ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2476/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2476/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor

de față ;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La data de 10 iunie 2008, în Dosarul nr. 2882/2006,

Tribunalul Mureș pronunță sentința penală nr. 141, prin care:

I. A condamnat-o pe

inculpata C.E. la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de luare de mită, prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. În baza

acestui text legal inculpatei C.E. i s-a aplicat și pedeapsa complementară a

interzicerii pe o durată de 2 ani a drepturilor prev. de art. 64 lit. a)-b) C.

pen., și anume:

a) dreptul de a alege

și a fi aleasă în autoritățile publice sau îh funcții elective publice;

b) dreptul de a ocupa

o funcție implicând exercițiul autorității de stat.

- în baza art. 86

1

,

86

2

C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a executării

pedepsei aplicate, pe durata unui termen de 6 ani, iar potrivit art. 86

3

alin.

(1) C. pen. a obligat inculpata ca, pe durata termenului de încercare să

respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte o

data la două luni la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Timiș, la

data fixată, în prealabil, de acest serviciu;

b) să anunțe acestui

serviciu, în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și

orice deplasare, care depășește 8 zile, precum si întoarcerea;

c) să comunice si să

justifice acestui serviciu schimbarea locului de muncă;

d) să comunice acestui

serviciu informații de natură a da posibilitatea controlării mijloacelor ei de

existență;

- în conformitate cu

prev. art. 359 C. proc. pen. i s-a atras atenția inculpatei asupra prev. art. 84

4

C. pen. referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei în cazul

săvârșirii altei infracțiuni în termenul de încercare, precum și în cazul

nerespectării măsurilor de supraveghere stabilite de instanță.

II. - în baza art. 11

pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. s-a dispus încetarea

procesului penal privindu-l pe inculpatul H.B. pentru săvârșirea infracțiunii

de dare de mită, prev. de art. 255 alin. (1) C. pen., admițându-se, în acest

sens, prescripția răspunderii penale invocată de inculpat, prin apărător;

- în baza art. 254 alin.

(3) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpata C.E. a sumei de 106.800 mărci

germane, iar în cazul negăsirii acestei sume, s-a dispus confiscarea

echivalentului în lei a acestei sume;

- conform art. 357 alin.

(2) lit. c) C. proc. pen. s-a constatat că asupra unor bunuri aparținând

inculpatei s-a instituit, în cursul urmăririi penale din cauză, sechestru

asigurător până la concurența sumei de 106.800 mărci germane, prin ordonanța

din 17 mai 2004 și procesul verbal din 19 mai 2004;

- inculpata C.E. a

fost obligată la plata de cheltuieli judiciare parțiale către stat.

Pentru a dispune în

acest mod, instanța de fond a reținut următoarele aspecte:

Prin Decizia nr. 3424

din 29 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

înregistrată ca act complementar de sesizare la Tribunalul Mureș la nr.  2882/2006 s-a dispus admiterea recursurilor declarate de inculpații C.E.

și H.B., deciziei penale nr. 178/A din 7 octombrie 2005 a Curții de Apel Tg. Mureș, secția penală, și sentinței penale nr. 291/ PI din 25 martie 2005 a Tribunalului Timiș, secția penală, și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Mureș.

În motivare s-a arătat

că din examinarea sentinței penale nr. 291 din 25 martie 200 pronunțată de

Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 4443/P/2004 a rezultat că la judecarea cauzei

au participat doi judecători, în loc de unul. Pe cale de consecință, întrucât

în cauză s-a pronunțat un complet nelegal constituit, sunt incidente

dispozițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., privind nulitatea absolută.

Rechizitoriul P.N.A.,

secția de combatere a infracțiunilor conexe și infracțiunilor de corupție cu nr.

51/P/2004, emis la 27 mai 2004 și înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș sub nr.

4443/ P din 02 iunie 2004, au fost trimiși în judecata inculpații C.E., pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. și H.B., pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 255 alin. (1) C. pen.

În fapt, s-a reținut

că în urma unei înțelegeri prealabile intervenite în cursul anului 1999,

inculpatul H.B., prin intermediul fratelui său H.H., i-a dat cu titlu de

împrumut inculpatei C.E. suma de 106.800 mărci germane (D.M.), pentru ca în

schimbul acestor foloase necuvenite, C.E., în calitatea sa de administrator la SC

U. SA, să-l favorizeze pe H.B. la achiziționarea subevaluată a unui imobil

situat în Timișoara, str. Gheorghe Lazăr, județul Timiș, aflat în patrimoniul

acestei unități.

Prin sentința penală nr.

291 din 25 martie 2005, Tribunalul Timiș a condamnat-o pe inculpata C.E. la

pedeapsa de 5 ani închisoare, prevăzută de art. 254 pct. 1 C. pen. și 2 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. conform art. 65

C. pen. A făcut aplicarea dispozițiilor art. 71, 64 C. pen. În baza art. 255 alin.

(1) C. pen. a fost condamnat inculpatul H.B. la pedeapsa de 3 ani închisoare,

cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în baza art. 86

2

C. pen. stabilind un termen de încercare de 5 ani. In baza art. 169 alin. (2) C.

proc. pen., raportat la art. 94 C. proc. pen. a dispus restituirea către SC P.R.

SRL Timișoara, a actelor originale, aflate în Vol. III al dosarului de urmărire

penală, filele 357-363 și 365-386; contractul de proiectare nr. 0027 din 20

aprilie 2000; contractul de proiectare din 10 mai 2000; contractul de

proiectare din 10 mai 2000; proiectul nr. 29/2000 și către SC B.L. SRL

Timișoara, aflate în Vol. VIII, fila 364, procesul-verbal de predare-primire

din 10 aprilie 2000. În baza art. 254 alin. (3) C. pen. a confiscat de la

inculpata C.E. suma de 106.800 mărci germane, respectiv echivalentul în lei al

acestei sume. S-a menținut sechestrul asigurător dispus și instituit prin

ordonanța procurorului din 17 mai 2004, asupra bunurilor inculpatei C.E., până

la concurența sumei de 106.800 mărci germane. În baza art. 30 din Legea nr. 78/2000

a dispus publicarea în presa locală a dispozițiilor sentinței după rămânerea

definitivă a acesteia.

Împotriva sentinței

au declarat în termen legal apel cei doi inculpați care au solicitat achitarea

de sub învinuirea comiterii vreunei infracțiuni deoarece faptele de dare și

luare de mită nu există.

Judecarea apelului a

fost strămutată la Curtea de Apel Tg. Mureș, care, prin decizia penală nr. 178/

A din 7 octombrie 2005, a respins apelurile ca nefondate.

