ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra acțiunii penale de față:

Prin

rechizitoriul Parchetului Național Anticorupție inculpata C.A. a fost trimisă

în judecată, pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art.

254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., sustragere de înscrisuri, prevăzută de art.

242 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod,

participație improprie la fals intelectual, prevăzută de art. 31 alin. (2) C.

pen., raportat la art. 289 C. pen. și uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen.,

cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, reținându-se că în

perioada 1999 - 5 iunie 2003, în exercitarea atribuțiilor de serviciu a pretins

și primit de la denunțătorul Ț.V.A. sume de bani și materiale de construcție în

valoare totală de 739.477.598 lei.

De asemenea, s-a mai reținut că în perioada

menționată, în mod repetat și în baza aceleiași rezoluții infracționale,

inculpata a sustras documente, acte și lucrări din dosarele instanței, unele cu

caracter secret, pe care le-a transportat la domiciliu.

Prin actul de sesizare s-a mai reținut în sarcina

inculpatei că, în calitate de președinte al Tribunalului Mureș, a dispus

întocmirea retroactivă a unor încheieri în materia executării silite, pe care,

apoi, le-a menționat în statistica oficială, completând, în acest fel, date

nereale ce au condus la mărirea volumului de activitate al instanței.

Prin sentința nr. 360 din 13 iunie 2005 Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția penală:

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit.

d) C. proc. pen. a achitat pe inculpata C.A. pentru infracțiunile prevăzute de

art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de art. 31 alin. (2) raportat la art. 289

C. pen., cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și de art. 242 alin.

(3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit.

a) din Codul procedură penală a achitat pe aceeași inculpată pentru

infracțiunea prevăzută de art. 292 C. pen. cu referire la art. 17 lit. c) din

Legea nr. 78/2000;

- a înlăturat sechestrul asigurator instituit

prin Ordonanța din 6 iunie 2003 a Parchetului Național Anticorupție .

S-a reținut că probatoriul administrat nu dovedește

existența condiționării împrumutului de efectuarea unui act în cadrul

atribuțiilor de serviciu, respectiv a înțelegerii pentru traficarea funcției.

Totodată, cu referire la înscrisurile ridicate de la

domiciliul inculpatei, din datele dosarului rezultă cert că aceasta nu a

intenționat producerea unor consecințe de felul celor prevăzute de art. 242 C.

pen.

În fine, cu referire la participația improprie la

infracțiunea de fals, precum și cu privire la infracțiunea de uz de fals, s-a

arătat că, probele administrate în cauză, au dovedit o altă situație de fapt

decât cea reținută prin actul de acuzare.

Împotriva hotărârii primei instanțe, Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Departamentul Național Anticorupție,

Secția Judiciară Penală, a declarat recurs, întemeiat pe art. 385

9

pct.

17

1

C. proc. pen., invocând critici privind greșita achitare a

inculpatei, pentru faptele pentru care a fost trimisă în judecată.

Cu privire la infracțiunea de luare de mită, s-a

susținut:

- inculpata a fost delegată a reprezenta autoritatea

ministrului de justiție cu privire la Proiectul Sovata, împrejurare în raport

de care obținerea aprobărilor de la Ministerul Justiției era o simplă

formalitate;

- în această calitate, inculpata avea un rol decisiv

în numirea dirigintelui de șantier și a arhitectului, ceea ce explică angajarea

cheltuielilor suplimentare doar în baza dispozițiilor de șantier vizate de

dirigintele de șantier;

- din declarația denunțătorului rezultă că inculpata

i-a precizat că acelorași diligențe se datorează extinderea lucrărilor la

proiectul menționat;

- în fine, din declarația denunțătorului rezultă

sumele de bani, materialele de construcție și alte bunuri pretinse și primite

de inculpată.

De asemenea, prin motivele de recurs s-a susținut că

din probatoriul administrat în cauză, rezultă că inculpata avea realmente

posibilitatea de a dispune cu privire la Proiectul Sovata și în general asupra

firmei denunțătorului, deoarece:

- inculpata era președinta comisiilor de licitație

pentru lucrări publice, încât, avea puterea absolută de decizie, cu referire la

participarea formală a celorlalți membri numiți în comisia pentru adjudecarea

proiectului Sovata;

- cu certitudine, a existat o altă firmă care a depus

o ofertă mai bună decât cea a denunțătorului, neacceptată la licitație;

- favorizarea certă a denunțătorului este evidențiată

incontestabil de prelungirea termenului de execuție, ulterior adjudecării

licitației, precum și de nerespectarea prețului;

- favorizarea firmei denunțătorului rezultă și din

împrejurarea neîndeplinirii condițiilor legale de participare la licitație, cu

referire la limita minimă a cifrei de afaceri, stabilită prin caietul de

sarcini.

În acest sens, au mai fost invocate în recurs,

afirmațiile inculpatei prin care învedera denunțătorului ajutorul dat,

generator, în opinia acesteia, a unor obligații de plată în favoarea sa,

coroborate cu acte constând în nesolicitarea la timp a creditelor de la

Ministerul Justiției, acordarea nelegală a avansurilor bănești, nereținerea

acestora din plata valorii lucrărilor efectuate de antreprenor în luna

următoare, restituirea parțială a garanției de bună execuție, împrejurări de

natură a convinge pe Țibrea asupra influenței reale a președintei Tribunalului

Mureș, în această calitate și în cea de reprezentant desemnat al Ministrului

Justiției, pentru urmărirea executării Proiectului Sovata, care putea fi și

favorizată, dar și păgubitoare și, în consecință, a-l determina să facă plata

diverselor sume și livrarea materialelor de construcții pretinse de către

aceasta.

Sub aspectul elementului material al infracțiunii

de luare de mită se reține prin recurs, ca punct de plecare, pretinderea și

primirea sumei de 1500 mărci germane pentru achiziționarea unui autoturism de

către inculpată, confirmată de consemnările de pe plicul ridicat cu ocazia

percheziției. Sub acest aspect s-a mai reținut și primirea sumei de 210.000.000

lei, denumită de inculpată împrumut, confirmată de procesul verbal de primire,

în flagrant, coroborat cu declarațiile martorilor privind ambalarea banilor, și

cu alte ocazii, în aceeași modalitate, precum și cu atitudinea și gesturile

inculpatei, în momentul realizării flagrantului.

