ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2747/2005

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă din 22 februarie

2002 reclamanții F.H.P. și F.A. au chemat în judecată pe pârâtele Primăria comunei

Șura Mare, județul Sibiu și SC Î.F. SA Sibiu pentru a fi obligate să le restituie

în natură imobilul casă, curte și grădină, situat în localitatea Șura Mare, județul

Sibiu, identificat potrivit C.F. nr. 2609 Șura Mare nr. top 158 și 159.

Motivând acțiunea reclamanții au susținut

că sunt persoane îndreptățite în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, imobilul a

fost preluat abuziv în înțelesul dat de art. 2 din lege, au notificat primăria potrivit

art. 21 din aceeași lege, care și-a declinat competența rezolvării cererii de restituire

în natură în favoarea celeilalte pârâte, ambele pârâte încălcând dispozițiile art.

23 din Lege, pârâta SC Î.F. SA Sibiu limitându-se la a propune printr-o adresă despăgubiri

în valoare de 37.928.328 lei.

Prin întâmpinare, Primăria comunei Șura

Mare a susținut că nu era competentă să soluționeze cererea adresată de reclamanți

prin notificare, conformându-se prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

prin transmiterea notificării către cealaltă pârâtă deținătoare a imobilului.

Tot prin întâmpinare pârâta SC Î.F. SA,

sucursala Sibiu, a invocat excepțiile necompetenței materiale a secției civile a

tribunalului, lipsei calității sale procesuale pasive și a prescripției dreptului

la acțiune al reclamanților.

Prin sentința civilă nr. 697 din 23 iunie

2003 Tribunalul Sibiu, secția civilă, a admis acțiunea, a dispus restituirea în

natură de către Statul Român, Primăria Șura Mare către reclamanți a imobilului obiect

al procesului, a anulat decizia nr. 911 din 1 iulie 1989 emisă de Comitetul executiv

al Consiliului popular al județului Sibiu, încheierea de intabulare nr. 2486 din

18 august 1989 și decizia nr. 221/1990 emisă de Primăria județului Sibiu, a restabilit

situația anterioară de carte funciară prin intabularea dreptului de proprietate

al reclamanților, a obligat pe pârâta SC Î.F. SA, sucursala Sibiu, să predea imobilul

reclamanților și a obligat pe ultima pârâtă să plătească reclamanților 6.840.000

lei cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de pârâta SC Î.F. SA,

sucursala Sibiu, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 499/A din 11

decembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs în termen pârâta SN Î.F. SA, sucursala Sibiu, solicitând casarea

ei pentru motivele de recurs enunțate și dezvoltate potrivit celor ce succed.

altei instanțe (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.) întrucât decizia nr. 991 din 1 iulie

1989 emisă de Consiliul Popular al Județului Sibiu și decizia nr. 221 din 24 aprilie

1990 a Primăriei Județului Sibiu sunt acte administrative, astfel încât anularea

lor la cererea reclamanților era de competența secției de contencios administrativ

din cadrul Tribunalului Sibiu și nu a secției civile. De asemenea, au fost încălcate

dispozițiile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, în aplicarea cărora competența

teritorială aparținea Tribunalului București, instanță în a cărei rază este situat

sediul SN Î.F. SA, unitate cu personalitate juridică, sucursala Sibiu fiind subordonată

acesteia și neavând personalitate juridică.

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304

pct. 5 C. proc. civ.) prin nesocotirea dispozițiilor legale referitoare la desfășurarea

procesului civil constând în:

- admiterea acțiunii împotriva pârâtei

lipsită de personalitate juridică, care în fapt este sucursală județeană a SN Î.F.

SA potrivit Legii nr. 440/2001, art. 2, alin. (1) și care astfel nu poate sta în

proces, nefiind subiect distinct de drept;

- încălcarea art. 83 alin. (1) C. proc.

civ. prin admiterea acțiunii introdusă de amândoi reclamanții prin mandatarul N.I.,

deși mandatul a fost dat numai de către reclamantul F.H.P.;

- judecarea cauzei fără legala citare

a reclamantei F.A., care nu a arătat unde se va face primirea actelor de procedură,

art. 93 C. proc. civ. dispunând comunicarea acestora la domiciliul reclamantei.

s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), întrucât Tribunalul

Sibiu a statuat ex oficio asupra cheltuielilor de judecată, fapt nesesizat de către

instanța de apel.

care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii

(art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), contravenind dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ. atât în ce privește respingerea cererii de suspendare a judecății

formulată de pârâtă în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., măsură nemotivată

