critici devine inutilă. Ca urmare, este evident că nu poate fi infirmată concluzia primei instanțe că nu este îndeplinită condiția esențială referitoare la existența de probe sau indicii temeinice că inculpata a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, astfel cum această condiție este reglementată prin art. 148 alin. (1) cu referire la art. 143 C. pen. În ceea ce privește susținerile făcute prin motivul de casare în sensul că la data de 12 iunie 2003, după pronunțarea hotărârii atacate cu recurs, a fost pornit procesul penal împotriva inculpatei pentru săvârșirea altor infracțiuni, se impune a se constata că noile fapte penale la care se face referire exced posibilității de a fi examinate, obiectul cauzei de față fiind limitat la soluționarea recursului privind soluția de revocare a măsurii arestării preventive pentru săvârșirea pretinsei infracțiuni de luare de mită de la denunțătorul Ț.V.A. Totodată, în legătură cu această faptă, în raport cu incontestabilele relații de încredere reciprocă dintre inculpată și denunțător, care au existat timp de mai mulți ani, nu poate fi primită susținerea că împrumutarea celor 210 milioane lei ar constitui un folos în accepțiunea prevederilor art. 254 C. pen., cât timp astfel de convenții nu presupun neapărat obținerea, în schimb, a unui avantaj sau rezolvarea unui anumit interes, mai ales că, așa cum s-a arătat, nu s-a confirmat presupunerea că inculpata ar fi promis, în schimbul împrumutului, îndeplinirea sau neîndeplinirea unor acte intrând în sfera atribuțiilor sale de serviciu. De altfel, este de remarcat că pretinsele acte de luare de mită nici nu privesc atribuțiile specifice de judecător sau de președinte de tribunal, ci îndeplinirea de către inculpată a unor însărcinări administrative, evident extrajudiciare. În consecință, nefiind întemeiate criticile aduse încheierii atacate prin motivul invocat și cum alte motive, susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu nu se constată, urmează ca recursul declarat de procuror să fie respins ca nefondat. Ca urmare a respingerii recursului, se va dispune punerea, de îndată, în libertate a inculpatei de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis în cauză, dacă nu este arestată în baza altui mandat emis de un judecător în conformitate cu prevederile art. 5 parag. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, obligatorii potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României și preeminente față de prevederile legii române.