ÎCCJ, Secția penală

Asupra acțiunii penale de față: Prin rechizitoriul Parchetului Național Anticorupție inculpata C.A. a fost trimisă în judecată, pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., sustragere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod, participație improprie la fals intelectual, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 289 C. pen. și uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, reținându-se că în perioada 1999 - 5 iunie 2003, în exercitarea atribuțiilor de serviciu a pretins și primit de la denunțătorul Ț.V.A.

sume de bani și materiale de construcție în valoare totală de 739.477.598 lei. De asemenea, s-a mai reținut că în perioada menționată, în mod repetat și în baza aceleiași rezoluții infracționale, inculpata a sustras documente, acte și lucrări din dosarele instanței, unele cu caracter secret, pe care le-a transportat la domiciliu. Prin actul de sesizare s-a mai reținut în sarcina inculpatei că, în calitate de președinte al Tribunalului Mureș, a dispus întocmirea retroactivă a unor încheieri în materia executării silite, pe care, apoi, le-a menționat în statistica oficială, completând, în acest fel, date nereale ce au condus la mărirea volumului de activitate al instanței. Prin sentința nr. 360 din 13 iunie 2005 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală: - în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen. a achitat pe inculpata C.A. pentru infracțiunile prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de art. 31 alin. (2) raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și de art. 242 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; - în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) din Codul procedură penală a achitat pe aceeași inculpată pentru infracțiunea prevăzută de art. 292 C. pen. cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000; - a înlăturat sechestrul asigurator instituit prin Ordonanța din 6 iunie 2003 a Parchetului Național Anticorupție . S-a reținut că probatoriul administrat nu dovedește existența condiționării împrumutului de efectuarea unui act în cadrul atribuțiilor de serviciu, respectiv a înțelegerii pentru traficarea funcției.

Totodată, cu referire la înscrisurile ridicate de la domiciliul inculpatei, din datele dosarului rezultă cert că aceasta nu a intenționat producerea unor consecințe de felul celor prevăzute de art. 242 C. pen. În fine, cu referire la participația improprie la infracțiunea de fals, precum și cu privire la infracțiunea de uz de fals, s-a arătat că, probele administrate în cauză, au dovedit o altă situație de fapt decât cea reținută prin actul de acuzare. Împotriva hotărârii primei instanțe, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Departamentul Național Anticorupție, Secția Judiciară Penală, a declarat recurs, întemeiat pe art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen., invocând critici privind greșita achitare a inculpatei, pentru faptele pentru care a fost trimisă în judecată.

Cu privire la infracțiunea de luare de mită, s-a susținut: - inculpata a fost delegată a reprezenta autoritatea ministrului de justiție cu privire la Proiectul Sovata, împrejurare în raport de care obținerea aprobărilor de la Ministerul Justiției era o simplă formalitate; - în această calitate, inculpata avea un rol decisiv în numirea dirigintelui de șantier și a arhitectului, ceea ce explică angajarea cheltuielilor suplimentare doar în baza dispozițiilor de șantier vizate de dirigintele de șantier; - din declarația denunțătorului rezultă că inculpata i-a precizat că acelorași diligențe se datorează extinderea lucrărilor la proiectul menționat; - în fine, din declarația denunțătorului rezultă sumele de bani, materialele de construcție și alte bunuri pretinse și primite de inculpată.

De asemenea, prin motivele de recurs s-a susținut că din probatoriul administrat în cauză, rezultă că inculpata avea realmente posibilitatea de a dispune cu privire la Proiectul Sovata și în general asupra firmei denunțătorului, deoarece: - inculpata era președinta comisiilor de licitație pentru lucrări publice, încât, avea puterea absolută de decizie, cu referire la participarea formală a celorlalți membri numiți în comisia pentru adjudecarea proiectului Sovata; - cu certitudine, a existat o altă firmă care a depus o ofertă mai bună decât cea a denunțătorului, neacceptată la licitație; - favorizarea certă a denunțătorului este evidențiată incontestabil de prelungirea termenului de execuție, ulterior adjudecării licitației, precum și de nerespectarea prețului; - favorizarea firmei denunțătorului rezultă și din împrejurarea neîndeplinirii condițiilor legale de participare la licitație, cu referire la limita minimă a cifrei de afaceri, stabilită prin caietul de sarcini.

În acest sens, au mai fost invocate în recurs, afirmațiile inculpatei prin care învedera denunțătorului ajutorul dat, generator, în opinia acesteia, a unor obligații de plată în favoarea sa, coroborate cu acte constând în nesolicitarea la timp a creditelor de la Ministerul Justiției, acordarea nelegală a avansurilor bănești, nereținerea acestora din plata valorii lucrărilor efectuate de antreprenor în luna următoare, restituirea parțială a garanției de bună execuție, împrejurări de natură a convinge pe Țibrea asupra influenței reale a președintei Tribunalului Mureș, în această calitate și în cea de reprezentant desemnat al Ministrului Justiției, pentru urmărirea executării Proiectului Sovata, care putea fi și favorizată, dar și păgubitoare și, în consecință, a-l determina să facă plata diverselor sume și livrarea materialelor de construcții pretinse de către aceasta.

Sub aspectul elementului material al infracțiunii de luare de mită se reține prin recurs, ca punct de plecare, pretinderea și primirea sumei de 1500 mărci germane pentru achiziționarea unui autoturism de către inculpată, confirmată de consemnările de pe plicul ridicat cu ocazia percheziției. Sub acest aspect s-a mai reținut și primirea sumei de 210.000.000 lei, denumită de inculpată împrumut, confirmată de procesul verbal de primire, în flagrant, coroborat cu declarațiile martorilor privind ambalarea banilor, și cu alte ocazii, în aceeași modalitate, precum și cu atitudinea și gesturile inculpatei, în momentul realizării flagrantului. Or, cu privire la această din urmă sumă, împrumutul reprezintă „un folos”.