Împotriva deciziei,

inculpații C.E. și H.B. au declarat recurs, recursuri care au fost admise prin Decizia

nr. 3424 din 29 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

sus - arătată.

În urma analizării

probatoriului cauzei s-a reținut că, la data de 19 februarie 1999, inculpata C.E.

a fost numită provizoriu în funcția de administrator al SC U. SA. La 12 martie 1999, F.P.S. a avizat favorabil numirea sa în funcția de director general al SC U. SA.

F.P.S. Timișoara a

hotărât să privatizeze unitatea, fiind scoase la licitații 9.265.437 acțiuni cu

valoare nominală de 1.000 lei fiecare, reprezentând 64,461 % din valoarea

capitalului social, restul fiind obținut de acționari persoane fizice. Printre

membrii asociației care au subscris acțiuni a fost și inculpata C.E., numărul

acestora fiind de 9.136.839 la valoarea de 1.477 lei pentru fiecare acțiune. În

baza acestei subscripții, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni, precizându-se ca prețul de 13.685.050.000 lei vechi să fie achitat în

cinci rate, până la 15 iunie 2004. În contract s-a precizat ca până la data

plății integrale, vânzătorul să constituie un gaj asupra acțiunilor, eliberarea

de sub gaj urmând a avea loc pe măsură efectuării plății ratelor.

După încheierea

contractului, C.E. nu a avut posibilitatea să respecte termenul scadent pentru

plata avansului obligatoriu de 2.326.452.487 lei, motiv pentru care a solicitat

amânarea scadenței. Ulterior, acest contract a suferit mai multe modificări.

Pentru a achita

sumele ce reprezentau plata acțiunilor, inculpata C.E. a cerut împrumut sume

mari de bani de la inculpatul H.B., administratorul SC B.T.C. SA, iar în cursul

anului 1999, respectiv 27 mai și 8 octombrie, a împrumutat în total 106.800 mărci

germane, garantând împrumutul cu acțiunile SC U. SA, încheind pentru acestea

contracte ce prevedeau și o clauză penală, în sensul că, în situația în care

sumele nu erau restituite la scadență, împrumutătorul trece direct la executare

silită, urmând să îi fie transferat dreptul de proprietate asupra acțiunilor.

La data de 22 iunie 2000,

între SC U. SA Timișoara reprezentată de directorul C.E. și SC B.T. SRL

Timișoara, reprezentată de mandatarul M.H.C. a fost încheiat contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 22 iunie 2000, având ca obiect suprafața de

19.861 mp teren intravilan, înscris în CF. 109160 Timișoara, cu top.

026071/2/1, constând în teren cu fabrică de produse lactate situat în zona

Circumvalațiunii I Timișoara (zonă centrală), suma convenită de părți fiind de

6 miliarde lei fără T.V.A în contractul încheiat s-a consemnat că în momentul încheierii

acestuia a suma de 10 milioane lei, diferența urmând a fi achitată în două rate

- prima scadență la 21 iulie 2000, a doua scadentă la 20 octombrie 2000.

Inculpata C.E. a renunțat la privilegiile vânzătorului - inclusiv la intabularea

unui drept de ipotecă, la notarea de interdicții de înstrăinare sau grevare de

sarcini în favoarea sa - privilegii care i-ar fi asigurat recuperarea sumelor

datorate ca preț.

De asemenea,

inculpata C.E. s-a obligat în numele societății a cărei mandatară era să

continue demersurile începute pentru demolarea construcției existente pe teren

și să se ocupe de activitățile ce țin de demolarea acestora, cheltuielile

urmând să fie suportate de cumpărător. Conform contractului cumpărătoarea a

intrat în posesia de fapt și de drept a imobilului la data încheierii

contractului.

Plata prețului a fost

ulterior făcută de SC B.T. SRL în două rate, prima la data de 14 iulie 2000,

iar a doua la data de 10 noiembrie 2000 după expirarea termenului prevăzut în

contract.

După numai 14 zile de

la vânzarea imobilului de către inculpată pentru suma de 6.000.000.000 lei fără

TVA, la data de 06 iulie 2000, SC B.T. SRL reprezentat de M.H.C. vinde SC

B.I.C. SRL București terenul cumpărat de SC U. SA cu 1.986.100 mărci germane,

echivalentul sumei de 20.764.675.500 lei, fără T.V.A., prețul urmând a fi

achitat în două rate. In contract la punctul 4 au fost trecute mai multe

garanții pe care vânzătorul le-a oferit cumpărătorului prin care acesta era

asigurat cu privire la faptul că nu va suferi nici o tulburare în folosirea

terenului respectiv. De asemenea, la punctul 9 „Dispoziții finale

”

s-a prevăzut că

celelalte convenții sau acorduri verbale n-au mai fost consemnate și

convențiile precedente erau înlocuite de contract. SC B.I.C. SRL București a

efectuat plăți către SC B.T. SRL la data de 13 iulie 2000, 18 august 2000,

19.092000, 01 noiembrie 2000, 31 ianuarie 2001.

Fiind audiați de

către instanță (filele 107-111, respectiv 120-122) inculpații și-au menținut

poziția din declarațiile dare anterior în cursul procesului, de nerecunoaștere

a faptelor. Mai concret, inculpații au arătat că nu poate fi vorba despre mită,

câtă vreme împrumutul s-a făcut prin act autentic. Au susținut că nu au avut

nicio înțelegere la acel moment privitoare la vânzarea imobilului, au admis că

nu s-a făcut publicitate pentru vânzarea lui, dar au arătat că prețul de

vânzare a fost la nivelul pieței.

Inculpata a adăugat

că a făcut demersuri pentru a găsi și alți cumpărători, fără să ofere date

concrete. Inculpații au admis și că inculpata C.E. a arătat că a luat mai multe

sume cu împrumut de frații Basel, aceste sume, pe total, ridicându-se la

aproximativ 4 miliarde lei, dar s-a arătat că suma a fost achitată. De asemenea

s-a arătat că au fost până la acest moment restituite cele două împrumuturi

notariale, și s-au depus în acest sens declarații notariale pe proprie răspundere

a împrumutătorului H.H. și procese verbale de restituire scrise chiar de ei

(filele 99-106). Inculpata C.E. a mai declarat că nu a făcut niciun fel de

demersuri și nici nu a avut cunoștință că s-au făcut demersuri pentru demolarea

construcțiilor de pe terenul din str. Gheorghe Lazăr, sau că B. dorea să

cumpere terenul respectiv. În ce privește momentul în care au demarat

discuțiile pentru vânzarea imobilului, cât și discuțiile inculpatului cu

reprezentanții B. a declarat că acestea s-au purtat cândva în iarna - primăvara

anului 2000.