Or, cu privire la această din urmă sumă, împrumutul

reprezintă „un folos”.

Drept urmare, este irelevantă împrejurarea solicitării

sumei de bani chiar și cu acest titlu, atâta timp cât pretinderea se realiza în

considerarea efectuării unui act în virtutea atribuțiilor de serviciu ale

inculpatei. Pentru reținerea infracțiunii de luare de mită, nu interesează dacă

actul în vederea căruia magistratul menționat a primit suma de bani, a fost

efectiv îndeplinit.

Posibilitatea aprecierii sumelor de bani ca fiind un

împrumut urmează însă a fi stabilită în raport de probele administrate, din

care rezultă nerambursarea acestora, precum și convingerea denunțătorului

privind lipsa intenției inculpatei de a le restitui.

Pe de altă parte, intenția afirmată de

inculpată privind restituirea împrumutului, la data vânzării apartamentului,

este exclusă, în raport de împrejurarea ipotecării imobilului menționat în

favoarea B.C.R.

Cu privire la o a doua modalitate de săvârșire a

infracțiunii de luare de mită, prin recurs se invocă atitudinea inculpatei de a

accepta sau a nu refuza foloasele ce proveneau de la denunțător, cu referire la

plata excursiei în străinătate și a plății costului materialelor de construcție

livrate de SC P. SA pe care A.C. nu le achita niciodată.

Sub această din urmă critică, relevantă sub aspectul

intenției este și modalitatea convenită de solicitare a materialelor de

construcție de livrare a acestora și de efectuarea a plăților de către

denunțător, astfel cum rezultă din probele administrate.

Totodată, sub aspectul acestei infracțiuni, este

relevantă pretinderea și primirea de către inculpată, de la același denunțător,

a diverse sume de bani pentru plata muncitorilor constructori care lucrau la

casa proprietate personală a acesteia.

În fine, se invocă în recurs și plata de către

denunțător a bunurilor achiziționate de inculpată de la M. Brașov, cu referire

la care se susține că lucrurile sunt și mai clare, sub aspectul infracțiunii de

luare de mită, așa cum acestea rezultă, de asemeni, din materialul probator

administrat în cauză.

Cu referire la infracțiunea de sustragere de

înscrisuri, se susține că la domiciliul inculpatei s-au găsit fotocopii ale

unor înscrisuri ce conțin informații clasificate, privind documentele de

interceptare telefonică, obținute în condițiile legii, într-un dosar

instrumentat de Serviciul Teritorial Mureș al P.N.A., privind-l pe inculpatul M.M.N.

Or, aceste informații aveau caracter secret, conform art.

2 din Legea siguranței naționale, a căror multiplicare era interzisă și care nu

urmaseră procedura de desecretizare, împrejurare în raport de care caracterul

public al dosarului penal, este lipsit de relevanță.

Din coroborarea declarațiilor de martor rezultă cu

evidență că inculpata a comis infracțiunea cu intenție și nu din motivele

invocate de acesta, cu referire la pretinsa obligare intempestivă de a părăsi

biroul avut în calitatea anterioară de președinte de tribunal, așa cum a

încercat să se apere, pe parcursul procesului.

În fine, săvârșirea infracțiunilor de participație

improprie la fals intelectual și uz de fals rezultă cert din declarațiile

martorilor audiați în cauză.

În concluzie, susținând că inculpata se face vinovată

de săvârșirea tuturor infracțiunilor pentru care a fost trimisă în judecată,

procurorul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru administrarea de

probe.

Examinând cauza în raport de criticile formulate și de

dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de

Casație și Justiție, Completul de 9 judecători a admis recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Judiciară

Penală, împotriva Sentinței nr. 360 din 13 iunie 2005 pronunțată în Dosarul nr.

5783/2/2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, privind pe

inculpata C.A.

A casat sentința atacată numai cu privire la

infracțiunile de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen., cu

referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. și de sustragere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (3) C. pen.,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

A trimis dosarul Secției Penale a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în vederea rejudecării cauzei numai cu privire la

infracțiunile menționate.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței

atacate.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte,

Completul de 9 judecători, a constatat următoarele:

improprie la fals intelectual, prevăzută de art. 31 alin. (2) raportat la art. 289

C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și de uz de fals,

prevăzută de art. 291 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

Potrivit art. 1 C. proc. pen. „procesul penal

are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie

infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie

pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie

trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menționat rezultă că procesul

penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune ci ca una desfășurată pentru

tragerea la răspundere doar a persoanei care a comis o infracțiune.

Pe de altă parte, potrivit art. 17 alin. (2) C. pen.,

„infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Prin alin. (1) al aceluiași articol s-a stabilit că „infracțiunea

este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de

legea penală”.

În fine, potrivit art. 62 C. proc. pen. „în vederea

aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt

obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”.

Ca atare, săvârșirea cu vinovăție a unei fapte

prevăzute de legea penală și care prezintă pericol social trebuie să fie

stabilită pe bază de probe, convingerea de vinovăție trebuind să fie certă așa

încât tragerea la răspundere să se facă potrivit vinovăției persoanei care a

comis o infracțiune. Cu alte cuvinte, pentru a se condamna, trebuie să se

dovedească fără echivoc, vinovăția inculpatului.

Totodată, potrivit art. 52 C. pen. „pedeapsa este o

măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul

pedepsei este prevenirea de noi infracțiuni”.

Rezultă, în raport de textele menționate că scopul

procesului penal trebuie realizat în așa fel, încât, să armonizeze interesul

apărării sociale cu interesele individului, în raport de care, nici o persoană nevinovată

să nu suporte rigorile legii.

În consecință, prezumția de nevinovăție nu poate fi

anulată decât prin certitudinea pe care și-o formează instanța, asupra

vinovăției inculpatului, formată pe bază de probe neîndoielnice.

Ca atare, câtă vreme nu s-a stabilit cu certitudine

temeiurile răspunderii penale, angajarea acesteia, nu poate avea loc.

