ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4572/2005

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

25 iunie 2001 transmisă pârâtei SC F. SA, îl constituie imobilul înscris în

C.F. 18021 cu nr. top 2715/1/2/2, 2715/1/2/1, 2716/2, 2713/1 și 2714, fost

proprietatea mamei reclamantului P.H., născută K.

Imobilul, cu datele de identificare

cadastrală menținute în notificare, este trecut în Foaia de avere C.F. 18021 la

pozițiile 14 (2), 15, 16 și 17 sub terenurile–grădină, casă de piatră, grădină,

grădină și curte.

Cererea persoanei îndreptățite

formulată prin notificare a constat în „restituirea în natură, acolo unde este

posibil, în caz contrar unitatea deținătoare să facă ofertă pentru echivalent”.

Decizia unității deținătoare, pârâta

SC F. SA, nr. 6 din 2 mai 2003, respinge cererea de restituire în natură (pct.

1), precum și cererea de despăgubire prin echivalent (pct. 2), cu motivarea că

terenul este ocupat cu hale industriale construite după 1955, iar orice

despăgubiri incumbă A.P.A.P.S., întrucât SC F. SA este cu capital integral de

stat.

Contestația, întemeiată pe art. 24

din Legea nr. 10/2001, are ca obiect:

- „anularea deciziei nr. 6 din 2 mai

2003 și constatarea că imobilul a fost preluat de Statul Român fără titlu

valabil, iar pe această bază;

- obligarea pârâtei să emită decizie

motivată în sensul art. 24 din lege și la;

- daune cominatorii de 3 milioane

lei pe zi de la data rămânerii definitive a hotărârii până la emiterea

deciziei”.

Prin sentința civilă nr. 1261 din 16

decembrie 2003 Tribunalul Sibiu a respins contestația, reținând că, preluarea

de stat s-a făcut în baza Legii nr. 119/1948 și nu a Decretului nr. 92/1950,

astfel că sunt incidente dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, persoana

îndreptățită având obligația de a notifica instituția publică de privatizare.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia

civilă nr. 766 din 14 mai 2004 a schimbat în tot sentința primei instanțe și a

obligat pârâta să „emită o nouă decizie de restituire în natură sau prin

echivalent în favoarea reclamantului pentru imobilele în litigiu și la daunele

cominatorii pretinse prin contestație.

Instanța de apel a reținut că

preluarea imobilelor de stat s-a făcut fără titlu valabil, prin aplicarea

greșită a Legii nr. 119/1948, astfel că operează dispozițiile art. 30 din Legea

nr. 10/2001. Pe de altă parte, a mai reținut că obiectul cererii nu-l

constituie activele fostei societăți G., ci „doar locuința și terenul aferent

acesteia”, fiind irelevant că reclamanta și autoarea sa au fost acționari în

acea societate anonimă.

Contra deciziei pârâta a declarat

recurs, pe temeiurile din art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., formulând

motivele, în esență, astfel:

- eronat (și cu titlu de „unicat” în

analele justiției) instanța de apel a decis obligarea la restituire în natură

sau prin echivalent de către o societate comercială privatizată a unui activ,

instanța „inventând că nu ar fi vorba de un obiectiv economic, ci de o casă cu

teren și ca atare aplicarea Legii nr. 119/1948 este nelegală (poz. 4);

- pe această concluzie instanța

conchide că în cauză ar avea aplicabilitate art. 20 din Legea nr. 410/2001,

deși conform acestui text „reparația se poate face doar în natură” (poz. 4

alin. final);

- pârâta recurentă în calitate de

proprietară a acestui activ privatizat, astfel că nu poate fi obligată în

procedura Legii nr. 10/2001, căci nu este deținătoare, ci proprietară, fiind,

deci, exclusă incidența art. 20 din lege (poz. 6), cum nici dispozițiile art.

23, căci reclamanta era acționară la Societatea anonimă G.;

- pârâta SC F. SA nu era obligată să

facă oferta în condițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, căci în baza art. 27

2

din aceeași lege, „notificarea se adresează instituției publice implicate în

privatizare”;

- instanța în care s-a pronunțat

asupra tuturor mijloacelor de apărare, care atestau că reclamanta și autorii

săi au fost acționari la fosta societate comercială sau care dovedeau

succesiunea operatorilor în evidențele SC F. SA, în special cele relative la

dobândirea și exercitarea dreptului de administrare operativă și, apoi, a

dreptului de proprietate (conform Legii nr. 15/1990) sau a atestării acestuia

asupra terenului după procedura prev. de H.G. nr. 834/1991.

În raport de obiectul concret și

neechivoc al contestației examinarea motivelor de recurs și a celorlalte

probleme de drept se va face în limitele cadrului procesual fixat prin

contestație și notificare.

Calitatea de „persoană îndreptățită”

a reclamantei, prev. în art. 3 din Legea nr. 10/2001, a fost dovedită, ca și

faptul că preluarea imobilului complex, din litigiu, s-a făcut în baza Legii

nr. 119/1948 privind naționalizarea întreprinderilor industriale.

Conform art. 6 din Legea nr. 10/2001

prin imobile, în sensul dat de art. 2 din lege, se înțeleg acele imobile astfel

cum erau exploatate, cu destinația avută la data preluării de către stat.

Cum s-a relevat în cele ce preced în

mod neechivoc rezultă din C.F. 18021 că imobilul în litigiu era compus din casă

de piatră, curte și grădină (3), având, așadar, destinația de locuință, așa cum

a stabilit, în mod corect, instanța de apel.

Nu există, așadar, nici-o îndoială, dar, mai ales, nici-o „invenție”,

invocată nejustificat și excesiv de energie în motivele de recurs, în acest

sens, bunurile în litigiu nefiind „active” sau „obiectiv economic” ale

societății comerciale recurente.

Aceste bunuri nu au aparținut

niciodată fostei societăți comerciale anonime G., iar preluarea lor de către

stat, în baza Legii nr. 119/1948, prin naționalizare, s-a făcut fără titlu

valabil, căci obiectul acestei mari naționalizări viza numai întreprinderile

industriale (principalele mijloace de producție) și nu imobilele cu destinația

de locuințe, ca cele din speță.

Drept consecință, corect instanța de

apel a stabilit, că temeiul de drept invocat în contestație, art. 24 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, este aplicabil, pârâta fiind unitatea deținătoare a

bunului preluat abuziv fără titlu valabil și, ca atare, având obligația de

reparațiune instituită de lege, în natură sau dacă nu este posibil, precum s-a

cerut de reclamantă, printr-o despăgubire în echivalent.

Drept urmare, nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 27 indicate în decizia emisă de pârâta recurentă și amplu

comentate motivele de recurs, cu referire la alte texte conexe (art. 20, art.

23, art. 34 din lege).

Pârâta este datoare, deci, să emită

o nouă decizie, iar dacă prin aceasta face reclamantei ofertă în echivalent,

atunci, în situația în care oferta este acceptată, SC F. SA, în baza art. 36

pct. 3 din Legea nr. 10/2001, este obligată să transmită acea decizie de

acordare a despăgubirilor Prefecturii Sibiu pentru centralizare și plata

efectivă a sumelor cuvenite reclamantei cu titlu de echivalent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta SC F. SA împotriva deciziei civile nr. 766/A din 14 mai 2004

a Curții de Apel Alba Iulia.

Obligă pe pârâta SC F. SA la plata

sumei de 20.000.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantul P.R.W.C.L.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2005.