În ciuda apărărilor

inculpaților, instanța a reținut că la dosar existau suficiente probe care,

coroborate, demonstrau că, în cursul anului 1999, între C.E. și H.B., a

intervenit o înțelegere potrivit căreia prima urma, în schimbul sumelor de

bani, să îl favorizeze pe cel de-al doilea la achiziționarea subevaluată a

imobilului din str. Gh. Lazăr, Timișoara, jud. Timiș, proprietatea SC U. SA.

Astfel, prin Procesul

verbal din 27 ianuarie 1999 aprobat de A.G.A. de la SC U. SA s-au efectuat

înregistrările în contabilitate și apoi s-au stornat prin aceeași notă

contabilă urmare a propunerii inculpatei, conform Procesului-verbal din 03

aprilie 1999. Pornindu-se de la valorile reactualizate după H.G. nr. 983/1998

stabilite de unitate pentru terenul de 19.861 mp și clădirile Fabricii de lapte

situate în str. Gheorghe Lazăr Timișoara - valoarea de 15.028.529.697 lei care,

la cursul dolarului SUA, din 30 iunie 1998, de 8.670 lei/ dolar SUA s-a

stabilit prin expertiza contabilă efectuată în cauză, depusă în dosarul de urmărire

penală (filele 125 și urm.) o valoare de 1.733.394 dolari SUA care apoi au fost

actualizați la cursul dolarului din 22 iunie 2000, data tranzacției, respectiv

21.136 lei/dolar SUA rezultând o valoare reactualizată de 36.637.024.645 lei.

De asemenea, potrivit

expertizei tehnice depusă în copie la dosarul Tribunalului Timiș (filele 157 și

urm.), valoarea de piață a terenului vândut era de peste 20 de miliarde de lei,

și chiar după scăderea cheltuielilor pentru degrevarea de construcții valoarea

acestuia se ridica la 17.747.450.000 lei. S-a mai constatat că, în același

dosar s-au depus și opinia separată a doi experți participanți la expertiza

tehnică, care au dat valori ale imobilului apropiate de cea susținută de

inculpați.

Dovada că acești din

urmă experți, și inculpații, sunt cei care greșesc, s-a reținut că rezidă, în

primul rând în împrejurarea că la 14 zile de la cumpărarea lui cu 6 miliarde de

lei terenul a fost revândut cu 20,7 miliarde, astfel încât inculpatul a putut

să achite ratele către SC U. SRL cu o mică parte din banii primiți de la B. De

menționat au fost și depozițiile martorului P.C. (f. 60 din dos. de urm. pen.,

fila 247 din dos. inst.) care a declarat că, chiar și prețul de vânzare propus

de Basel, era unul foarte bun, avantajos pentru B., comparându-l nu doar cu

alte terenuri pe care le-a achiziționat în alte locuri prin țară, unde au cumpărat

cu mult mai mulți bani și în zone (locații) nu așa de bune, ci și cu prețul

care i se ceruse pentru un teren situat vis-a-vis de terenul SC U. SA.

Au existat probe care

au arătat că ambii inculpați cunoșteau că lucrurile aveau să se întâmple așa, respectiv

că terenul va fi revândut cu un profit considerabil S.C B., dinainte de

vânzarea lui SC B. SA.

Inculpata a renunțat

la intabularea dreptului de ipotecă și la notarea interdicției de înstrăinare

sau grevare de sarcini în cazul în care nu s-ar fi achitat prețul.

De asemenea inculpata

s-a obligat prin contract să continue demersurile începute pentru demolarea

construcției existente pe teren, să se ocupe de activitatea de ține de

demolarea acestora, toate cheltuielile urmând să fie suportate de cumpărător.

Cu privire la prețul

terenului s-a remarcat că acesta a fost încă de la început subevaluat,

inculpata ignorând dispozițiile legale privitoare la evaluarea terenurilor și

construcțiilor, terenul fiind vândut la valoarea de inventar stabilită la

nivelului anului 1994. S-a constatat, deci, că inculpata nu a procedat la

reevaluarea imobilului, aspect confirmat atât de expertizele întocmite în cauză

cât și de restul probelor administrate. A rezultat că inculpata cu bună știință

a omis reevaluarea terenului tocmai pentru a-i crea societății inculpatului

posibilitatea de a-1 achiziționa la un preț sub piață, de 6 miliarde lei,

urmând ca mai apoi terenul să fie revândut la un preț mult mai mare.

Faptul că între cei

doi inculpați a existat o înțelegere anterioară privitoare la terenul situat pe

str. Gheorghe Lazăr, a reieșit și din depozițiile martorilor care au susținut

că vânzarea terenului a fost ținută în secret, celelalte persoane cu funcții de

conducere din societatea U. luând la cunoștință despre vânzarea terenului abia

după ce s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare.

Înțelegerea între

părți privitoare la vânzarea terenului la un preț subevaluat a rezultat și din

întreaga activitate desfășurată de către inculpată, respectiv din demersurile

efectuate de aceasta pentru obținerea autorizării demolărilor clădirilor

existente și autorizarea construirii supermarketului B.. În acest sens au fost

avute în vedere declarațiile de la urmărire penală și din fața instanței, ale

martorilor P.V., B.G.A. și M.H.C., cât și actele de la filele 242 și

următoarele din vol. III al dosarului de urmărire penală, între care un acord

al inculpatei C.E. pentru construirea unui complex comercial pe teren, datat 22

mai 2000, și o cerere a aceleiași pentru eliberarea certificatului de urbanism,

datată 1 iunie 2000.

Semnificative au fost

și declarațiile de la urmărire penală ale martorilor P.C. și M.H.C., din care a

reieșit că cel dintâi a purtat în numele SC B., încă din vara - toamna anului

1999, negocieri cu inculpatul H.B. pentru terenul pe care se afla Fabrica de

lapte a SC U. SA, că a cerut și un aviz de la Centrala din Viena pentru continuarea negocierilor, și că inculpatul Basel a afirmat din acea

perioadă că s-a înțeles deja cu inculpata. Faptul a fost confirmat chiar

printr-o declarație a inculpatului, dată la urmărirea penală. De menționat că

inculpatul a declarat instanței că deși i s-a propus de către procuror, la

urmărire penală nu a dat declarații neadevărate.