în fapt și în drept, cât și în privința deciziei atacate, a cărei motivare se rezumă

la afirmația că acțiunea reclamanților a fost corect admisă de instanța de fond,

fără a se arăta nici un singur temei de fapt și de drept care a format convingerea

instanței de apel.

de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.) pentru considerentele din dezvoltarea precedentului motiv

de recurs și pentru lipsa motivelor de drept pentru care au fost înlăturate mijloacele

de apărare formulate de către pârâtă prin întâmpinare sub forma excepțiilor privind

necompetența și prescripția dreptului la acțiune.

mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru

dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.) și anume asupra excepțiilor

privind competența și prescripția dreptului la acțiune invocate încă din faza judecății

în primă instanță, a căror soluționare ar fi determinat respingerea acțiunii, dat

fiind că amândouă vizează cererea reclamanților privind anularea actelor administrative

arătate la primul motiv de recurs, cerere prescriptibilă în termen de 6 luni de

la comunicarea actelor administrative potrivit prevederilor Legii nr. 1/1967 și

art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974, acte normative care stabilesc și instanța

competentă să judece asemenea cerere.

au statuat greșit că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, neobservând

că preluarea prin aplicarea Decretului nr. 223/1974 constituie titlu valabil al

statului în condițiile în care reclamanții au fost despăgubiți rezonabil pentru

imobilul în cauză primind suma de 35.000 lei, ceea ce constituie o încălcare a prevederilor

Legii nr. 10/2001 și a normelor metodologice de aplicare a acesteia.

și sub aspectul conținut prin art. 16, neobservându-se că reclamanții erau îndreptățiți

numai la măsuri reparatorii prin echivalent dat fiind că imobilul este menționat

în lista celor necesare continuării activităților de interes public înaintată Ministerului

Agriculturii, Alimentației și Pădurilor de către SN Î.F. SA, urmând a fi inclus

în hotărârea de guvern pentru stabilirea imobilelor care nu vor fi retrocedate în

natură.

Recursul astfel motivat este nefondat

pentru considerentele ce se vor arăta.

Prin acțiune, reclamanții au solicitat

restituirea în natură a unui imobil din categoria celor preluate abuziv în sensul

definit prin art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Acțiunea a fost adresată direct instanței

de judecată ca o consecință a faptului că pârâta, căreia primăria i-a transmis spre

competentă soluționare notificarea reclamanților, nu s-a conformat dispozițiilor

imperative ale art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în termen

de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare prevăzute prin art. 22 din lege, unitatea deținătoare este obligată

să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii

de restituire în natură.

Absența răspunsului unității deținătoare

la notificarea ce i s-a făcut are valoarea unui refuz de restituire a imobilului,

iar acest refuz trebuie cenzurat judecătorește în condițiile procedurii speciale

prevăzute de Legea nr. 10/2001, adică în cadrul dispozițiilor art. 24 alin. (7)

și (8), competența soluționării acțiunii în primă instanță aparținând secției civile

a tribunalului, neputându-se refuza persoanelor îndreptățite să-și valorifice drepturile

recunoscute de lege doar pentru că unitatea notificată nu și-a îndeplinit obligația

instituită prin lege, punându-se astfel într-o situație de inferioritate față de

persoanele care primesc răspuns în termenul prevăzut de lege, în condițiile în care

nu au nici o culpă.

Având astfel competența soluționării

cererii principale, secția civilă a tribunalului are implicit competența soluționării

și a cererilor accesorii, care, privite separat ar determina competențe diferite,

operând în asemenea situații prorogarea legală de competență reglementată prin art.

17 C. proc. civ.

Pe cale de consecință sunt nefondate

atât excepția necompetenței materiale a secției civile a tribunalului , cât și cea

privitoare la prescripția dreptului de a cere anularea actelor de preluare a imobilului

în proprietatea statului, instanța civilă având nu numai dreptul, ci chiar obligația

de a verifica în cadrul soluționării cererii principale valabilitatea titlului statului

prin prisma dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, iar nu în raport cu normele

contenciosului administrativ.

Și sub aspectul competenței teritoriale

excepția este neîntemeiată.

Pârâta nu a contestat faptul că este

deținătoarea imobilului, dimpotrivă îl confirmă.

Deși este sucursală județeană a unei

companii naționale, neavând personalitate juridică de sinestătătoare, pârâta se

identifică prin denumire, sediu distinct, cont bancar, cod fiscal unic, număr de

ordine separat în registrul comerțului și patrimoniu individualizat, având și conducere

proprie, așa cum rezultă din chiar cererile depuse în cauza de față și alte înscrisuri

aflate în dosar.