Drept urmare, este irelevantă împrejurarea solicitării sumei de bani chiar și cu acest titlu, atâta timp cât pretinderea se realiza în considerarea efectuării unui act în virtutea atribuțiilor de serviciu ale inculpatei. Pentru reținerea infracțiunii de luare de mită, nu interesează dacă actul în vederea căruia magistratul menționat a primit suma de bani, a fost efectiv îndeplinit. Posibilitatea aprecierii sumelor de bani ca fiind un împrumut urmează însă a fi stabilită în raport de probele administrate, din care rezultă nerambursarea acestora, precum și convingerea denunțătorului privind lipsa intenției inculpatei de a le restitui. Pe de altă parte, intenția afirmată de inculpată privind restituirea împrumutului, la data vânzării apartamentului, este exclusă, în raport de împrejurarea ipotecării imobilului menționat în favoarea B.C.R.

Cu privire la o a doua modalitate de săvârșire a infracțiunii de luare de mită, prin recurs se invocă atitudinea inculpatei de a accepta sau a nu refuza foloasele ce proveneau de la denunțător, cu referire la plata excursiei în străinătate și a plății costului materialelor de construcție livrate de SC P. SA pe care A.C. nu le achita niciodată. Sub această din urmă critică, relevantă sub aspectul intenției este și modalitatea convenită de solicitare a materialelor de construcție de livrare a acestora și de efectuarea a plăților de către denunțător, astfel cum rezultă din probele administrate. Totodată, sub aspectul acestei infracțiuni, este relevantă pretinderea și primirea de către inculpată, de la același denunțător, a diverse sume de bani pentru plata muncitorilor constructori care lucrau la casa proprietate personală a acesteia.

În fine, se invocă în recurs și plata de către denunțător a bunurilor achiziționate de inculpată de la M. Brașov, cu referire la care se susține că lucrurile sunt și mai clare, sub aspectul infracțiunii de luare de mită, așa cum acestea rezultă, de asemeni, din materialul probator administrat în cauză. Cu referire la infracțiunea de sustragere de înscrisuri, se susține că la domiciliul inculpatei s-au găsit fotocopii ale unor înscrisuri ce conțin informații clasificate, privind documentele de interceptare telefonică, obținute în condițiile legii, într-un dosar instrumentat de Serviciul Teritorial Mureș al P.N.A., privind-l pe inculpatul M.M.N. Or, aceste informații aveau caracter secret, conform art. 2 din Legea siguranței naționale, a căror multiplicare era interzisă și care nu urmaseră procedura de desecretizare, împrejurare în raport de care caracterul public al dosarului penal, este lipsit de relevanță.

Din coroborarea declarațiilor de martor rezultă cu evidență că inculpata a comis infracțiunea cu intenție și nu din motivele invocate de acesta, cu referire la pretinsa obligare intempestivă de a părăsi biroul avut în calitatea anterioară de președinte de tribunal, așa cum a încercat să se apere, pe parcursul procesului. În fine, săvârșirea infracțiunilor de participație improprie la fals intelectual și uz de fals rezultă cert din declarațiile martorilor audiați în cauză. În concluzie, susținând că inculpata se face vinovată de săvârșirea tuturor infracțiunilor pentru care a fost trimisă în judecată, procurorul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru administrarea de probe.

Examinând cauza în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Judiciară Penală, împotriva Sentinței nr. 360 din 13 iunie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 5783/2/2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, privind pe inculpata C.A. A casat sentința atacată numai cu privire la infracțiunile de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de sustragere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

A trimis dosarul Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea rejudecării cauzei numai cu privire la infracțiunile menționate. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte, Completul de 9 judecători, a constatat următoarele: 1. Cu privire la infracțiunile de participație improprie la fals intelectual, prevăzută de art. 31 alin. (2) raportat la art. 289 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000. Potrivit art. 1 C. proc. pen. „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune ci ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a comis o infracțiune. Pe de altă parte, potrivit art. 17 alin. (2) C. pen., „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. Prin alin. (1) al aceluiași articol s-a stabilit că „infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”. În fine, potrivit art. 62 C. proc. pen. „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”. Ca atare, săvârșirea cu vinovăție a unei fapte prevăzute de legea penală și care prezintă pericol social trebuie să fie stabilită pe bază de probe, convingerea de vinovăție trebuind să fie certă așa încât tragerea la răspundere să se facă potrivit vinovăției persoanei care a comis o infracțiune.

Cu alte cuvinte, pentru a se condamna, trebuie să se dovedească fără echivoc, vinovăția inculpatului. Totodată, potrivit art. 52 C. pen. „pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea de noi infracțiuni”. Rezultă, în raport de textele menționate că scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel, încât, să armonizeze interesul apărării sociale cu interesele individului, în raport de care, nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii. În consecință, prezumția de nevinovăție nu poate fi anulată decât prin certitudinea pe care și-o formează instanța, asupra vinovăției inculpatului, formată pe bază de probe neîndoielnice.

Ca atare, câtă vreme nu s-a stabilit cu certitudine temeiurile răspunderii penale, angajarea acesteia, nu poate avea loc. Prima instanță a reținut, cu referire la infracțiunile menționate că starea de fapt a fost corect stabilită, numai cu referire la dispoziția întocmirii încheierilor privind legalizarea și investirea cu formulă executorie a hotărârilor potrivit celor dispuse de conducerea tribunalului. Probatoriul administrat în cauză a impus, însă, concluzia certă că nu a existat o determinare, în sensul legii penale, săvârșită cu vinovăție, de inculpată, după cum nu există nici elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual, la care se pretinde că inculpata a participat impropriu.