Prima instanță a reținut, cu referire la infracțiunile menționate că

starea de fapt a fost corect stabilită, numai cu referire la dispoziția

întocmirii încheierilor privind legalizarea și investirea cu formulă executorie

a hotărârilor potrivit celor dispuse de conducerea tribunalului. Probatoriul

administrat în cauză a impus, însă, concluzia certă că nu a existat o

determinare, în sensul legii penale, săvârșită cu vinovăție, de inculpată, după

cum nu există nici elementele constitutive ale infracțiunii de fals

intelectual, la care se pretinde că inculpata a participat impropriu.

Î

n acest sens, urmează

a se reține că potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă executarea

silită, în materie civilă, constituie ultima fază a procesului civil și una din

formele de manifestare a acțiunii civile, cu referire la faptul că scopul

activității judiciare nu se poate limita doar la obținerea unei hotărâri judecătorești

favorabile. Cum, în această fază, se asigură finalitatea procesului civil, în

sensul că, pe această cale, creditorul își poate realiza efectiv drepturile

statornicite printr-un titlu executoriu, procedura execuțională este riguros

determinată.

Această

reglementare riguroasă, specifică dreptului procesual civil, este determinată

de importanța instituției executării silite, în raport de împrejurarea că, prin

realizarea acesteia, se răspunde concomitent, interesului creditorului, cu

referire la restabilirea dreptului subiectiv privat recunoscut prin hotărâre

judecătorească, precum și unui imperativ social, cu referire la salvgardarea

ordinii de drept, în raport de caracterul preventiv al executării silite,

constând în avertizarea tuturor participanților implicați în raporturi juridice

asupra consecințelor patrimoniale ale neexecutării obligațiilor asumate.

Astfel,

potrivit art. 374 alin. (1) C. proc. civ., în redactarea în vigoare în perioada

examinată „

nici o hotărâre judecătorească nu se va putea executa dacă

nu este investită cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1).

”

Prin art. 372

din același cod s-a stabilit că

„executarea silită

se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești ori al unui alt

înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu”.

În fine, prin art.

373

1

alin. (2) C. proc. civ. s-a prevăzut că

„instanța încuviințează executarea silită prin încheierea dată în

camera de consiliu, fără citarea părților”.

Prin urmare,

în raport de dispozițiile legale menționate, în mod întemeiat, prima instanță a

reținut că prin dispoziția dată nu s-a urmărit comiterea unei infracțiuni, ci

aplicarea unor dispoziții ale legii execuționale civile în materia legalizării

și investirii cu formulă executorie a unor hotărâri judecătorești definitive.

Totodată, cu

referire la pretinsa antedatare a încheierilor, în fapt o motivare a acestora -

hotărâri judecătorești în sensul art. 255 C. proc. civ. -, de regulă activitate

ulterioară pronunțării, conform art. 264 din același cod, în mod judicios s-a

reținut că fapta nu constituie infracțiune, atâta timp cât încheierile

menționate reflectă realitatea, respectiv faptul anterior incontestabil al

admiterii, prin rezoluție, a cererilor de investire cu formulă executorie.

Pe de altă

parte, cu referire la înregistrarea în statistica instanței a dosarelor în care

s-au dat încheierile menționate, în mod judicios, s-a reținut că s-au avut în

vedere încheieri reale și nu falsificate.

Este

irelevant, sub aspectul angajării răspunderii penale, dacă procedeul este

corect sau incorect și dacă se impunea sau nu evidențierea încheierilor în

situația statistică, întrucât aceste împrejurări, ținând de interpretarea

dispozițiilor legii execuționale și de modul de completare a formularelor de

evidență statistică, pot atrage eventual o răspundere juridică de altă natură,

în condiții determinate, examinare ce excede cauzei penale de față.

Prin urmare,

în mod întemeiat a apreciat prima instanță că lipsește latura subiectivă, cu

referire la prima infracțiune și, în temeiul art. 10 lit. d), respectiv art. 10

lit. a) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatei.

Ca atare,

recursul se constată a fi nefondat sub aspectul acestor critici, sentința

atacată nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr.

7

8/2000,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de sustragere sau distrugere de

înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen.

Potrivit art. 345

C. proc. pen.

:

„

(1) Instanța hotărăște prin sentință asupra învinuirii aduse

inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea

procesului penal.

(2) Condamnarea se pronunță dacă instanța constată că fapta există,

constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

(3) Achitarea sau încetarea procesului penal se pronunță potrivit art. 11

pct. 2”.

Prin art. 11

pct. 2 lit. a) din același cod

„achitarea (se

pronunță în

cursul judecății)

în cazurile prevăzute în art. 10 lit.

a) - e)”.

În cauză, prin

sentința atacată, prima instanță a pronunțat achitarea inculpatei pentru

infracțiunile de luare de mită și sustragere sau distrugere de înscrisuri,

reținând cazul prevăzut de art. 10 lit. d)

„faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii”.

Cu privire la

infracțiunea de luare de mită, s-a reținut că în cauză nu s-au administrat

probe care să confirme susținerile denunțătorului și nu există probe directe,

cu referire la primele 6 acte materiale constând în primirea sumei de 1.500 mărci

germane, plata valorii bunurilor achiziționate de la M. Brașov, pretinderea

sumei de 200 milioane lei în vara anului 2002, precum și a câte 50 milioane lei

în lunile octombrie - decembrie 2002 și aprilie 2003, respectiv plata excursiei

în China.

În legătură cu

materialele de construcție, cu referire la valoarea cărora s-a susținut de

către procuror că plata a fost efectuată de denunțător, s-a reținut că nu s-a

făcut dovada în sensul arătat și că acestea au fost cumpărate de C.D., soțul

inculpatei. Susținerile inculpatei că a plătit pentru aceste materiale suma de

30.319.758 lei și că a rămas o diferență de 20.851.234 lei, neachitată, ca

urmare a arestării sale, sunt confirmate de situația făcută de SC P. SA Ungheni

la 31 octombrie 2003.