Prin cele arătate rezultă că pârâta nu

poate fi privită ca o simplă subunitate funcțională a societății naționale, lipsită

de capacitate civilă procesuală care nu poate figura ca parte în proces, ci în sensul

art. 41 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora asociațiile sau societățile care

nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii

de conducere.

În acest sens trebuie înțelese noțiunile

de „unitate deținătoare” și „persoană juridică deținătoare” utilizate prin Legea

nr. 10/2001.

Ca urmare, în mod corect notificarea

reclamanților a fost transmisă pârâtei de către primărie în aplicarea art. 26 din

Legea nr. 10/2001, pârâta fiind unitatea deținătoare la care se referă această normă

de drept, având și calitate de pârâtă în procesul pornit împotriva sa, instanțele

legând procesul pe deplin legal, neîncălcând formele de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității prin art. 105 alin. (2) C. proc. civ., fiind competente a soluționa

cauza din punct de vedere teritorial.

Nu poate fi primită nici critica referitoare

la lipsa mandatului dat de reclamanta F.A., întrucât mandatul judiciar a fost dat

lui N.I. de către soțul acesteia H.P.S., la rându-i mandatar al reclamantei.

Necitarea sau greșita citare a reclamantei

F.A. invocată de pârâtă, chiar reală dacă ar fi, nu constituie motiv de nulitate

care să poată fi cerut pe cale de excepție sau prin căile de atac din moment ce

asemenea regularitate nu a pricinuit pârâtei parte adversă nici o vătămare.

Cu privire la cererea de suspendare a

judecății cauzei în primă instanță formulată de pârâtă în temeiul art. 244 alin.

(1) pct. 1 C. proc. civ., motivată de faptul că dezlegarea pricinii atârnă de soluționarea

unei cereri pe care pârâta a formulat-o Ministerului Agriculturii, se constată că

a fost respinsă pe deplin legal, întrucât textul de lege invocat prevede posibilitatea

suspendării numai atunci când dezlegarea pricinii atârnă de existența sau inexistența

unui drept care face obiectul unei alte judecăți, nicidecum de rezolvarea acestuia

printr-o procedură administrativă.

Dat fiind că excepțiile mai sus analizate

sunt nefondate pentru cele arătate, nu au avut natura de a determina un alt mod

de soluționare a cauzei în primă instanță și în apel, astfel că nu sunt fondate

nici motivele de recurs, așa cum au fost dezvoltate de către pârâtă, referitoare

la nepronunțarea asupra unora sau la nemotivarea ori greșita motivare a respingerii

altora, toate fiind invocate de pârâtă ca mijloace de apărare, pe care le-a calificat

ca fiind hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Cu privire la fondul pricinii, nu se

constată încălcarea legii susținută de pârâtă.

Astfel, în accepțiunea Legii nr. 10/2001

și așa cum corect instanțele au statuat, bunurile trecute în proprietatea statului

în temeiul Decretului nr. 223/1974 fac parte din categoria celor preluate în mod

abuziv, fiind restituibile în natură foștilor proprietari, indiferent dacă au primit

sau nu o despăgubire, actul normativ de preluare contravenind în mod flagrant dispozițiilor

art. 17 alin. (1), art. 36 alin. (1) și (2) din Constituția din 1965.

Calificarea dată modului de preluare,

indiferent că este cu sau fără titlu valabil, nu prezintă nici un interes practic

pentru pârâtă, întrucât aceasta nu are beneficiul prevederilor art. 16 din Legea

nr. 10/2001, dat fiind că nu a făcut dovada că imobilul în litigiu face parte din

categoria celor care, prin hotărâre de guvern, s-a stabilit că nu vor fi retrocedate

în natură.

În fine, nefondat este și motivul referitor

la cheltuielile de judecată.

Instanța de apel a reținut ca stare de

fapt că reclamanții au cerut prin acțiune și cheltuieli de judecată, potrivit considerentelor

sentinței primei instanțe.

Constatarea instanței de apel, chiar

dacă are semnificația greșitei rezolvări a unui motiv de apel, este rezultatul unei

eventuale erori de fapt, critica în contra sa neîncadrându-se în nici unul din motivele

de recurs prevăzute prin art. 304 C. proc. civ., cu atât mai puțin în cazul de recurs

prevăzut la punctul 6, care are ca obiect cazul în care instanța de apel, a cărei

hotărâre este recurată, a acordat ceea ce nu s-a cerut, situație inexistentă în

speță, reclamanții cerând în mod expres acordarea cheltuielilor de judecată din

apel.

Pentru toate cele ce preced, recursul

de față va fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat recursul declarat

de pârâtul SC Î.F. SA, sucursala Sibiu, împotriva deciziei civile nr. 499/A din

11 decembrie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2005.