Î n acest sens, urmează a se reține că potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă executarea silită, în materie civilă, constituie ultima fază a procesului civil și una din formele de manifestare a acțiunii civile, cu referire la faptul că scopul activității judiciare nu se poate limita doar la obținerea unei hotărâri judecătorești favorabile. Cum, în această fază, se asigură finalitatea procesului civil, în sensul că, pe această cale, creditorul își poate realiza efectiv drepturile statornicite printr-un titlu executoriu, procedura execuțională este riguros determinată.

Această reglementare riguroasă, specifică dreptului procesual civil, este determinată de importanța instituției executării silite, în raport de împrejurarea că, prin realizarea acesteia, se răspunde concomitent, interesului creditorului, cu referire la restabilirea dreptului subiectiv privat recunoscut prin hotărâre judecătorească, precum și unui imperativ social, cu referire la salvgardarea ordinii de drept, în raport de caracterul preventiv al executării silite, constând în avertizarea tuturor participanților implicați în raporturi juridice asupra consecințelor patrimoniale ale neexecutării obligațiilor asumate. Astfel, potrivit art. 374 alin. (1) C. proc.

civ., în redactarea în vigoare în perioada examinată „ nici o hotărâre judecătorească nu se va putea executa dacă nu este investită cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1). ” Prin art. 372 din același cod s-a stabilit că „executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu”. În fine, prin art. 373 1 alin. (2) C. proc. civ. s-a prevăzut că „instanța încuviințează executarea silită prin încheierea dată în camera de consiliu, fără citarea părților”. Prin urmare, în raport de dispozițiile legale menționate, în mod întemeiat, prima instanță a reținut că prin dispoziția dată nu s-a urmărit comiterea unei infracțiuni, ci aplicarea unor dispoziții ale legii execuționale civile în materia legalizării și investirii cu formulă executorie a unor hotărâri judecătorești definitive.

Totodată, cu referire la pretinsa antedatare a încheierilor, în fapt o motivare a acestora - hotărâri judecătorești în sensul art. 255 C. proc. civ. -, de regulă activitate ulterioară pronunțării, conform art. 264 din același cod, în mod judicios s-a reținut că fapta nu constituie infracțiune, atâta timp cât încheierile menționate reflectă realitatea, respectiv faptul anterior incontestabil al admiterii, prin rezoluție, a cererilor de investire cu formulă executorie. Pe de altă parte, cu referire la înregistrarea în statistica instanței a dosarelor în care s-au dat încheierile menționate, în mod judicios, s-a reținut că s-au avut în vedere încheieri reale și nu falsificate.

Este irelevant, sub aspectul angajării răspunderii penale, dacă procedeul este corect sau incorect și dacă se impunea sau nu evidențierea încheierilor în situația statistică, întrucât aceste împrejurări, ținând de interpretarea dispozițiilor legii execuționale și de modul de completare a formularelor de evidență statistică, pot atrage eventual o răspundere juridică de altă natură, în condiții determinate, examinare ce excede cauzei penale de față. Prin urmare, în mod întemeiat a apreciat prima instanță că lipsește latura subiectivă, cu referire la prima infracțiune și, în temeiul art. 10 lit. d), respectiv art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatei. Ca atare, recursul se constată a fi nefondat sub aspectul acestor critici, sentința atacată nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc.

pen. 2. Cu privire la infracțiunile de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 7 8/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Potrivit art. 345 C. proc. pen. : „ (1) Instanța hotărăște prin sentință asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. (2) Condamnarea se pronunță dacă instanța constată că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. (3) Achitarea sau încetarea procesului penal se pronunță potrivit art. 11 pct. 2”.

Prin art. 11 pct. 2 lit. a) din același cod „achitarea (se pronunță în cursul judecății) în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a) - e)”. În cauză, prin sentința atacată, prima instanță a pronunțat achitarea inculpatei pentru infracțiunile de luare de mită și sustragere sau distrugere de înscrisuri, reținând cazul prevăzut de art. 10 lit. d) „faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii”. Cu privire la infracțiunea de luare de mită, s-a reținut că în cauză nu s-au administrat probe care să confirme susținerile denunțătorului și nu există probe directe, cu referire la primele 6 acte materiale constând în primirea sumei de 1.500 mărci germane, plata valorii bunurilor achiziționate de la M. Brașov, pretinderea sumei de 200 milioane lei în vara anului 2002, precum și a câte 50 milioane lei în lunile octombrie - decembrie 2002 și aprilie 2003, respectiv plata excursiei în China.

În legătură cu materialele de construcție, cu referire la valoarea cărora s-a susținut de către procuror că plata a fost efectuată de denunțător, s-a reținut că nu s-a făcut dovada în sensul arătat și că acestea au fost cumpărate de C.D., soțul inculpatei. Susținerile inculpatei că a plătit pentru aceste materiale suma de 30.319.758 lei și că a rămas o diferență de 20.851.234 lei, neachitată, ca urmare a arestării sale, sunt confirmate de situația făcută de SC P. SA Ungheni la 31 octombrie 2003. Cu referire la suma primită în data de 5 iunie 2003, când a fost organizat flagrantul, inculpata a afirmat constant că reprezintă un împrumut, susținere confirmată, în parte, de denunțător.

Or, în raport de împrejurarea că atât inculpata cât și denunțătorul au respins existența unor acte de traficare a funcției și nedovedirea existenței unei înțelegeri în acest sens prin constatarea flagrantului, din procesul verbal rezultând o întâlnire și o discuție amicală, solicitată de Ț., pentru a remite A.C. un împrumut cerut anterior, condiționat de restituirea acestuia după vânzarea apartamentului, acest împrumut nu poate avea decât caracter civil și nu poate constitui, alături de celelalte acte materiale, temei pentru antrenarea răspunderii penale a inculpatei.