Cu referire la

suma primită în data de 5 iunie 2003, când a fost organizat flagrantul,

inculpata a afirmat constant că reprezintă un împrumut, susținere

confirmată,

în parte, de denunțător. Or, în raport de împrejurarea că atât inculpata cât și

denunțătorul au respins existența unor acte de traficare a funcției și

nedovedirea existenței unei înțelegeri în acest sens prin constatarea

flagrantului, din procesul verbal rezultând o întâlnire și o discuție amicală,

solicitată de Ț., pentru a remite A.C. un împrumut cerut anterior, condiționat

de restituirea acestuia după vânzarea apartamentului, acest împrumut nu poate

avea decât caracter civil și nu poate constitui, alături de celelalte acte

materiale, temei pentru antrenarea răspunderii penale a inculpatei.

Sub aspectul

infracțiunii de sustragere de înscrisuri prima instanță a reținut că

procurorul, cu ocazia cuvântului în fond, s-a axat asupra existenței a două

documente găsite la domiciliul inculpatei, respectiv 294 file reprezentând

fotocopii ale documentelor de interceptare telefonică, obținute în condițiile

legii și care aveau caracter strict secret, conform art. 2 din Legea nr. 182/2002

privind protecția informațiilor clasificate, precum și originalul unei acțiuni

comerciale.

Instanța de

fond a apreciat că actele respective nu fac parte din categoria informațiilor

clasificate, atâta timp cât ele constituiau mijloace de probă într-un dosar

penal, aflat pe rolul instanței în vederea judecării în ședință publică,

împrejurare în raport de care este permis accesul la dosar al oricărei persoane

care dovedește un interes justificat.

Pe de altă

parte, nu se poate reține că aceste acte au fost sustrase, atâta timp cât la

domiciliul inculpatei au fost găsite, doar fotocopii ale acestora.

Cu privire la

celelalte copii găsite la domiciliul inculpatei, împrejurările ținând de natura

și conținutul acestor acte, persoanele de la care provin sau cărora le sunt

adresate și scopul în care au fost emise, demonstrează că nu pot fi echivalate

înscrisurilor la care se referă legea penală.

În fine,

acțiunea comercială găsită la domiciliul inculpatei cu ocazia percheziției, s-a

dovedit a fi fost atașată, din eroare, ea aparținând judecătorului M.S. În

raport de declarațiile martorilor audiați cu privire la acest aspect rezultă

că, dacă acțiunea comercială menționată ar putea face obiect material al

infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, în cauză infracțiunea

nu poate fi reținută, datorită inexistenței laturii subiective.

Sub aspectul

acestor din urmă infracțiuni, recursul se constată a fi fondat, pentru alte

motive, însă:

Soluționarea

în fond a unei cauze penale implică pronunțarea asupra existenței sau

inexistenței faptei, a săvârșirii acesteia de către inculpat, a caracterului ei

penal și a răspunderii penale a făptuitorului.

În raport de

dispozițiile art. 345 C. proc. pen., condamnarea reprezintă una din soluțiile

pe care le pronunță instanța care a judecat cauza penală, atunci când constată

că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

Achitarea

constituie cea de a doua soluție, pronunțată de instanța sesizată cu judecarea

cauzei penale, prin care inculpatul este declarat nevinovat, atunci când se

constată existența uneia din situațiile prevăzute în art. 10 lit. a) - e) C.

proc. pen.

Ambele soluții

trebuie să se bazeze pe probele administrate în cauză, iar atunci când în urma

controlului judiciar se constată că există incertitudini datorate unei

cercetări judecătorești incomplete, se impune întotdeauna completarea acesteia.

Astfel,

potrivit art. 4 C. proc. pen.

„organele de

urmărire penală și instanțele de judecată sunt obligate să aibă un rol activ în

desfășurarea procesului penal”.

Î

n

acest context, din economia art. 287 C. proc. pen., raportat la dispozițiile art.

200, art. 202 și art. 62 din același cod, rezultă obligația instanței de a

verifica temeinicia și legalitatea probelor strânse în cursul urmăririi penale,

prin administrarea acestora în ședință publică, nemijlocit, oral și

contradictoriu, pentru a constata dacă ele pot constitui temei de condamnare,

de a administra din oficiu și la cererea părților orice alte probe necesare

aflării adevărului și de a încuviința probele pertinente verificării apărărilor

invocate de inculpați. În fine, din economia normelor legale menționate

,

rezultă și

obligația instanței de a reține, motivat, care dintre probe exprimă adevărul

și, tot motivat, de a înlătura probele care nu îndeplinesc această condiție.

Or, cu

referire la infracțiunile menționate, aceste cerințe se constată a nu fi

îndeplinite.

Astfel,

probele administrate nu susțin o soluție de condamnare, așa cum se solicită

prin recursul declarat împotriva hotărârii primei instanțe.

În același timp,

probele administrate nu justifică nici soluția de achitare pronunțată de prima

instanță.

Este de

necontestat în cauză existența a două fapte:

- primirea de

către inculpată, de la denunțător, a sumei de 210 milioane lei;

- găsirea la

domiciliul acesteia a unui număr de 294 fotocopii ale documentelor de

interceptare telefonică dintr-un dosar penal aflat pe rolul Tribunalului Mureș.

Cu privire la

aceste două fapte nu s-au administrat însă probe, pentru a se stabili dacă

acestea întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii sau nu intră sub

incidența ilicitului penal.

Este de

reținut, sub un prim aspect, că probele administrate în cursul urmăririi

penale, reprezentând efectiv numai suport al trimiterii în judecată, nu pot

constitui temei pentru pronunțarea unei soluții de condamnare, hotărârea

judecătorească urmând a se întemeia pe probele administrate în instanță, cu

respectarea dispozițiilor legii procesual penale. Totodată, pentru aceleași

motive, instanța de judecată nu este ținută nici de încadrarea juridică a

faptelor, dată prin rechizitor.