Ori, împrumutul sumei

de 106.800 mărci germane s-a făcut în vara și toamna anului 1999, prin cele

două contracte care prevedeau termene de restituire de câteva zile. La data de

3 iunie 2002 inculpata declara organelor de urmărire penală că nu a restituit

împrumutul. Inculpatul H.B. declara la rândul său în data de 25 martie 2004 că

până la acel moment inculpata nu restituise nici o sumă de bani.

În concluzie,

primirea sumelor în mărci, și în orice caz nerestituirea lor după termenul

stipulat de câteva zile, nereclamată de fratele inculpatului, și înțelegerea

dintre inculpați cu

privire la

vânzarea terenului, erau concomitente.

Instanța a mai

reținut că inculpata C.E. a fost angajată ca inspector Ia O.J.C.A. Timiș iar la

data de 18 februarie 1999, prin transfer, a fost numită provizoriu în funcția

de administrator al SC U. SA Timișoara. La data de 12 martie 1999 F.P.S. Timiș

a avizat favorabil numirea inculpatei în funcția de director general la SC U.

SA Timișoara, deoarece la această societate acționar majoritar era statul. Prin

urmare, începând cu această dată inculpata avea calitatea de director general

al societății U.

În drept, fapta

inculpatei C.E. care, în urma înțelegerii cu coinculpatul H.B. a primit de la

acesta, prin intermediul fratelui inculpatului, H.H., suma de 106.800 mărci

germane, cu titlu de împrumut mascat, pentru ca în schimbul acestei sume în

calitatea pe care o avea, de director la SC U. SA, să-i vândă inculpatului H.B.

subevaluat și cu preferință imobilul situat în str. Gheorghe Lazăr, ce

aparținea societății a cărei directoare era, s-a apreciat că întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin.

(1) C. pen.

La individualizarea

pedepsei și a modalității de executare instanța a avut în vedere criteriile

generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., între care gradul de

pericol social al infracțiunii, modalitatea concretă de comitere a faptei,

atitudinea procesuală a inculpatei, împrejurarea că aceasta mai este inculpată

în altă cauză, dar nu a mai fost condamnată penal. De asemenea s-a avut în vedere

constatările și concluziile Referatului de evaluare întocmit de Serviciul de

probațiune de pe lângă Tribunalul Timiș, care au arătat că inculpata are o

familie stabilă, este doctorand în management, candidează pentru Consiliul

local, și este bine integrată în societate, apreciind că atât cuantumul

pedepsei cât și modalitatea de exercitare sunt de natură să asigure realizarea

scopului pedepsei primitiv, preventiv și educativ astfel cum este prevăzut de art.

52 C. pen. În fine, avându-se în vedere că procesul ei durează deja de 7 ani.

Prin urmare, a fost condamnată la 3 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa

complementară a interzicerii pe o durată de 2 ani a drepturilor prev. de art. 64

lit. a)-b) C. pen., dispunând în baza art. 86

1

, 86

2

C.

pen. suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe durata unui termen

de încercare de 6 ani și obligarea inculpatei ca pe durata termenului de

încercare să respecte măsurile de supraveghere prev. de art. 86

3

alin.

(1) C. pen.

I s-a atras atenția

inculpatei asupra prev. art. 84

4

C. pen.

Față de inculpatul

H.B. s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C.

proc. pen. încetarea procesului penal pentru săvârșirea infracțiunii de dare de

mită, prev. de art. 255 alin. (1) C. pen., admițându-se în acest sens excepția

prescripției răspunderii penale invocată de inculpat prin apărător. Pentru a

dispune în acest sens s-a avut în vedere împrejurarea că darea mitei s-a putut

săvârși doar anterior datei vânzării terenului, 22 iunie 2000. Infracțiunea este

pedepsită cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Potrivit art. 122 alin. (1) lit.

d) C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale pentru persoana fizică

este de 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa

închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani. Iar potrivit art. 124,

prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă

termenul de prescripție prevăzut în art. 122 este depășit cu încă jumătate. In

total, termenul prescripției speciale era de 7 ani și 6 luni, și s-a constatat

că acesta a fost împlinit.

În baza art. 254 alin.

(3) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpata C.E. a sumei de 106.800 mărci

germane, respectiv echivalentul în lei a acestei sume, avându-se în vedere că suma

a fost aparent împrumutată și între timp restituită. S-a considerat totuși, că

împrumutul a fost doar simulat, în realitate banii nu urmau să mai fie

restituiți niciodată. Restituirea lor din cursul procesului s-a apreciat a fi

nerelevantă, întrucât în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 255 alin.

(1) și (2) C. pen. (în măsura în care era reală, fiindcă plata unor sume de

bani în asemenea cuantum se făcea în mod normal în contul beneficiarului și se

dovedea prin ordin de plată, iar nu prin declarații pe proprie răspundere și

așa zise procese verbale; aceasta, cu atât mai mult cât ele au fost făcute

chiar de inculpați și de făptuitorul H.H., după descoperirea mitei și

declanșarea procesului).

S-a constatat că, în

timpul urmăririi penale, s-a dispus instituirea unui sechestru asigurător prin ordonanța

din  17 mai 2004 a P.N.A., secția de combatere a infracțiunilor

conexe infracțiunilor de corupție, în Dosarul nr. 51/P/2004, asupra unor bunuri

mobile, până la concurența sumei de 106.800 mărci germane, respectiv

echivalentul în lei a acestei sume, ce aparțin inculpatei C.E. Sechestrul a

fost instituit până la soluționarea definitivă a cauzei și instanța s-a

mărginit să constate existența lui.

În conformitate cu art.

191 alin. (1), (2) și art. 192 alin. (3) C. proc. pen. inculpata a fost obligată

să plătească statului suma aferentă acțiunii penale exercitate împotriva ei cu

titlu de cheltuieli judiciare, urmând ca cheltuielile judiciare avansate de

stat aferente inculpatului H.H. să rămână în sarcina statului.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești, în termen legal, au înțeles să promoveze apel, atât

D.N.A., Serviciul Teritorial Tg. Mureș cât și inculpata C.E.

În apelul D.N.A. s-a

arătat că sentința Tribunalului Mureș este greșită sub aspectul

individualizării pedepsei aplicate inculpatei C.E. S-a susținut că:

Această

apreciere a instanței de fond a fost greșită, întrucât nu au fost avute în

vedere pericolul social deosebit al infracțiunii săvârșite, calitatea pe care o

avea inculpata C.E. (director general la SC U. SA - societate cu capital

majoritar de stat), dar mai ales comportamentul acesteia după comiterea faptei,

fiind astfel încălcate dispozițiile art. 72 C. pen.