Sub aspectul infracțiunii de sustragere de înscrisuri prima instanță a reținut că procurorul, cu ocazia cuvântului în fond, s-a axat asupra existenței a două documente găsite la domiciliul inculpatei, respectiv 294 file reprezentând fotocopii ale documentelor de interceptare telefonică, obținute în condițiile legii și care aveau caracter strict secret, conform art. 2 din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, precum și originalul unei acțiuni comerciale. Instanța de fond a apreciat că actele respective nu fac parte din categoria informațiilor clasificate, atâta timp cât ele constituiau mijloace de probă într-un dosar penal, aflat pe rolul instanței în vederea judecării în ședință publică, împrejurare în raport de care este permis accesul la dosar al oricărei persoane care dovedește un interes justificat.

Pe de altă parte, nu se poate reține că aceste acte au fost sustrase, atâta timp cât la domiciliul inculpatei au fost găsite, doar fotocopii ale acestora. Cu privire la celelalte copii găsite la domiciliul inculpatei, împrejurările ținând de natura și conținutul acestor acte, persoanele de la care provin sau cărora le sunt adresate și scopul în care au fost emise, demonstrează că nu pot fi echivalate înscrisurilor la care se referă legea penală. În fine, acțiunea comercială găsită la domiciliul inculpatei cu ocazia percheziției, s-a dovedit a fi fost atașată, din eroare, ea aparținând judecătorului M.S. În raport de declarațiile martorilor audiați cu privire la acest aspect rezultă că, dacă acțiunea comercială menționată ar putea face obiect material al infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, în cauză infracțiunea nu poate fi reținută, datorită inexistenței laturii subiective.

Sub aspectul acestor din urmă infracțiuni, recursul se constată a fi fondat, pentru alte motive, însă: Soluționarea în fond a unei cauze penale implică pronunțarea asupra existenței sau inexistenței faptei, a săvârșirii acesteia de către inculpat, a caracterului ei penal și a răspunderii penale a făptuitorului. În raport de dispozițiile art. 345 C. proc. pen., condamnarea reprezintă una din soluțiile pe care le pronunță instanța care a judecat cauza penală, atunci când constată că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. Achitarea constituie cea de a doua soluție, pronunțată de instanța sesizată cu judecarea cauzei penale, prin care inculpatul este declarat nevinovat, atunci când se constată existența uneia din situațiile prevăzute în art. 10 lit. a) - e) C. proc.

pen. Ambele soluții trebuie să se bazeze pe probele administrate în cauză, iar atunci când în urma controlului judiciar se constată că există incertitudini datorate unei cercetări judecătorești incomplete, se impune întotdeauna completarea acesteia. Astfel, potrivit art. 4 C. proc. pen. „organele de urmărire penală și instanțele de judecată sunt obligate să aibă un rol activ în desfășurarea procesului penal”. Î n acest context, din economia art. 287 C. proc. pen., raportat la dispozițiile art. 200, art. 202 și art. 62 din același cod, rezultă obligația instanței de a verifica temeinicia și legalitatea probelor strânse în cursul urmăririi penale, prin administrarea acestora în ședință publică, nemijlocit, oral și contradictoriu, pentru a constata dacă ele pot constitui temei de condamnare, de a administra din oficiu și la cererea părților orice alte probe necesare aflării adevărului și de a încuviința probele pertinente verificării apărărilor invocate de inculpați.

În fine, din economia normelor legale menționate , rezultă și obligația instanței de a reține, motivat, care dintre probe exprimă adevărul și, tot motivat, de a înlătura probele care nu îndeplinesc această condiție. Or, cu referire la infracțiunile menționate, aceste cerințe se constată a nu fi îndeplinite. Astfel, probele administrate nu susțin o soluție de condamnare, așa cum se solicită prin recursul declarat împotriva hotărârii primei instanțe. În același timp, probele administrate nu justifică nici soluția de achitare pronunțată de prima instanță. Este de necontestat în cauză existența a două fapte: - primirea de către inculpată, de la denunțător, a sumei de 210 milioane lei; - găsirea la domiciliul acesteia a unui număr de 294 fotocopii ale documentelor de interceptare telefonică dintr-un dosar penal aflat pe rolul Tribunalului Mureș.

Cu privire la aceste două fapte nu s-au administrat însă probe, pentru a se stabili dacă acestea întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii sau nu intră sub incidența ilicitului penal. Este de reținut, sub un prim aspect, că probele administrate în cursul urmăririi penale, reprezentând efectiv numai suport al trimiterii în judecată, nu pot constitui temei pentru pronunțarea unei soluții de condamnare, hotărârea judecătorească urmând a se întemeia pe probele administrate în instanță, cu respectarea dispozițiilor legii procesual penale. Totodată, pentru aceleași motive, instanța de judecată nu este ținută nici de încadrarea juridică a faptelor, dată prin rechizitor. Drept urmare, în cadrul cercetării judecătorești, instanța este obligată a efectua toate actele procesuale și procedurale impuse de soluționarea în fond a cauzei penale.

Or, sub aspectul faptelor necontestat comise, cu referire la primirea sumei de 210 milioane lei și fotocopierea documentelor de interceptare telefonică din dosarul penal privindu-l pe inculpatul M.M.N., instanța de fond nu a administrat toate probele ce se impuneau pentru a clarifica dacă faptele comise întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii. Astfel, nu au fost verificate fotocopiile menționate pentru a se constata dacă acestea aveau caracter secret și dacă prin actul material menționat au fost încălcate dispozițiile legii privind protecția informațiilor clasificate.