Drept urmare,

în cadrul cercetării judecătorești, instanța este obligată a efectua toate

actele procesuale și procedurale impuse de soluționarea în fond a cauzei

penale. Or, sub aspectul faptelor necontestat comise, cu referire la primirea

sumei de 210 milioane lei și fotocopierea documentelor de interceptare

telefonică din dosarul penal privindu-l pe inculpatul M.M.N., instanța de fond

nu a administrat toate probele ce se impuneau pentru a clarifica dacă faptele comise

întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii.

Astfel, nu au

fost verificate fotocopiile menționate pentru a se constata dacă acestea aveau

caracter secret și dacă prin actul material menționat au fost încălcate

dispozițiile legii privind protecția informațiilor clasificate.

Pe de altă

parte, s-a reținut lipsa de relevanță penală a primirii sumei de 210 milioane

lei, apreciindu-se asupra caracterului civil al operațiunii, în contextul în

care procurorul susține că pretinderea acesteia este consecința favorizării

denunțătorului, fără a se administra probe pentru a se stabili:

- dacă

momentul pretinderii sumei menționate îndeplinește condiția anteriorității în

timp față de data ținerii licitației pentru Proiectul Sovata;

- dacă

rezultatul cunoscut al licitației era realizabil în sensul dorit de inculpată,

respectiv caracterul formal al acestei proceduri, sens în care trebuia audiați

ceilalți membri ai comisiei. Astfel, trebuia stabilit, prin audiere, dacă

ceilalți membri ai comisiei s-au implicat, în condițiile legii, în examinarea

ofertelor depuse, respectiv dacă față de aceștia s-au exercitat presiuni pentru

a accepta ca oferta denunțătorului să fie declarată câștigătoare. Este de

reținut în acest sens că instanța de judecată nu are a examina, prin substituire

în competența instanței civile sau organelor de control abilitate, legalitatea

licitației ci, exclusiv, existența sau inexistența unor acte materiale, intrând

sub incidența legii penale, care au avut drept consecință declararea firmei

denunțătorului ca fiind câștigătoare a licitației;

- dacă

prelungirea cu șase luni a contractului de execuție a fost determinată de

inculpată sau modificarea, în raport de caietul de sarcini și oferta depusă de

societatea câștigătoare a licitației, au avut la bază acte, fapte și

împrejurări extrinseci activității inculpatei, sens în care trebuia audiați

semnatarii contractului de execuție;

- determinarea

în concret a atribuțiilor inculpatei, cu referire la calitatea de ordonator

secundar de credite bugetare, pentru a se elucida situația majorării

semnificative a costului Proiectului Sovata. În limita ariei de

responsabilitate, astfel determinate, urmează a se stabili dacă această

situație este rezultatul unor factori din sfera oportunității, avuți în vedere

de beneficiar și aprobați de organul competent sau rezultatul unor acte

materiale, contrare legii, imputabile inculpatei.

În fine, cum

instanței de judecată îi revine și obligația verificării legalității modului în

care au fost obținute mijloacele de probă care au constituit temeiul trimiterii

în judecată, prima instanță are a examina cauza și în raport de dispozițiile art.

64 alin. (2) și art. 332 alin. (2) C. proc. pen.

În consecință,

s-a admis recursul, casând hotărârea atacată, numai cu privire la infracțiunile

de luare de mită și de sustragere de înscrisuri, trimițându-se dosarul

aceleiași instanțe, în vederea rejudecării cauzei.

S-a dispus ca

în rejudecare, să se verifice apărările inculpatei, administrându-se apărările

la care s-a făcut referire, precum și orice alte probe care pot contribui la

aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția penală,

luând cauza în examinare, după casarea cu trimitere spre

rejudecare, a fost confruntată cu ridicarea de către inculpată, prin apărarea

sa, a unor excepții, în raport cu examinarea probelor administrate de parchet,

în faza de urmărire penală, prin prisma art. 332 alin. (2) C. proc. pen.,

examinare, dispusă de fapt, prin îndrumările date, de Completul de 9

judecători.

Examinând cauza, după casarea cu

trimitere spre rejudecare, s-a procedat la încercarea audierii inculpatei, dar

aceasta a arătat că nu are elemente noi, care să o determine să dea o nouă

declarație, cerând să se ia act că, înțelege să mențină declarațiile făcute,

anterior, în cauză.

Prin apărătorul ales, inculpata a arătat că în

limitele hotărârii instanței de recurs, în apărarea sa, a înțeles să ridice mai

multe excepții cu care să dovedească că procesul verbal prin care s-a început

urmărirea penală, poartă o dată ulterioară celei reale, dată falsificată și că

flagrantul ce a avut loc în cauză, a fost provocat încălcându-se legea și să

facă o cerere solicitând restituirea cauzei la Parchet, pentru refacerea

urmăririi penale, în condițiile legii.

În susținerea excepțiilor ridicate și a

cererii formulate inculpata a cerut instanței să constate că așa-zisele dovezi

prezentate de parchet, sunt cu totul lipsite de forță probantă, prin efectul

legii și, în temeiul art. 64 alin. (2) C. proc. pen., prin determinarea

așa-zisei infracțiuni flagrante, înscenând-o, în întregul ei, prin provocare,

de către P.N.A., în colaborare cu denunțătorul.

Astfel, chiar primul act premergător, efectuat în

cauză, a constat în ridicarea unui foarte mare număr de acte originale de la

firma denunțătorului, la 25 aprilie 2003, în scopul șantajării acestuia, pentru

a participa la acțiunea preconizată împotriva inculpatei. Actele priveau lucrările

de la Centrul de pregătire profesională a magistraților de la Sovata. Ridicarea

actelor respective a avut loc deși nu există nici o sesizare privind

ilegalități în legătură cu această investiție și, deși, verificarea

documentației lucrărilor se putea face prin constatarea actelor depuse de

denunțător la Serviciul de contabilitate al Tribunalului Mureș.

Înscrisurile i-au fost restituite denunțătorului fără ca baza lor să se

fi putut reține vreo acuză la adresa inculpatei, numai după finalizarea dosarului

de față, în felul acesta asigurându-se colaborarea ilegală a denunțătorului, la

plăsmuirea faptelor.