Infracțiunea

de luare de mită, pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, în stare de

libertate, prezintă un grad ridicat de pericol social.

De

reținut era poziția procesuală a inculpatei, constant nesinceră, care a

încercat pe parcursul procesului penal, atât în faza de urmărire penală, cât și

în fața instanței de judecată, să denatureze adevărul juridic rezultat din

materialul probator administrat în cauză, adevăr care conturează în mod cert

vinovăția acestuia în raport cu infracțiunea pentru care a fost trimis în

judecată.

Natura

și împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea, limitele de pedeapsă

prevăzute de lege, dar nu în ultimul rând comportamentul inculpatei pe

parcursul procesului penal, precum și faptul că aceasta a mai fost cercetată și

în alte dosare penale pentru infracțiuni similare, reprezentau motive de natură

să conducă la concluzia că pedeapsa aplicată inculpatei C.E. trebuie să

reprezinte o măsură de constrângere și reeducare eficientă, prin care

dispozițiile legii referitoare la scopul pedepsei să fie respectată.

De

asemenea, în cauză nu trebuia neglijat nici cuantumul sumei care a făcut

obiectul mitei, respectiv 106.800 mărci germane, sumă din care inculpata nu a

restituit nicio parte.

Față

de aspectele menționate, s-a apreciat cuantumul pedepsei aplicate inculpatei

nejustificat de redus, precum și modalitatea de executare a acesteia, în cauză

impunându-se majorarea pedepsei aplicate și schimbarea modalității ei de

executare.

Conform

celor arătate mai sus, în baza dispozițiilor art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen., s-a solicitat admiterea apelului, desființarea parțială a hotărârii

primei instanțe și în rejudecare, să se dispună aplicarea față de inculpata C.E.

a unei pedepse într-un cuantum mai ridicat, cu modalitatea de executare în

regim de detenție, cu menținerea celorlalte dispoziții.

În

apelul declarat de inculpata C.E. s-a solicitat ca, în urma admiterii acestei

căi de atac să se dispună:

a)

în principal, după desființarea hotărârii judecătorești criticate să se

dispună, restituirea cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale;

b)

în subsidiar, după desființarea sentinței penale atacate și rejudecarea cauzei

sale, să se pronunțe o hotărâre de achitare a sa.

În

dezvoltarea motivelor de apel inculpata C.E. a susținut că hotărârea

judecătorească pronunțată de Tribunalul Mureș în cauza sa este nelegală,

deoarece:

Prin

rechizitoriul P.N.A., secția de combatere a infracțiunilor conexe a infracțiunilor

de corupție, emis la data de 27 mai 2004 în Dosarul nr. 51/P/2004

a fost trimisă în judecată pentru fapta constând în pretinsa primire a sumei de

106.800 mărci germane, cu titlu de împrumut, în cursul anului 1999, pentru ca,

în calitate de administrator al SC U. SA. Timișoara, să îl favorizeze pe H.B.

la achiziționarea subevaluată a imobilului situat în Timișoara, str. Gh. Lazăr,

jud. Timiș, aflat în patrimoniul acestei unități, fapta care ar întruni

elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită,

prevăzută de art. 254 C. pen.

Competența

P.N.A. ar fi reglementată de actul normativ de organizare și funcționare a

acestuia, (O.U.G. nr. 43/2002, privind P.N.A., publicată în M. Of., Partea I, nr.

244 din 11 aprilie 2002), lege specială față de dreptul comun în materie (Codul

de procedură penală) și, deci, de strictă interpretare.

Actul

normativ amintit a fost modificat și completat până la data emiterii actului de

sesizarea instanței (prin Legea nr. 503/2002 pentru aprobarea O.U.G. nr. 43/2002

privind P.N.A.; prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea

transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în

mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției; prin O.U.G. nr. 102/2003

privind modificarea O.U.G. nr. 43/2002 privind P.N.A.; prin O.U.G. nr. 24/2004

privind creșterea transparenței în exercitarea demnităților publice și a

funcțiilor publice, precum și intensificarea măsurilor de prevenire și combatere

a corupției), dar fără ca vreunul dintre aceste acte normative să influențeze

în vreun fel considerentele ce vor fi dezvoltate.

Art. 13 (inițial alin.

(1), apoi, la ..momentul întocmirii actului de sesizare, alin. (2) lit. a) din O.U.G.

nr. 43/2002 privind P.N.A. prevedea că „sunt de competența P.N.A. infracțiunile

prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare (s.n.), săvârșite în

una dintre următoarele condiții: (daca indiferent de calitatea persoanelor care

le-au comis au cauzat o paguba materiala mai atare decât echivalentul in lei a

100.000 euro sau o perturbare deosebit de gram a activității unei autorități

publice, instituții publice sau oricărei persoane juridice

”

).

Abia la 21 aprilie 2003,

prin Legea nr. 161/2003, au fost introduse nuanțări cu privire la competența

materială a Serviciilor Teritoriale ale P.N.A. ce funcționau pe lângă Curțile

de Apel.

Prin urmare era cât

se poate de evident că la momentul adoptării acestui act normativ, respectiv al

publicării lui în M. Of. - 11 aprilie 2002, dispoziția legală stabilea în mod

expres și limitativ competența P.N.A.:

- erau de competența

acestuia, numai infracțiunile prev. de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,

descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în M. Of., Partea

I, nr. 219 din 18 mai 2000, act normativ care a intrat în vigoare la data de 18

mai 2000.

Analiza celor trei

acte normative menționate conducea la o concluzie clară în favoarea

solicitărilor sale:

a) Legea nr. 78/2000 art.

1 lit. a) - g) - care stabilea sfera persoanelor vizate de actul normativ

menționați a fost publicată în M. Of. nr. 219 clin 18 mai 2000, deci mult

ulterior datelor la care afirmativ dânsa ar fi primit mita de care era acuzată.

Acest art. 1 cu lit. a)

- g)

a

fost menținut și în urma

modificărilor operate prin apariția O.U.G. nr. 43/2002, respectiv al Legii nr. 161/2003,

ambele acte normative vizând de asemenea cercetarea și sancționarea faptelor de

corupție.

În

aceste condiții, infracțiunile

de corupție care fac obiectul prezentei cauze (luarea de mită, prevăzută de art.