Pe de altă parte, s-a reținut lipsa de relevanță penală a primirii sumei de 210 milioane lei, apreciindu-se asupra caracterului civil al operațiunii, în contextul în care procurorul susține că pretinderea acesteia este consecința favorizării denunțătorului, fără a se administra probe pentru a se stabili: - dacă momentul pretinderii sumei menționate îndeplinește condiția anteriorității în timp față de data ținerii licitației pentru Proiectul Sovata; - dacă rezultatul cunoscut al licitației era realizabil în sensul dorit de inculpată, respectiv caracterul formal al acestei proceduri, sens în care trebuia audiați ceilalți membri ai comisiei. Astfel, trebuia stabilit, prin audiere, dacă ceilalți membri ai comisiei s-au implicat, în condițiile legii, în examinarea ofertelor depuse, respectiv dacă față de aceștia s-au exercitat presiuni pentru a accepta ca oferta denunțătorului să fie declarată câștigătoare.

Este de reținut în acest sens că instanța de judecată nu are a examina, prin substituire în competența instanței civile sau organelor de control abilitate, legalitatea licitației ci, exclusiv, existența sau inexistența unor acte materiale, intrând sub incidența legii penale, care au avut drept consecință declararea firmei denunțătorului ca fiind câștigătoare a licitației; - dacă prelungirea cu șase luni a contractului de execuție a fost determinată de inculpată sau modificarea, în raport de caietul de sarcini și oferta depusă de societatea câștigătoare a licitației, au avut la bază acte, fapte și împrejurări extrinseci activității inculpatei, sens în care trebuia audiați semnatarii contractului de execuție; - determinarea în concret a atribuțiilor inculpatei, cu referire la calitatea de ordonator secundar de credite bugetare, pentru a se elucida situația majorării semnificative a costului Proiectului Sovata.

În limita ariei de responsabilitate, astfel determinate, urmează a se stabili dacă această situație este rezultatul unor factori din sfera oportunității, avuți în vedere de beneficiar și aprobați de organul competent sau rezultatul unor acte materiale, contrare legii, imputabile inculpatei. În fine, cum instanței de judecată îi revine și obligația verificării legalității modului în care au fost obținute mijloacele de probă care au constituit temeiul trimiterii în judecată, prima instanță are a examina cauza și în raport de dispozițiile art. 64 alin. (2) și art. 332 alin. (2) C. proc. pen. În consecință, s-a admis recursul, casând hotărârea atacată, numai cu privire la infracțiunile de luare de mită și de sustragere de înscrisuri, trimițându-se dosarul aceleiași instanțe, în vederea rejudecării cauzei.

S-a dispus ca în rejudecare, să se verifice apărările inculpatei, administrându-se apărările la care s-a făcut referire, precum și orice alte probe care pot contribui la aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, luând cauza în examinare, după casarea cu trimitere spre rejudecare, a fost confruntată cu ridicarea de către inculpată, prin apărarea sa, a unor excepții, în raport cu examinarea probelor administrate de parchet, în faza de urmărire penală, prin prisma art. 332 alin. (2) C. proc. pen., examinare, dispusă de fapt, prin îndrumările date, de Completul de 9 judecători. Examinând cauza, după casarea cu trimitere spre rejudecare, s-a procedat la încercarea audierii inculpatei, dar aceasta a arătat că nu are elemente noi, care să o determine să dea o nouă declarație, cerând să se ia act că, înțelege să mențină declarațiile făcute, anterior, în cauză.

Prin apărătorul ales, inculpata a arătat că în limitele hotărârii instanței de recurs, în apărarea sa, a înțeles să ridice mai multe excepții cu care să dovedească că procesul verbal prin care s-a început urmărirea penală, poartă o dată ulterioară celei reale, dată falsificată și că flagrantul ce a avut loc în cauză, a fost provocat încălcându-se legea și să facă o cerere solicitând restituirea cauzei la Parchet, pentru refacerea urmăririi penale, în condițiile legii. În susținerea excepțiilor ridicate și a cererii formulate inculpata a cerut instanței să constate că așa-zisele dovezi prezentate de parchet, sunt cu totul lipsite de forță probantă, prin efectul legii și, în temeiul art. 64 alin. (2) C. proc.

pen., prin determinarea așa-zisei infracțiuni flagrante, înscenând-o, în întregul ei, prin provocare, de către P.N.A., în colaborare cu denunțătorul. Astfel, chiar primul act premergător, efectuat în cauză, a constat în ridicarea unui foarte mare număr de acte originale de la firma denunțătorului, la 25 aprilie 2003, în scopul șantajării acestuia, pentru a participa la acțiunea preconizată împotriva inculpatei. Actele priveau lucrările de la Centrul de pregătire profesională a magistraților de la Sovata. Ridicarea actelor respective a avut loc deși nu există nici o sesizare privind ilegalități în legătură cu această investiție și, deși, verificarea documentației lucrărilor se putea face prin constatarea actelor depuse de denunțător la Serviciul de contabilitate al Tribunalului Mureș.

Înscrisurile i-au fost restituite denunțătorului fără ca baza lor să se fi putut reține vreo acuză la adresa inculpatei, numai după finalizarea dosarului de față, în felul acesta asigurându-se colaborarea ilegală a denunțătorului, la plăsmuirea faptelor. Pe de altă parte, la 21 mai 2003, P.N.A., a dispus înregistrarea convorbirilor denunțătorului, autorizația fiind comunicată instanței, numai la stăruința inculpatei. Din cele expuse, rezultă cu certitudine că P.N.A., nu numai că nu a stopat săvârșirea pretinsei fapte penale flagrante dar, chiar, a determinat-o, înscenând întreaga desfășurare a faptelor. Au fost consemnate sau date în perioada 9 mai 2003 - 1 iunie 2003, un număr de 4 denunțuri, cu acuze, evident, neadevărate, la început, denunțătorul referindu-se eliptic, la 3 presupuse fapte, componente ale infracțiunii de luare de mită pentru ca, apoi, să se refere detaliat, la 7 presupuse, asemenea fapte.