Pe de altă parte, la 21 mai 2003, P.N.A., a dispus înregistrarea

convorbirilor denunțătorului, autorizația fiind comunicată instanței, numai la

stăruința inculpatei. Din cele expuse, rezultă cu certitudine că P.N.A., nu

numai că nu a stopat săvârșirea pretinsei fapte penale flagrante dar, chiar, a

determinat-o, înscenând întreaga desfășurare a faptelor.

Au fost consemnate sau date în perioada 9 mai 2003 - 1 iunie 2003, un

număr de 4 denunțuri, cu acuze, evident, neadevărate, la început, denunțătorul

referindu-se eliptic, la 3 presupuse fapte, componente ale infracțiunii de

luare de mită pentru ca, apoi, să se refere detaliat, la 7 presupuse, asemenea

fapte.

Chiar suma de 210 milioane lei, pentru care s-a

înscenat flagrantul, apare de abia în a treia variantă a denunțătorului. Și

așa, denunțătorul se referă la circa 200 milioane lei, ceruți sub formă de

împrumut.

Provocarea infracțiunii flagrante de către P.N.A. în

colaborare cu denunțătorul, rezultă din procesul verbal din 4 iunie 2003 în

care se arată „Întrucât denunțătorul a precizat că este posibil ca în orice

moment să fie contactat telefonic de către C.A., care îi solicită predarea

sumei … către Ț.V.A. este de acord cu organizarea unui flagrant…”.

Afirmația este reluată și în rechizitoriu.

În procesul verbal de constatare a pretinsei

infracțiuni flagrante, procurorul a arătat:

„Astăzi … am fost apelat telefonic de către Ț. …

despre faptul că numita C. … se va prezenta la sediul societății

”

.

Analiza actelor dosarului probează reaua credință a

procurorilor și a denunțătorului, șantajat să participe, la înscenare. Acesta

recunoaște că el a fost cel care a chemat pe inculpată la firma sa, pentru a-i

remite împrumutul: „În ziua de 5 iunie 2003 am dat din proprie inițiativă

telefon inculpatei pentru a veni în biroul meu să ridice banii”.

Afirmația de mai sus este dovedită la fila 17 alin.

(2)-(3) din Dosarul nr. 5783/2003, dovedită și de depozițiile martorilor M.Ș.O.

și M.Ș.E. care în declarațiile date au arătat că delatorul a sunat-o pe

inculpată, de câteva ori, cerându-i în prezența lor, să vină la firmă pentru

a-și ridica împrumutul, fiind insistent, la telefon, motivând că se grăbește,

deoarece trebuie să plece la o depunere de coroane.

Între timp, P.N.A. amenaja biroul acestuia pentru

efectuarea înregistrărilor audio și video.

Inculpata arată că afirmația procurorilor, în sensul

că, dacă nu s-ar fi realizat atunci flagrantul, afirmație făcută în rechizitoriu

- în condițiile concrete, urmărirea penală, ar fi fost extrem de greu - dacă nu

chiar imposibil - de probat, activitatea infracțională a inculpatei,

demonstrează elocvent înscenarea flagrantului.

De fapt, denunțătorul a sunat-o în urma înțelegerii cu

procurorul, provocând, astfel, flagrantul.

În consecință, se conchide că, întrucât, toate probele

legate de așa-zisa infracțiune flagrantă au fost obținute în mod ilegal, prin

provocarea acesteia și prin contrafacerea faptelor, nu pot fi utilizate în

procesul penal, fiind necesară refacerea lor, în condițiile legii.

Intră în această categorie a probelor administrate

ilegal, procesul verbal de organizare a flagrantului din 4 iunie 2003, procesul

verbal de constatare a pretinsei infracțiuni flagrante, din 5 iunie 2003 și

înregistrările audio și video, anume înregistrarea audio realizată de

denunțător, la 14 mai 2003 și înregistrările audio și video, de la data

înregistrării flagrantului.

De asemenea, percheziția domiciliară, realizată în

absența inculpatei, percheziția biroului de la Curtea de Apel, o serie de probe

testimoniale, obținute cu încălcarea dreptului de apărare prevăzut de art. 172 alin.

(1) C. proc. pen., actele premergătoare începerii urmăririi penale, în lipsa

procesului verbal prevăzut de art. 224 C. proc. pen. și multe alte probe,

lovite de anumite nulități, fiind întocmite de procurori ori ofițeri de poliție

judiciară necompetenți.

Toate aceste probe, nu pot avea putere probatorie, nu

pot produce efecte juridice, atât timp cât nu au fost obținute în condițiile

legii, cu respectarea dreptului fundamental la apărare, al inculpatei.

Apreciind asupra excepțiilor invocate de

către inculpata C.A., în baza art. 332 alin. (2) C. proc. pen., cu referire la art.

197 alin. (1) și (4) din același cod, Curtea a privit ca întemeiate excepțiile

și le-a admis, prin Sentința nr. 651 din 30 octombrie 2007 restituind cauza

privind pe inculpata C.A., trimisă în judecată, pentru săvârșirea

infracțiunilor de luare de mită și de sustragere de înscrisuri prevăzute și

pedepsite de art. 254 alin. (2) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art.

242 alin. (3) C. pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție, pentru refacerea urmăririi penale.

Sentința a reținut că soluția se impune, nici

una dintre obiecțiile D.N.A. formulate prin concluziile scrise, depuse la

dosar, neputând fi primită, nefiind de conceput reținerea unor vinovății, pe

baza unor probe, obținute, astfel decât în cadrul procesual stabilit de lege.

De altfel, argumentele avute în vedere la

restituirea Dosarului nr. 24057/1/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție

sunt valabile și în dosar, numai prin refacerea tuturor probelor de procuror,

putându-se stabili corect, faptele și vinovățiile imputabile.

Restituirea este

necesară

și pentru a se satisface cerința instanței de recurs cu privire la obligația

verificării legalității modului în care au fost obținute mijloacele de probă

care au constituit temeiul trimiterii în judecată, în raport de prevederile art.

64 alin. (2) C. proc. pen., care arată că „Mijloacele de probă obținute în mod

ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.”

