ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2747/2005

Hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.) întrucât decizia nr. 991 din 1 iulie 1989 emisă de Consiliul Popular al Județului Sibiu și decizia nr. 221 din 24 aprilie 1990 a Primăriei Județului Sibiu sunt acte administrative, astfel încât anularea lor la cererea reclamanților era de competența secției de contencios administrativ din cadrul Tribunalului Sibiu și nu a secției civile. De asemenea, au fost încălcate dispozițiile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, în aplicarea cărora competența teritorială aparținea Tribunalului București, instanță în a cărei rază este situat sediul SN Î.F. SA, unitate cu personalitate juridică, sucursala Sibiu fiind subordonată acesteia și neavând personalitate juridică.

Instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) prin nesocotirea dispozițiilor legale referitoare la desfășurarea procesului civil constând în: - admiterea acțiunii împotriva pârâtei lipsită de personalitate juridică, care în fapt este sucursală județeană a SN Î.F. SA potrivit Legii nr. 440/2001, art. 2, alin. (1) și care astfel nu poate sta în proces, nefiind subiect distinct de drept; - încălcarea art. 83 alin. (1) C. proc. civ. prin admiterea acțiunii introdusă de amândoi reclamanții prin mandatarul N.I., deși mandatul a fost dat numai de către reclamantul F.H.P.; - judecarea cauzei fără legala citare a reclamantei F.A., care nu a arătat unde se va face primirea actelor de procedură, art. 93 C. proc. civ. dispunând comunicarea acestora la domiciliul reclamantei.

Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), întrucât Tribunalul Sibiu a statuat ex oficio asupra cheltuielilor de judecată, fapt nesesizat de către instanța de apel.

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), contravenind dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. atât în ce privește respingerea cererii de suspendare a judecății formulată de pârâtă în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., măsură nemotivată în fapt și în drept, cât și în privința deciziei atacate, a cărei motivare se rezumă la afirmația că acțiunea reclamanților a fost corect admisă de instanța de fond, fără a se arăta nici un singur temei de fapt și de drept care a format convingerea instanței de apel.

Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) pentru considerentele din dezvoltarea precedentului motiv de recurs și pentru lipsa motivelor de drept pentru care au fost înlăturate mijloacele de apărare formulate de către pârâtă prin întâmpinare sub forma excepțiilor privind necompetența și prescripția dreptului la acțiune.

Instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.) și anume asupra excepțiilor privind competența și prescripția dreptului la acțiune invocate încă din faza judecății în primă instanță, a căror soluționare ar fi determinat respingerea acțiunii, dat fiind că amândouă vizează cererea reclamanților privind anularea actelor administrative arătate la primul motiv de recurs, cerere prescriptibilă în termen de 6 luni de la comunicarea actelor administrative potrivit prevederilor Legii nr. 1/1967 și art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974, acte normative care stabilesc și instanța competentă să judece asemenea cerere.

Cu privire la fondul cauzei, instanțele au statuat greșit că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, neobservând că preluarea prin aplicarea Decretului nr. 223/1974 constituie titlu valabil al statului în condițiile în care reclamanții au fost despăgubiți rezonabil pentru imobilul în cauză primind suma de 35.000 lei, ceea ce constituie o încălcare a prevederilor Legii nr. 10/2001 și a normelor metodologice de aplicare a acesteia.