254 C. pen., respectiv darea de mită, prevăzută de art. 255 C. pen.), nu intrau

sub incidența actului normativ respectiv, întrucât au fost pretins săvârșite în

cursul anului 1999 (la datele de 27 mai 1999, respectiv 8 octombrie 1999),

adică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea,

descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

Cum legea dispune

numai pentru viitor și nu retroactivează potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția

României (întrucât nu ne-am afla în prezența unei legi penale mai favorabile,

în înțelesul art. 15 alin. (2) din Constituția României raportat, la art. 13 C.

pen.), faptelor în discuție li se aplică legea penală în vigoare, în temeiul art.

10 C. pen., în speță dispozițiile codului penal, în caz contrar aducându-se

atingere art. 7 par.7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind

principiul legalității incriminării și pedepselor.

Pe cale de

consecință, prezenta cauză nu ar avea ca obiect infracțiunile prevăzute în

Legea nr. 78/2000, în sensul art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002 privind P.N.A.

De altfel, acest fapt

a fost stabilit deja în prezenta cauză printr-o hotărâre judecătorească

definitivă (decizia penală nr. 3424 din 29 mai 2006, pronunțată de Î.C.C.J., în

Dosar nr. 1038/2006), prin care s-a arătat explicit:

„S-a apreciat că în

cauză suni incidente dispozițiile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000,

întrucât cauza a fost cercetată de P.N.A., competent în raport de calitatea

inculpatei conform art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002 modificat prin Legea nr. 543/2003.

Tribunalul a interpretat

greșit dispozițiile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,

descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, care prevăd că pentru

judecata în primă instanță a infracțiunilor prevăzute în prezenta lege se

constituie complete specializate, iar la judecătorii, tribunale și curți de

apel, completele specializate sunt formate din doi judecători.

Textul se referea la

infracțiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000, or infracțiunile deduse judecății

nu sunt din această categorie, faptele fiind comise de inculpați în lunile mai

și noiembrie 1999, înainte de apariția acestei legi la 18 mai 2000, astfel ca

în baza principiului legii mai favorabile nu puteau fi aplicate (s.n.)”.

Față de faptul că

infracțiunile care fac obiectul cauzei nu intră în categoria „infracțiunilor

prevăzute în Legea nr. 78/2000

”

,

în sensul art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002

privind P.N.A., acest organ nu era competent să efectueze urmărirea penală în

cauză. Pentru identitate de rațiune, nici cercetarea judecătorească nu poate fi

desfășurată cu ignorarea ori cu încălcarea dispozițiilor privitoare la

verificarea actului de sesizare al instanței, în temeiul art. 300 C.

proc. pen., respectiv în condițiile unui act de sesizare lovit de

nulitate absolută.

b) Nici O.U.G. nr. 43/2002

și nici Legea nr. 161/2003 nu schimbă cu nimic această situație, deoarece

ambele acte normative fac trimitere expresă și inechivocă tot la Legea nr. 78/2000,

ale cărei dispoziții legale așa cum s-a arătat mai sus nu i se puteau aplica.

În acest sens, s-a

arătat că la momentul la care se întocmește rechizitoriul cu care s-a sesizat

instanța de judecată, respectiv la 27 mai 2004, atât Legea nr. 78/2000 cât si

celelalte două legi menționate mai sus în forma în care ele au fost succesiv

completate sau modificate, nu dădeau în competența Serviciilor Teritoriale ale

P.N.A. decât „[...] infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000, săvârșite în

una din următoarele condiții: (potrivit pct. 2 lit. a)), astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 161/2003) „dacă, indiferent de calitatea persoanelor care

le-au comis, au cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 de

euro, dar nu mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 de euro, ori dacă

valoarea sumei sau bunurilor care formează obiectul infracțiunii de corupție

este mai mare decât echivalentul în lei a 3.000 de euro, da nu mai mare decât

echivalentul în lei a 10.000 de euro.”

Deci, la momentul

întocmirii rechizitoriului, P.N.A. - Serviciul Teritorial Timiș nu era competent

să instrumenteze, dosarul, nici din punctul de vedere al faptului că pretinsa

faptă de corupție nu putea fi săvârșită de dânsa (deoarece nu se încadra în

categoria persoanelor vizate de art. 1 alin. (1) lit. a)-g) din Legea nr. 78/2000),

dar nici din punctul de vedere al momentului la care trebuia să se raporteze

organul de cercetare penală, respectiv la momentul la care s-ar fi săvârșit

infracțiunea.

Nu în ultimul rând

s-a analizat și modul în care organul de cercetare penală a evitat dispozițiile

legale cu privire la legala investire în instrumentarea cauzei de față, din

perspectiva interpretării textului de lege menționat mai sus (Legea nr. 78/2000

nefiind în nici un fel modificată de vreun act normativ până la 27 mai 2004,

momentul întocmirii rechizitoriului), raportat la suma ce ar fi făcut obiectul

infracțiunii deduse judecății, care nu era de peste 100.000 euro ci de 106.800 mărci

germane. Moneda euro a fost introdusa în U.E. abia de la 01 ianuarie 2002,

astfel încât cu atât mai puțin raportarea la un asemenea prejudiciu nu putea să

îi fie pusă în sarcină pentru o pretinsă infracțiune săvârșită în cursul anului

1999.

Nu

își găsește aplicarea în speță nici principiul potrivit căruia legea de

procedură este de imediată aplicare (consacrat de altfel, în mod special, de art.

32 alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2002 privind P.N.A., conform căruia pentru cauza

privind infracțiunile prev. de Legea nr. 78/2000, aflate în curs de urmărire

penală se efectuează de către procurorii P.N.A.). Într-adevăr, competența P.N.A.

era de imediată aplicare, dar numai în ceea ce privește strict infracțiunile

prevăzute de Legea nr. 78/2000, iar nu în privința tuturor infracțiunilor de

corupție.

Prin

urmare, după adoptarea O.U.G. nr. 43/2002 privind P.N.A., opera o extensie a competenței

acestui organ, dar numai pentru infracțiunile de corupție săvârșite după data

de 18 mai 2000 (data intrării în vigoare a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea,

descoperirea și sancționarea faptelor de corupție), iar nu și faptelor

săvârșite anterior, întrucât acestora nu le era aplicabilă Legea nr. 78/2000

care, după cum s-a arătat, nu retroactiva.

Cu

alte cuvinte, imediata aplicare a legii de procedură care reglementa competența

P.N.A. era limitată de plano la infracțiunile care cădeau în competența acestui

organ (infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000) și nu putea avea ca efect

decât începând cu momentul intrării în vigoare a legii respective (18 mai

2000).