În plus, restituirea cauzei se impune și

pentru ca Parchetul să poată aprecia asupra chestiunii reunirii, celor două

cauze, instrumentate inculpatei, înregistrate sub nr. 24057/1/2006 și

5705/1/2007, în felul acesta, existând posibilitatea privirii unitare a

ansamblului activității, pretins infracționale, imputate inculpatei.

Împotriva acestei din urmă sentințe a declarat recurs,

în termen legal, de către Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, D.N.A., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, susținând că, în mod greșit, s-a dispus restituirea cauzei la

procuror, în baza dispozițiilor art. 332 alin. (2) C. proc. pen.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9

judecători, prin Decizia nr. 289 din 5 mai 2008 a admis recursul declarat de

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

D.N.A. împotriva respectivei sentințe, pe care a casat-o, trimițând cauza

pentru continuarea judecății la Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

În fundamentarea acestei soluții, s-a arătat că

examinând recursul declarat de Parchet, acesta se dovedește a fi fondat, pentru

considerentele ce se vor arăta, în continuare:

Î

n conformitate cu

dispozițiile art. 332 alin. (2) C. proc. pen., instanța se desesizează și

restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul

nerespectării dispozițiilor privitoare la competența după materie sau după

calitatea persoanei, sesizarea instanței, prezența învinuitului sau

inculpatului și asistarea acestuia de către apărător.

Potrivit

art. 62 și art. 64 alin. (2) din același cod, în vederea aflării adevărului

organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească

cauza sub toate aspectele pe bază de probe, iar mijloacele de probă obținute în

mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.

Din

examinarea prevederilor menționate - susține instanța de control judiciar - rezultă

că numai nerespectarea dispozițiilor privind sesizarea instanței constituie

temei de restituire a cauzei la procuror, iar aprecierea caracterului ilegal al

mijloacelor de probă, care constituie fundamentul trimiterii în judecată, este

atributul instanței care se pronunță, după efectuarea cercetării judecătorești

și după dezbateri, prin hotărâre.

În

prezenta cauză, instanța de fond, fără a efectua cercetarea judecătorească, s-a

pronunțat asupra unor mijloace de probă pe care procurorul și-a întemeiat

trimiterea în judecată a inculpatei C.A., apreciind că nelegalitatea unor acte

de urmărire penală atrage nelegalitatea actului de sesizare în întregul său și

impune refacerea urmăririi penale.

Or,

prin decizia nr. 122 din 27 martie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul

de 9 judecători, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, D.N.A. - Secția Judiciară Penală, împotriva Sentinței

nr. 360 din 13 iunie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

privind pe inculpata C.A., a casat sentința atacată numai cu privire la

infracțiunile de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu

referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. și de sustragere de înscrisuri, prevăzută de art. 24 alin. (3) C. pen., cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a trimis dosarul Secției Penale a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea rejudecării cauzei cu privire

la infracțiunile menționate.

Astfel,

instanța de recurs, reținând că probele administrate în cursul urmăririi penale

au reprezentat doar un suport al trimiterii în judecată, iar probele

administrate de instanța de fond nu justifică nici soluția de achitare și nici

soluția de condamnare, cu privire la cele două infracțiuni, a trimis dosarul

aceleiași instanțe pentru a administra probe cu privire la primirea sumei de

210 milioane lei și fotocopierea documentelor de interceptare telefonică din

dosarul privindu-l pe inculpatul M.M.N.

În

consecință, s-a spus că instanța de fond trebuia ca, în conformitate cu

dispozițiile art. 385

18

C. proc. pen., să se conformeze indicațiilor

date de instanța de recurs și să administreze nemijlocit toate mijloacele de

probă necesare, pentru a se clarifica dacă faptele comise de inculpata C.A. întrunesc

ori nu elementele constitutive ale infracțiunilor de luare de mită și de

sustragere de înscrisuri, urmând ca la adoptarea soluției să aibă în vedere

doar acele mijloace de probă care au fost obținute în condiții de legalitate și

să le înlăture pe cele obținute cu încălcarea prevederilor legale.

Pe

de altă parte, soluția de trimitere a cauzei la parchet, în vederea

satisfacerii cerinței impuse de instanța de recurs, cu privire la obligația

verificării, în raport de prevederile art. 64 alin. (2) C. proc. pen., a

legalității modului în care au fost obținute mijloacele de probă, nu se

justifică, având în vedere că actele de procedură a căror nulitate a fost

invocată - referitoare la constatarea infracțiunii flagrante, la perchezițiile

efectuate de organul de urmărire penală, înregistrările audio și video,

ridicarea de înscrisuri - nu mai pot fi refăcute de parchet în această etapă

procesuală.

În

considerarea considerentelor expuse, constatând întemeiate criticile formulate

de parchet, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc.

pen., a admis recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, D.N.A., împotriva Sentinței penale nr. 651 din 30 octombrie 2007,

privind pe inculpata C.A., casând sentința penală atacată și trimițând cauza

pentru continuarea judecății, la aceeași instanță.

În baza deciziei menționate, a

instanței de control judiciar, cauza a fost reînregistrată sub nr. 8348/1/2008

din 14 octombrie 2008, fiind repartizată, pentru continuarea judecății,

aceluiași complet de judecată ce pronunțase Sentința nr. 651 din 30 octombrie

2007, casată.

Cum, acest complet de judecată, pronunțând sentința

atacată, prin pronunțarea asupra excepțiilor ridicate de apărarea inculpatei,

se pronunțase, în fapt, asupra validității probelor administrate în faza

urmării penale, constatându-le nule, fiind obținute ilegal, cu nerespectarea

condițiilor prevăzute de lege, membri acestui complet, prin cererea din 15

ianuarie 2009 (fila 9 din dosar) au făcut declarație de abținere, pentru

desemnarea altui complet de judecată, care să instrumenteze cauza.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

însă, prin Încheierea ședinței secrete din 15 ianuarie 2009, în ciuda

concluziilor de admitere a declarației de abținere, formulate de reprezentantul

parchetului, a respins declarația respectivă de abținere, obligând, astfel

completul, să judece.