Legea nr. 10/2001 a fost încălcată și sub aspectul conținut prin art. 16, neobservându-se că reclamanții erau îndreptățiți numai la măsuri reparatorii prin echivalent dat fiind că imobilul este menționat în lista celor necesare continuării activităților de interes public înaintată Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor de către SN Î.F. SA, urmând a fi inclus în hotărârea de guvern pentru stabilirea imobilelor care nu vor fi retrocedate în natură. Recursul astfel motivat este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta. Prin acțiune, reclamanții au solicitat restituirea în natură a unui imobil din categoria celor preluate abuziv în sensul definit prin art. 2 din Legea nr. 10/2001. Acțiunea a fost adresată direct instanței de judecată ca o consecință a faptului că pârâta, căreia primăria i-a transmis spre competentă soluționare notificarea reclamanților, nu s-a conformat dispozițiilor imperative ale art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare prevăzute prin art. 22 din lege, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Absența răspunsului unității deținătoare la notificarea ce i s-a făcut are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, iar acest refuz trebuie cenzurat judecătorește în condițiile procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, adică în cadrul dispozițiilor art. 24 alin. (7) și (8), competența soluționării acțiunii în primă instanță aparținând secției civile a tribunalului, neputându-se refuza persoanelor îndreptățite să-și valorifice drepturile recunoscute de lege doar pentru că unitatea notificată nu și-a îndeplinit obligația instituită prin lege, punându-se astfel într-o situație de inferioritate față de persoanele care primesc răspuns în termenul prevăzut de lege, în condițiile în care nu au nici o culpă. Având astfel competența soluționării cererii principale, secția civilă a tribunalului are implicit competența soluționării și a cererilor accesorii, care, privite separat ar determina competențe diferite, operând în asemenea situații prorogarea legală de competență reglementată prin art. 17 C. proc. civ. Pe cale de consecință sunt nefondate atât excepția necompetenței materiale a secției civile a tribunalului , cât și cea privitoare la prescripția dreptului de a cere anularea actelor de preluare a imobilului în proprietatea statului, instanța civilă având nu numai dreptul, ci chiar obligația de a verifica în cadrul soluționării cererii principale valabilitatea titlului statului prin prisma dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, iar nu în raport cu normele contenciosului administrativ. Și sub aspectul competenței teritoriale excepția este neîntemeiată. Pârâta nu a contestat faptul că este deținătoarea imobilului, dimpotrivă îl confirmă. Deși este sucursală județeană a unei companii naționale, neavând personalitate juridică de sinestătătoare, pârâta se identifică prin denumire, sediu distinct, cont bancar, cod fiscal unic, număr de ordine separat în registrul comerțului și patrimoniu individualizat, având și conducere proprie, așa cum rezultă din chiar cererile depuse în cauza de față și alte înscrisuri aflate în dosar. Prin cele arătate rezultă că pârâta nu poate fi privită ca o simplă subunitate funcțională a societății naționale, lipsită de capacitate civilă procesuală care nu poate figura ca parte în proces, ci în sensul art. 41 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere. În acest sens trebuie înțelese noțiunile de „unitate deținătoare” și „persoană juridică deținătoare” utilizate prin Legea nr. 10/2001. Ca urmare, în mod corect notificarea reclamanților a fost transmisă pârâtei de către primărie în aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001, pârâta fiind unitatea deținătoare la care se referă această normă de drept, având și calitate de pârâtă în procesul pornit împotriva sa, instanțele legând procesul pe deplin legal, neîncălcând formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prin art. 105 alin. (2) C. proc. civ., fiind competente a soluționa cauza din punct de vedere teritorial. Nu poate fi primită nici critica referitoare la lipsa mandatului dat de reclamanta F.A., întrucât mandatul judiciar a fost dat lui N.I. de către soțul acesteia H.P.S., la rându-i mandatar al reclamantei. Necitarea sau greșita citare a reclamantei F.A. invocată de pârâtă, chiar reală dacă ar fi, nu constituie motiv de nulitate care să poată fi cerut pe cale de excepție sau prin căile de atac din moment ce asemenea regularitate nu a pricinuit pârâtei parte adversă nici o vătămare. Cu privire la cererea de suspendare a judecății cauzei în primă instanță formulată de pârâtă în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., motivată de faptul că dezlegarea pricinii atârnă de soluționarea unei cereri pe care pârâta a formulat-o Ministerului Agriculturii, se constată că a fost respinsă pe deplin legal, întrucât textul de lege invocat prevede posibilitatea suspendării numai atunci când dezlegarea pricinii atârnă de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți, nicidecum de rezolvarea acestuia printr-o procedură administrativă. Dat fiind că excepțiile mai sus analizate sunt nefondate pentru cele arătate, nu au avut natura de a determina un alt mod de soluționare a cauzei în primă instanță și în apel, astfel că nu sunt fondate nici motivele de recurs, așa cum au fost dezvoltate de către pârâtă, referitoare la nepronunțarea asupra unora sau la nemotivarea ori greșita motivare a respingerii altora, toate fiind invocate de pârâtă ca mijloace de apărare, pe care le-a calificat ca fiind hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Cu privire la fondul pricinii, nu se constată încălcarea legii susținută de pârâtă. Astfel, în accepțiunea Legii nr. 10/2001 și așa cum corect instanțele au statuat, bunurile trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 fac parte din categoria celor preluate în mod abuziv, fiind restituibile în natură foștilor proprietari, indiferent dacă au primit sau nu o despăgubire, actul normativ de preluare contravenind în mod flagrant dispozițiilor art. 17 alin. (1), art. 36 alin. (1) și (2) din Constituția din 1965. Calificarea dată modului de preluare, indiferent că este cu sau fără titlu valabil, nu prezintă nici un interes practic pentru pârâtă, întrucât aceasta nu are beneficiul prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, dat fiind că nu a făcut dovada că imobilul în litigiu face parte din categoria celor care, prin hotărâre de guvern, s-a stabilit că nu vor fi retrocedate în natură. În fine, nefondat este și motivul referitor la cheltuielile de judecată. Instanța de apel a reținut ca stare de fapt că reclamanții au cerut prin acțiune și cheltuieli de judecată, potrivit considerentelor sentinței primei instanțe. Constatarea instanței de apel, chiar dacă are semnificația greșitei rezolvări a unui motiv de apel, este rezultatul unei eventuale erori de fapt, critica în contra sa neîncadrându-se în nici unul din motivele de recurs prevăzute prin art. 304 C. proc. civ., cu atât mai puțin în cazul de recurs prevăzut la punctul 6, care are ca obiect cazul în care instanța de apel, a cărei hotărâre este recurată, a acordat ceea ce nu s-a cerut, situație inexistentă în speță, reclamanții cerând în mod expres acordarea cheltuielilor de judecată din apel. Pentru toate cele ce preced, recursul de față va fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.