Ar fi, de altfel,

absurd, din perspectiva logicii juridice, ca în cauză Legea nr. 78/2000 pentru

prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție să fie și

aplicabilă și inaplicabilă, în același timp, pentru că s-ar încălca principiul

non-contradicției.

În fine, s-ar încălca

în cauză dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 par. 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât regulile care guvernează

desfășurarea echitabilă a procesului penal se impune a fi aplicate inclusiv în

faza instrucției penale, deoarece „nerespectarea lor în primă fază riscă să

compromită grav caracterul echitabil al procesului” (CEDO, Imbrioscia c/

Elveția, 24 noiembrie 1993).

Față

de considerentele mai sus arătate, în temeiul art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

se impunea a fi constatată nulitatea actului de sesizare a instanței, întrucât

urmărirea penală a fost efectuată cu încălcarea dispozițiilor legale privind

competența materială a organului de urmărire penală (nulitate care nu poate fi

înlăturată în nici un mod), și, pe cale de consecință, dosarul trebuia

restituit organului de urmărire penală competent (Parchetul de pe lângă

Tribunalul Mureș), în vederea refacerii urmăririi penale.

În ipoteza în care

instanța de apel va trece peste cele arătate la lit. a) din prezentele motive

de apel, s-a solicitat să se dispună în sensul desființării hotărârii atacate și

achitării inculpatei în temeiul art. 10 lit. a) sau d raportat la art. 11 pct. 2

lit. a) C. proc. pen.

Așa cum a arătat și

dovedit în fata primei instanțe, ea, C.E. a cumpărat acțiunile la un preț

supraevaluat. Așa cum s-a reținut din întregul material probator, a oferit suma

de 1477 lei/ acțiune, deși știa, la momentul respectiv, că SC U. SA avea o

situație economică dezastruoasă, datorii de peste 9 miliarde de lei, credite

nerambursate, etc. A oferit așadar, în mai 1999 o sumă pe care atât instanțele

de judecată (după cum reiese din hotărârile pronunțate) cât și experții care au

efectuat lucrările tehnice de specialitate o considerau nejustificat de mare

pentru valoarea societății la momentul respectiv, moment la care era încă deținută

de stat. Concluzia parțială: a cumpărat foarte scump ceea ce statul era

pregătit să vândă foarte ieftin.

Organul de cercetare

penală iar apoi și instanțele care au judecat cauza anterior au reținut că ea,

inculpata, s-ar fi împrumutat de la inculpatul H.B. cu suma de 106.800 mărci

germane, prin două contracte, deoarece nu avea banii necesari pentru a cumpăra

acțiunile care i-ar fi permis să dețină controlul absolut asupra societății.

Acuzarea a încercat (și a reușit, cel puțin până acum) să creioneze următorul

aranjament:

a) la începutul

anului 1999 inculpata a dorit să preia controlul absolut al SC U. SA.;

b) nu avea banii

necesari așa că încheie două contracte de împrumut cu inculpatul (prin fratele

acestuia): primul în mai 1999, pentru 51.800 mărci germane, al doilea în

octombrie 1999, pentru suma de 55.000 mărci germane;

c) „cu acești bani

”

(așa cum s-a reținut

în hotărârile pronunțate) dobândește controlul absolut al societății SC U. SA,

devenind acționar majoritar;

d) în noua situație,

subevaluează fabrica de lapte și terenul aferent și le vinde, „potrivit înțelegerii”

prin negociere directă, fără licitație, etc.

Punctele slabe ale

construcției acuzei sunt atât de evidente încât doar ignorarea unor noțiuni

comune despre comerț și legile sale și cantonarea în normele dreptului penal au

făcut posibilă o astfel de soluție.

a) Primul aspect care

înlătură aserțiunile acuzei era cel deja arătat: inculpata a plătit pentru

pachetul majoritar de acțiuni cu mult mai mult decât valoarea acestuia. Statul

era, așadar, pregătit să renunțe la această societate, cu tot cu activele sale,

la un preț cu mult mai mic decât cel pe care inculpata l-a oferit și plătit

pentru a deține „controlul absolut”;

b) Al doilea aspect

pe care acuzarea și instanțele anterioare l-au ignorat cu desăvârșire era cel

legat de pretinsa nevoie de bani în care se afla inculpata. S-a arătat că a împrumutat

de la H. suma de bani de 106,800 mărci germane „bani cu care” a cumpărat

pachetul majoritar de acțiuni. Peste tot în cuprinsul dosarului suma

împrumutată a fost menționată în mărci germane, în timp ce avansul plătit de

inculpată este precizat în lei.

Nimeni nu s-a obosit

să facă un simplu calcul aritmetic bazat pe cursul de schimb leu/ marcă germană

la data încheierii contractului, pentru a verifica concordanța dintre suma

împrumutată și avansul plătit expresia „cu banii împrumutați inculpata a plătit

avansul în contractul de vânzare de acțiuni”, revenea atât de des în cuprinsul

dosarului și în hotărârile pronunțate încât era evident că toată lumea a fost

de acord că suma împrumutată reprezenta avansul plătit fals.

- potrivit

informațiilor publicate pe site-ul oficial al B.N.R., la data încheierii

primului contract de împrumut

(27 mai 1999) pentru suma de 51.800 mărci germane cursul

de schimb leu/ marcă era de 8.308 lei pentru o marcă germană. În lei, inculpata

a împrumutat, așadar, 430.354.400 lei;

- la data încheierii

celui de-al doilea contract de împrumut (8 octombrie 1999) pentru suma de

55.000 mărci germane,

cursul de schimb leu/marcă era de 9.073 lei pentru o marcă. În lei, suma

reprezenta 499.015.000 lei.

În total inculpata a

împrumutat de la inculpatul H.B. suma în lei de 929,369.400 lei.

Scăzând această sumă

din avansul pe care inculpata l-a plătit pentru a deveni proprietara pachetului

majoritar de acțiuni ar rezulta că inculpata, la data la care s-au perfectat

aceste operațiuni de comerț avea suma de 1.807.640.600 lei. Avea, așadar, 67%

din suma de care avea nevoie pentru a dobândi „controlul absolut” asupra SC U.