În această situație, completul de judecată a fost în situația

să treacă la judecarea cauzei, în fond, în condițiile existenței probelor nule

din faza urmăririi penale, a refuzului de refacere a acelor probe, de către

organul de urmărire penală, manifestat prin recursul declarat, la hotărârea

prin care se dispunea restituirea cauzei la procuror, în limitele și, cu

respectarea indicațiilor și îndrumărilor date de instanța de control judiciar,

prin cele două hotărâri ale Completului de 9 Judecători.

S-a procedat, astfel, în cadrul cercetării

judecătorești la reaudierea inculpatei (paginile 15-18 din dosar), a

denunțătorului Ț.V.A. (pag. 91-92 din dosar), a martorelor T.M. (fila 44), M.V.

(fila 45), L.I.D. (fila 46), Ș.D.S. (fila 47), M.F.A. (fila 86), P.L. (fila

87), C.R. (fila 88), P.D.P. (fila 89), P.P. (fila 90), L.A.E. (fila 93).

La solicitarea inculpatei, admisă de instanță, au fost

audiați și martorii F.H.P., G.G., M.R., M.Ș.O., C.A., C.V., M.Z., T.O. și T.C.

Între martorii audiați s-au aflat membrii comisiei de

licitație, cei care au semnat contractul de lucrări și actele adiționale,

organe de control contabil-financiar din Ministerul Justiției, Ministerul

Finanțelor, din domeniul construcțiilor și judecători.

S-au depus la dosar, copii xerox ale hotărârii de

desemnare a ofertei câștigătoare, semnate de membrii comisiei de licitație, a contractului

din 22 decembrie 1998 și o serie de ziare privind o serie de dezvăluiri din

presă, privind ascultări de telefoane, implicări politice în dosarele R. și M.M.N.

și altele.

Pentru a se pronunța în cauză, instanța a solicitat și

cererea a fost satisfăcută depunându-se concluzii scrise, atât de

reprezentantul parchetului cât și de inculpată.

Analizând ansamblul probelor și actelor din dosarul

cauzei, instanța constată, în primul rând, că, nu există în corpul deciziei Completului

de 9 judecători în vreun alt act al dosarului, elemente probatorii care să

demonstreze că inculpata ar fi vinovată de comiterea unor acte materiale ale

infracțiunii de luare de mită și a infracțiunii de sustragere de înscrisuri,

așa cum, greșit, reține Parchetul în concluziile sale, fila 2 alin. (3). Dimpotrivă,

din Decizia nr. 122 din 27 martie 2006, rezultă, fără nici un fel de dubiu că

s-a admis recursul declarat de procuror și s-a dispus casarea sentinței și

trimiterea cauzei spre rejudecare, numai cu pricire la infracțiunea de luare de

mită, având ca obiect pretinderea și primirea celor 210 milioane ROL de către

inculpată și de sustragere de înscrisuri, constând în copii ale unor interceptări

telefonice, considerând că, nu au fost administrate toate probele ce se

impuneau pentru justa soluționare a cauzei, cu privire la cele două

infracțiuni, pe probele existente la acea dată în dosar neputându-se pronunța,

nici o soluție de condamnare a inculpatei, nici o soluție de achitare, pentru

cele două fapte, imputate inculpatei. Rezultă, astfel că, limitele sesizării

acestei instanțe, se referă numai la aceste două fapte și nu, și la altele, cum

pare a crede procurorul.

Pe de altă parte, examinându-se cauza, în fond, după

casare, constată că noile probe, administrate în rejudecare ca urmare a

indicațiilor date de instanța ierarhic superioară, confirmă temeinicia

excepțiilor ridicate de inculpată și admise de instanță, declarându-le nule,

prin Sentința penală nr. 651 din 30 octombrie 2007,probele respective neputând

produce efecte juridice, atâta timp cât, n-au fost obținute cu respectarea

prevederilor legale.

Totodată, se constată că ele nu pot fi refăcute de

instanță, aceasta neavând la îndemână mijloacele avute de organul de urmărire

penală, de procurori, și ofițeri de poliție, încât, practic, rechizitoriul

privind pe inculpată, în ansamblul său, inclusiv, cu privire la cele două

infracțiuni, ce urmează a fi judecate de această instanță, nu are nici un fel

de suport probator.

Ceva mai mult, probele efectuate de către această

instanță, în cadrul cercetării judecătorești, efectuate în cadrul juridic

procesual, circumscris, în mod expres, prin cele 3 hotărâri judecătorești, la

cele două fapte, demonstrează, în mod clar că, cele două învinuiri aduse

inculpatei, sunt simple speculații, a căror existență se explică doar, datorită

unui conflict deschis ivit între inculpată și ministrul justiției, de la acea

vreme, cu privire la înțelegerea ce se impune a fi dată independenței

justiției, conținutului acestei noțiuni, înglobând, deopotrivă, drepturi și

obligații. Existența conflictului, și consecințele nefaste, pentru inculpată,

constând în provocarea infracțiunii flagrante rezultă din declarația martorului

A.C., președintele Curții de Apel Mureș, dată la 30 iunie 2009.

Din probe rezultă că inculpata anunțase pentru data de

6 iunie 2003 „într-o serie de ziare locale, organizarea unei conferințe de

presă în care intenționa să se apere împotriva unui senator N., a unor atacuri

virulente din partea Ministerului Justiției și a foștilor conducători ai

Tribunalului și Curții de Apel Mureș, care o terorizau, trimițându-i fel de fel

de controale pentru că n-a acceptat să-și convingă colegii care chemaseră în

judecată ministerul pentru drepturi salariale, să înceteze executarea silită,

precum și pentru a combate un articol apărut în ziarul E.Z., Ediția de

Transilvania, semnat de un anume B., cu întocmirea unor xerocopii, din dosarul „M.”,

articol ce susținea existența unor relații neprincipiale între senatorul N.,

fostul președinte al Tribunalului Fărcaș, cu un inculpat italian O., al cărui

dosar se afla pe rolul instanțelor din Mureș.

Inculpata nu a mai apucat să susțină conferința de

presă, fiind arestată, ca urmare, a înscenării flagrantului, înscenare dovedită

cu declarația martorei V.C., din 30 iunie 2006, judecătoare, care a luat

cunoștință în mod direct, de la pr