Chiar suma de 210 milioane lei, pentru care s-a înscenat flagrantul, apare de abia în a treia variantă a denunțătorului. Și așa, denunțătorul se referă la circa 200 milioane lei, ceruți sub formă de împrumut. Provocarea infracțiunii flagrante de către P.N.A. în colaborare cu denunțătorul, rezultă din procesul verbal din 4 iunie 2003 în care se arată „Întrucât denunțătorul a precizat că este posibil ca în orice moment să fie contactat telefonic de către C.A., care îi solicită predarea sumei … către Ț.V.A. este de acord cu organizarea unui flagrant…”. Afirmația este reluată și în rechizitoriu. În procesul verbal de constatare a pretinsei infracțiuni flagrante, procurorul a arătat: „Astăzi … am fost apelat telefonic de către Ț. … despre faptul că numita C. … se va prezenta la sediul societății ” . Analiza actelor dosarului probează reaua credință a procurorilor și a denunțătorului, șantajat să participe, la înscenare.

Acesta recunoaște că el a fost cel care a chemat pe inculpată la firma sa, pentru a-i remite împrumutul: „În ziua de 5 iunie 2003 am dat din proprie inițiativă telefon inculpatei pentru a veni în biroul meu să ridice banii”. Afirmația de mai sus este dovedită la fila 17 alin. (2)-(3) din Dosarul nr. 5783/2003, dovedită și de depozițiile martorilor M.Ș.O. și M.Ș.E. care în declarațiile date au arătat că delatorul a sunat-o pe inculpată, de câteva ori, cerându-i în prezența lor, să vină la firmă pentru a-și ridica împrumutul, fiind insistent, la telefon, motivând că se grăbește, deoarece trebuie să plece la o depunere de coroane. Între timp, P.N.A. amenaja biroul acestuia pentru efectuarea înregistrărilor audio și video.

Inculpata arată că afirmația procurorilor, în sensul că, dacă nu s-ar fi realizat atunci flagrantul, afirmație făcută în rechizitoriu - în condițiile concrete, urmărirea penală, ar fi fost extrem de greu - dacă nu chiar imposibil - de probat, activitatea infracțională a inculpatei, demonstrează elocvent înscenarea flagrantului. De fapt, denunțătorul a sunat-o în urma înțelegerii cu procurorul, provocând, astfel, flagrantul. În consecință, se conchide că, întrucât, toate probele legate de așa-zisa infracțiune flagrantă au fost obținute în mod ilegal, prin provocarea acesteia și prin contrafacerea faptelor, nu pot fi utilizate în procesul penal, fiind necesară refacerea lor, în condițiile legii.

Intră în această categorie a probelor administrate ilegal, procesul verbal de organizare a flagrantului din 4 iunie 2003, procesul verbal de constatare a pretinsei infracțiuni flagrante, din 5 iunie 2003 și înregistrările audio și video, anume înregistrarea audio realizată de denunțător, la 14 mai 2003 și înregistrările audio și video, de la data înregistrării flagrantului. De asemenea, percheziția domiciliară, realizată în absența inculpatei, percheziția biroului de la Curtea de Apel, o serie de probe testimoniale, obținute cu încălcarea dreptului de apărare prevăzut de art. 172 alin. (1) C. proc. pen., actele premergătoare începerii urmăririi penale, în lipsa procesului verbal prevăzut de art. 224 C. proc.

pen. și multe alte probe, lovite de anumite nulități, fiind întocmite de procurori ori ofițeri de poliție judiciară necompetenți. Toate aceste probe, nu pot avea putere probatorie, nu pot produce efecte juridice, atât timp cât nu au fost obținute în condițiile legii, cu respectarea dreptului fundamental la apărare, al inculpatei. Apreciind asupra excepțiilor invocate de către inculpata C.A., în baza art. 332 alin. (2) C. proc.

pen., cu referire la art. 197 alin. (1) și (4) din același cod, Curtea a privit ca întemeiate excepțiile și le-a admis, prin Sentința nr. 651 din 30 octombrie 2007 restituind cauza privind pe inculpata C.A., trimisă în judecată, pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită și de sustragere de înscrisuri prevăzute și pedepsite de art. 254 alin. (2) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 242 alin. (3) C. pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, pentru refacerea urmăririi penale. Sentința a reținut că soluția se impune, nici una dintre obiecțiile D.N.A. formulate prin concluziile scrise, depuse la dosar, neputând fi primită, nefiind de conceput reținerea unor vinovății, pe baza unor probe, obținute, astfel decât în cadrul procesual stabilit de lege.

De altfel, argumentele avute în vedere la restituirea Dosarului nr. 24057/1/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt valabile și în dosar, numai prin refacerea tuturor probelor de procuror, putându-se stabili corect, faptele și vinovățiile imputabile. Restituirea este necesară și pentru a se satisface cerința instanței de recurs cu privire la obligația verificării legalității modului în care au fost obținute mijloacele de probă care au constituit temeiul trimiterii în judecată, în raport de prevederile art. 64 alin. (2) C. proc. pen., care arată că „Mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.” În plus, restituirea cauzei se impune și pentru ca Parchetul să poată aprecia asupra chestiunii reunirii, celor două cauze, instrumentate inculpatei, înregistrate sub nr. 24057/1/2006 și 5705/1/2007, în felul acesta, existând posibilitatea privirii unitare a ansamblului activității, pretins infracționale, imputate inculpatei.