SA., astfel încât nu a fost nevoită să împrumute decât aprox. 33%. „Contribuția”

inculpatului H.B. (considerată, ulterior mită de către organele judiciare) a

fost așadar doar de 33% din avans! Dacă acest calcul elementar ar fi fost

făcut, percepția asupra inculpatei s-ar fi modificat: aceasta avea cea mai mare

parte din banii necesari, astfel încât nu era deloc nevoită să promită foloase

frauduloase inculpatului pentru a-i obține ajutorul.

c) Al treilea aspect

greșit interpretat de acuzare și de instanțele anterioare, vizau capacitatea

inculpatei de a decide cu privire la vânzarea activului în cauză. În temeiul

rapoartelor de expertiză întocmite precum și a actelor aflate la dosar,

instanțele au reținut că ea, inculpata nu ar fi avut dreptul să decidă singura

înstrăinare a activului în cauză, deoarece acțiunile subscrise și neachitate de

către inculpată ar fi fost gajate în favoarea statului român (prin fostul F.P.S.).

Concluzia se întemeia, fără îndoială, și pe rapoartele întocmite de organele de

control fiscal aflate la dosarul cauzei. Evident a fost vorba de o confuzie -

explicabilă pentru inspectorii fiscului, dar mai puțin explicabilă pentru

organele de urmărire penală și instanțele anterioare: potrivit prevederilor

contractului de vânzare cumpărare de acțiuni (așa cum se reține, de altfel, la

pagina 7 alin. 3 din motivarea deciziei pronunțate în apel) la data la care se

plătește avansul stabilit operează transferul de proprietate asupra tuturor

acțiunilor subscrise. Este adevărat că acțiunile nesubscrise se aflau sub gaj în

favoarea fostului F.P.S. dar, la momentul plății avansului, adică 18 octombrie

1999, au trecut în proprietatea inculpatei regulile gajului, clare pentru

specialiștii în drept civil și comercial, s-au dovedit opace organelor

judiciare penale: gajul conferă titularului doar drepturile specifice prevăzute

de codul civil, dar nu și dreptul de proprietate care rămâne constituitorului

gajului.

Prin urmare,

inculpata în calitate de proprietar asupra acțiunilor subscrise, avea dreptul

de a decide singură (în conformitate cu prevederile legale și statutare)

înstrăinarea activului în cauză, fără ca dreptul real de gaj existent în

favoarea fostului FPS să o poată împiedica în vreun fel.

d)

Al

patrulea

aspect esențial ignorat ori interpretat greșit de instanțele anterioare viza

pretinsa subevaluare a terenului, care a avut drept cauză obligațiile pe care

inculpata C. și le-ar fi asumat față de inculpatul H. Ceea ce a scăpat atenției

acuzării și instanțelor anterioare era însă, situația drepturilor de proprietate

asupra acestui teren și situația dreptului de proprietate asupra pachetului

majoritar de acțiuni în SC U. SA. Dreptul de proprietate asupra terenului

aparținea, la momentul respectiv, SC U. SA.; dreptul de proprietate asupra

pachetului majoritar de acțiuni ale SC U. SA, aparținea inculpatei C.E..

La

data înstrăinării activului în cauză, structura acționariatului SC U. SA. era

următoarea: 64,461% din acțiuni erau deținute de P.A.S. - U., iar restul de

35,539% de alți acționari. Societatea era, așadar, una cu capital integral

privat! O astfel de societate comercială nu intra, în privința modului în care

înțelege să își administreze și să dispună de patrimoniul său, sub incidența

legislației care ocrotea, la momentul respectiv, interesele statului în

societățile comerciale în care acesta mai deținea controlul.

Așa

cum s-a reținut corect (dar s-a interpretat profund greșit în hotărârile

anterioare pronunțate) „controlul absolut” asupra operațiunilor societății

revenea adunării generale; desigur, controlul absolut asupra adunării generale

revenea celui care avea pachetul majoritar de acțiuni. Este, însă, vorba de un

principiu elementar și străin de noțiunea de nelegalitate, potrivit căruia

majoritatea decide. Este greu de înțeles cum organele de urmărire penală și

apoi, instanțele de judecată anterioare au „reușit” să extragă din regulile

legale și în esență democratice ale funcționării unei societăți comerciale PRIVATE,

elementele necesare constatării existentei infracțiunilor reținute.

Plastic

spus, inculpata a fost condamnată pentru că a evaluat un imobil aflat în

proprietatea societății pe care o controla singura, apoi l-a vândut la prețul și

în modalitatea pe care a considerat-o potrivită, respectând însă toate regulile

impuse de statutul și legislația societăților comerciale.

Legislația

în vigoare la momentul respectiv nu impunea reevaluarea patrimoniului

societăților comerciale nici măcar societăților cu capital de stat o societate

cu capital privat nu putea fi obligată de nimeni să vândă ceea ce dorește să

vândă la un preț stabilit prin lege sau prin alt act normativ: într-o asemenea

societate deținătorul majorității capitalului social stabilește absolut toate

regulile jocului, unica sa obligație fiind aceea de a lucra în limitele

generale ale legii și statutului societății. Ori aceste limite au fost, în mod

clar, respectate.

Inculpata

avea dreptul să decidă singură vânzarea acelui activ, în orice modalitate dorea

și la orice valoare ar fi dorit. Singurele interese afectate printr-un eventual

management defectuos al societății ar fi fost propriile sale interese, în

situația în care era deținătoarea pachetului majoritar de acțiuni. Ori, cel

puțin în stadiul actual al legislației penale, nimeni nu săvârșește vreo

infracțiune prin simplul fapt că lucrează împotriva intereselor proprii.

e)

Un rol negativ în crearea imaginii acuzării și a instanțelor de judecată asupra

faptelor din speța de față a revenit și actelor de control fiscal efectuate în

cauză. Cuprinsul și concluziile acestor acte de control erau adevărate

rechizitorii ceea ce o îndreptățește să considere că alte interese decât cele

legale au stat la baza întocmirii lor. Autorii acestor rapoarte, specialiști în

economie trag concluzii cu implicații juridice referitoare la efectele

transferului de proprietate asupra acțiunilor de la stat la acționarii privați,

la efectele existentei garanțiilor asupra obiectului contractului de vânzare

cumpărare de acțiuni, la presupusa săvârșire a unor infracțiuni între care ..cea

de evaziune fiscală.

f)

La fel de lipsite de fundament au fost și reținerile din hotărârile anterioare

referitoare la modul în care s-a procedat la vânzarea activului: inculpata, se

susține și se reține în acuzare, a renunțat expres la toate garanțiile și

privilegiile care îi reveneau în calitate de vânzător, deși cunoștea că

societățile către care înstrăinează au o situație dificilă, etc. Renunțarea la

garanții și privilegii i-a impresionat în mod evident atât pe anchetatori cât

și instanțele de judecată anterioare, într-o asemenea măsura încât au pierdut din

vedere unicul aspect important al acelei tranzacții: faptul că, garantate sau

nu, acele creanțe s-au plătit în întregime de către cu