Împotriva acestei din urmă sentințe a declarat recurs, în termen legal, de către Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că, în mod greșit, s-a dispus restituirea cauzei la procuror, în baza dispozițiilor art. 332 alin. (2) C. proc. pen. Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, prin Decizia nr. 289 din 5 mai 2008 a admis recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. împotriva respectivei sentințe, pe care a casat-o, trimițând cauza pentru continuarea judecății la Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În fundamentarea acestei soluții, s-a arătat că examinând recursul declarat de Parchet, acesta se dovedește a fi fondat, pentru considerentele ce se vor arăta, în continuare: Î n conformitate cu dispozițiile art. 332 alin. (2) C. proc. pen., instanța se desesizează și restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la competența după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanței, prezența învinuitului sau inculpatului și asistarea acestuia de către apărător. Potrivit art. 62 și art. 64 alin. (2) din același cod, în vederea aflării adevărului organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe, iar mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.

Din examinarea prevederilor menționate - susține instanța de control judiciar - rezultă că numai nerespectarea dispozițiilor privind sesizarea instanței constituie temei de restituire a cauzei la procuror, iar aprecierea caracterului ilegal al mijloacelor de probă, care constituie fundamentul trimiterii în judecată, este atributul instanței care se pronunță, după efectuarea cercetării judecătorești și după dezbateri, prin hotărâre. În prezenta cauză, instanța de fond, fără a efectua cercetarea judecătorească, s-a pronunțat asupra unor mijloace de probă pe care procurorul și-a întemeiat trimiterea în judecată a inculpatei C.A., apreciind că nelegalitatea unor acte de urmărire penală atrage nelegalitatea actului de sesizare în întregul său și impune refacerea urmăririi penale.

Or, prin decizia nr. 122 din 27 martie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. - Secția Judiciară Penală, împotriva Sentinței nr. 360 din 13 iunie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, privind pe inculpata C.A., a casat sentința atacată numai cu privire la infracțiunile de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de sustragere de înscrisuri, prevăzută de art. 24 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a trimis dosarul Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea rejudecării cauzei cu privire la infracțiunile menționate.

Astfel, instanța de recurs, reținând că probele administrate în cursul urmăririi penale au reprezentat doar un suport al trimiterii în judecată, iar probele administrate de instanța de fond nu justifică nici soluția de achitare și nici soluția de condamnare, cu privire la cele două infracțiuni, a trimis dosarul aceleiași instanțe pentru a administra probe cu privire la primirea sumei de 210 milioane lei și fotocopierea documentelor de interceptare telefonică din dosarul privindu-l pe inculpatul M.M.N. În consecință, s-a spus că instanța de fond trebuia ca, în conformitate cu dispozițiile art. 385 18 C. proc. pen., să se conformeze indicațiilor date de instanța de recurs și să administreze nemijlocit toate mijloacele de probă necesare, pentru a se clarifica dacă faptele comise de inculpata C.A.

întrunesc ori nu elementele constitutive ale infracțiunilor de luare de mită și de sustragere de înscrisuri, urmând ca la adoptarea soluției să aibă în vedere doar acele mijloace de probă care au fost obținute în condiții de legalitate și să le înlăture pe cele obținute cu încălcarea prevederilor legale. Pe de altă parte, soluția de trimitere a cauzei la parchet, în vederea satisfacerii cerinței impuse de instanța de recurs, cu privire la obligația verificării, în raport de prevederile art. 64 alin. (2) C. proc. pen., a legalității modului în care au fost obținute mijloacele de probă, nu se justifică, având în vedere că actele de procedură a căror nulitate a fost invocată - referitoare la constatarea infracțiunii flagrante, la perchezițiile efectuate de organul de urmărire penală, înregistrările audio și video, ridicarea de înscrisuri - nu mai pot fi refăcute de parchet în această etapă procesuală.

În considerarea considerentelor expuse, constatând întemeiate criticile formulate de parchet, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., a admis recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., împotriva Sentinței penale nr. 651 din 30 octombrie 2007, privind pe inculpata C.A., casând sentința penală atacată și trimițând cauza pentru continuarea judecății, la aceeași instanță. În baza deciziei menționate, a instanței de control judiciar, cauza a fost reînregistrată sub nr. 8348/1/2008 din 14 octombrie 2008, fiind repartizată, pentru continuarea judecății, aceluiași complet de judecată ce pronunțase Sentința nr. 651 din 30 octombrie 2007, casată.

Cum, acest complet de judecată, pronunțând sentința atacată, prin pronunțarea asupra excepțiilor ridicate de apărarea inculpatei, se pronunțase, în fapt, asupra validității probelor administrate în faza urmării penale, constatându-le nule, fiind obținute ilegal, cu nerespectarea condițiilor prevăzute de lege, membri acestui complet, prin cererea din 15 ianuarie 2009 (fila 9 din dosar) au făcut declarație de abținere, pentru desemnarea altui complet de judecată, care să instrumenteze cauza. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, însă, prin Încheierea ședinței secrete din 15 ianuarie 2009, în ciuda concluziilor de admitere a declarației de abținere, formulate de reprezentantul parchetului, a respins declarația respectivă de abținere, obligând, astfel completul, să judece.

În această situație, completul de judecată a fost în situația să treacă la judecarea cauzei, în fond, în condițiile existenței probelor nule din faza urmăririi penale, a refuzului de refacere a acelor probe, de către organul de urmărire penală, manifestat prin recursul declarat, la hotărârea prin care se dispunea restituirea cauzei la procuror, în limitele și, cu respectarea indicațiilor și îndrumărilor date de instanța de control judiciar, prin cele două hotărâri ale Completului de 9 Judecători. S-a procedat, astfel, în cadrul cercetării judecătorești la reaudierea inculpatei (paginile 15-18 din dosar), a denunțătorului Ț.V.A. (pag. 91-92 din dosar), a martorelor T.M. (fila 44), M.V. (fila 45), L.I.D.

(fila 46), Ș.D.S. (fila 47), M.F.A. (fila 86), P.L. (fila 87), C.R. (fila 88), P.D.P. (fila 89), P.P. (fila 90), L.A.E. (fila 93). La solicitarea inculpatei, admisă de instanță, au fost audiați și martorii F.H.P., G.G., M.R., M.Ș.O., C.A., C.V., M.Z., T.O. și T.C. Între martorii audiați s-au aflat membrii comisiei de licitație, cei care au semnat contractul de lucrări și actele adiționale, organe de control contabil-financiar din Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor, din domeniul construcțiilor și judecători. S-au depus la dosar, copii xerox ale hotărârii de desemnare a ofertei câștigătoare, semnate de membrii comisiei de licitație, a contractului din 22 decembrie 1998 și o serie de ziare privind o serie de dezvăluiri din presă, privind ascultări de telefoane, implicări politice în dosarele R. și M.M.N.

și altele. Pentru a se pronunța în cauză, instanța a solicitat și cererea a fost satisfăcută depunându-se concluzii scrise, atât de reprezentantul parchetului cât și de inculpată.

Analizând ansamblul probelor și actelor din dosarul cauzei, instanța constată, în primul rând, că, nu există în corpul deciziei Completului de 9 judecători în vreun alt act al dosarului, elemente probatorii care să demonstreze că inculpata ar fi vinovată de comiterea unor acte materiale ale infracțiunii de luare de mită și a infracțiunii de sustragere de înscrisuri, așa cum, greșit, reține Parchetul în concluziile sale, fila 2 alin. (3). Dimpotrivă, din Decizia nr. 122 din 27 martie 2006, rezultă, fără nici un fel de dubiu că s-a admis recursul declarat de procuror și s-a dispus casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, numai cu pricire la infracțiunea de luare de mită, având ca obiect pretinderea și primirea celor 210 milioane ROL de către inculpată și de sustragere de înscrisuri, constând în copii ale unor interceptări telefonice, considerând că, nu au fost administrate toate probele ce se impuneau pentru justa soluționare a cauzei, cu privire la cele două infracțiuni, pe probele existente la acea dată în dosar neputându-se pronunța, nici o soluție de condamnare a inculpatei, nici o soluție de achitare, pentru cele două fapte, imputate inculpatei.

Rezultă, astfel că, limitele sesizării acestei instanțe, se referă numai la aceste două fapte și nu, și la altele, cum pare a crede procurorul. Pe de altă parte, examinându-se cauza, în fond, după casare, constată că noile probe, administrate în rejudecare ca urmare a indicațiilor date de instanța ierarhic superioară, confirmă temeinicia excepțiilor ridicate de inculpată și admise de instanță, declarându-le nule, prin Sentința penală nr. 651 din 30 octombrie 2007,probele respective neputând produce efecte juridice, atâta timp cât, n-au fost obținute cu respectarea prevederilor legale. Totodată, se constată că ele nu pot fi refăcute de instanță, aceasta neavând la îndemână mijloacele avute de organul de urmărire penală, de procurori, și ofițeri de poliție, încât, practic, rechizitoriul privind pe inculpată, în ansamblul său, inclusiv, cu privire la cele două infracțiuni, ce urmează a fi judecate de această instanță, nu are nici un fel de suport probator.

Ceva mai mult, probele efectuate de către această instanță, în cadrul cercetării judecătorești, efectuate în cadrul juridic procesual, circumscris, în mod expres, prin cele 3 hotărâri judecătorești, la cele două fapte, demonstrează, în mod clar că, cele două învinuiri aduse inculpatei, sunt simple speculații, a căror existență se explică doar, datorită unui conflict deschis ivit între inculpată și ministrul justiției, de la acea vreme, cu privire la înțelegerea ce se impune a fi dată independenței justiției, conținutului acestei noțiuni, înglobând, deopotrivă, drepturi și obligații.

Existența conflictului, și consecințele nefaste, pentru inculpată, constând în provocarea infracțiunii flagrante rezultă din declarația martorului A.C., președintele Curții de Apel Mureș, dată la 30 iunie 2009. Din probe rezultă că inculpata anunțase pentru data de 6 iunie 2003 „într-o serie de ziare locale, organizarea unei conferințe de presă în care intenționa să se apere împotriva unui senator N., a unor atacuri virulente din partea Ministerului Justiției și a foștilor conducători ai Tribunalului și Curții de Apel Mureș, care o terorizau, trimițându-i fel de fel de controale pentru că n-a acceptat să-și convingă colegii care chemaseră în judecată ministerul pentru drepturi salariale, să înceteze executarea silită, precum și pentru a combate un articol apărut în ziarul E.Z., Ediția de Transilvania, semnat de un anume B., cu întocmirea unor xerocopii, din dosarul „M.”, articol ce susținea existența unor relații neprincipiale între senatorul N., fostul președinte al Tribunalului Fărcaș, cu un inculpat italian O., al cărui dosar se afla pe rolul instanțelor din Mureș.

Inculpata nu a mai apucat să susțină conferința de presă, fiind arestată, ca urmare, a înscenării flagrantului, înscenare dovedită cu declarația martorei V.C., din 30 iunie 2006, judecătoare, care a luat cunoștință în mod direct, de la pr