ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6815/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6815/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă introdusă la 23

octombrie 2000, reclamanta D.M.V. a chemat în judecată Statul Român prin

Ministerul Finanțelor și D.S. Vâlcea, solicitând obligarea acestora să-i lase

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul format din teren,

construcție și o anexă, denumit vila S. situat în localitatea Olănești Băi,

județul Vâlcea.

Motivând în fapt acțiunea,

reclamanta a arătat că a dobândit imobilul în proprietate în anul 1949, prin

cumpărare pe calea unui înscris sub semnătură privată de la E. și M.S., iar

imediat după cumpărare, autoritățile statului au expulzat-o cu forța din

imobil, în lipsa oricărei reglementări legale care să le fi conferit vreun

drept în acest sens, abuzul săvârșit atunci perpetuându-se până în prezent,

imobilul aflându-se fără titlu în proprietatea pârâților.

În drept, reclamanta a invocat

prevederile art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, dispozițiile

Constituției României, precum și dispozițiile Declarației universale a

drepturilor omului.

Pe parcursul judecății s-a solicitat

introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a Spitalului județean Vâlcea și a

Consiliului local al orașului Băile Olănești, cu motivarea că imobilul

revendicat are destinația de dispensar medical și aparține domeniului public.

Prin sentința civilă nr. 73 din 24

mai 2001, Tribunalul Vâlcea a admis cererea de introducere în cauză a

Spitalului județean Vâlcea, a respins cererea acestuia din urmă de introducere

în cauză a Consiliului local Băile Olănești, a respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei, precum și a lipsei calității

procesuale pasive a D.S. Vâlcea, iar pe fond a respins acțiunea în revendicare

formulată de reclamanta D.M.V.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut în esență că nu sunt îndeplinite în cauză condițiile cerute pentru

admiterea acțiunii în revendicare, conform art. 480 și urm. C. civ. Instanța a

apreciat că reclamanta nu prezintă un titlu valabil pentru dovedirea dreptului

său de proprietate și că înscrisul sub semnătură privată din iulie 1949 nu este

opozabil pârâților, întrucât potrivit Decretului nr. 151/1950, Decretului nr. 221/1950,

Decretului-lege nr. 144/1954, Decretului-lege nr. 115/1938 și Legii nr. 203/1947,

înstrăinările de terenuri, cu sau fără construcții, se puteau face, sub

sancțiunea nulității, numai în baza unei autorizații valabile, emisă de organul

administrativ competent și doar în formă autentică.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamanta, susținând greșita aplicare în cauză a unor acte

normative ulterioare datei cumpărării imobilului de către reclamantă, a Decretului-lege

nr. 115/1938, inaplicabil pe teritoriul județului Vâlcea și a Legii nr. 203/1947,

care avea ca obiect reglementarea înstrăinării de terenuri agricole, nicidecum

a celor cu altă destinație, cum este cel revendicat.

Prin același apel, reclamanta a

contestat statuările tribunalului, potrivit cărora înscrisul sub semnătură

privată atestă doar existența unui antecontract fără eficiență în transmiterea

efectivă a dreptului de proprietate către reclamantă și în sensul că imobilul a

fost preluat cu titlu valabil de către stat în anul 1950, de la o persoană

identificată sub numele de S.G. la poziția 150 din anexa la Decretul nr. 92/1950.

Prin decizia civilă nr. 72 din 28

septembrie 2001, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamantă.

Curtea a reținut că în cauză sunt

incidente prevederile art. 47 din Legea nr. 10/2001, în sensul cărora

dispozițiile legii speciale menționate se aplică în speță, prevalând în fața

dreptului comun. În această situație, acțiunea devine inadmisibilă, reclamanta

fiind îndrumată să ceară lămurirea situației juridice a imobilului revendicat

în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 1125 din 21 martie

2003, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul declarat de

reclamantă, a casat decizia dată în apel și a trimis cauza spre rejudecare

Curții de Apel Pitești.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța supremă a statuat că față de data introducerii acțiunii, anterioară

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și de precizările reclamantei, instanța

de apel nu putea soluționa cauza decât în raport de temeiul juridic invocat,

pentru că altfel ar fi încălcat principiul neretroactivității legii, consacrat

în art. 1 C. civ. Cum reclamanta a precizat că nu înțelege să uzeze de

prevederile și procedurile legii noi, instanța nu poate să determine judecarea

litigiului în cadrul juridic prevăzut de legea specială.

Prin decizia nr. 156/A din 16 octombrie

2003, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că după reluarea judecății apelului, în dosar a fost depusă

Hotărârea nr. 1362 din 27 decembrie 2001 a Guvernului României, prin care

dispensarul medical uman situat la adresa imobilului în litigiu a fost atestat

ca aparținând domeniului public al orașului Olănești, fiind inclus în mod

efectiv în acest domeniu la data de 7 martie 2002, hotărârea guvernului nefiind

atacată în justiție în condițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Instanța a apreciat că întrucât

imobilul revendicat a intrat prin destinația sa actuală în domeniul public al

unității administrativ-teritoriale, există o imposibilitate juridică de

restituire în natură pe calea dreptului comun, incidente fiind dispozițiile

art. 11 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile din domeniul public

sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile.

Ca atare, instanța a reținut că în

aceste condiții este de prisos cercetarea celorlalte susțineri ale reclamantei,

supuse judecății apelului.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta care, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a

susținut în esență următoarele:

- Instanța de apel a încălcat

dispozițiile legale care reglementează modurile de dobândire a dreptului de

proprietate publică, prin aceea că, omițând să cerceteze dacă statul a preluat

imobilul cu titlu în anul 1950, a adăugat la lege un nou mod de dobândire a dreptului

de proprietate publică și anume destinația bunului;

- Instanța a încălcat dispozițiile

legale care ocrotesc dreptul de proprietate privată, procedând la

naționalizarea bunului, dând eficiență unei hotărâri de guvern nelegale în

detrimentul dispozițiilor legale și constituționale care garantează dreptul de

proprietate;

- Au fost încălcate principiile

generale care cârmuiesc acțiunea în revendicare, deoarece reclamanta are un

titlu valabil, dobândind imobilul prin cumpărare, spre deosebire de orașul

Băile Olănești care pretinde un drept de proprietate publică ca urmare a

transferului bunului din domeniul privat al statului, în condițiile în care

Statul Român nu a dobândit valabil imobilul, preluându-l prin mijloace de fapt

abuzive.

Se mai susține că nu era necesară

urmarea procedurii prevăzute de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

întrucât aceeași lege, prin art. 6 alin. (2), consacră admisibilitatea apărării

dreptului de proprietate prin mijlocul juridic specific al acțiunii în

revendicare.

Ca atare, susține reclamanta,

procedând la compararea titlurilor părților, instanța de drept comun, în cadrul

acțiunii în revendicare, este îndreptățită să stabilească, pe cale de excepție,

validitatea titlurilor părților.

- În ceea ce privește sentința pronunțată

de instanța de fond, reclamanta a formulat următoarele critici:

- Instanța nu a observat că imobilul

nu a trecut în proprietatea statului, acesta fiind inclus în listele anexă la

Decretul nr. 92/1950 ca fiind preluat de la S.G., deși bunul nu i-a aparținut

acestuia. În momentul emiterii decretului de naționalizare, imobilul se afla în

proprietatea reclamantei și de altfel și anterior dobândirii de către

recurentă, bunul nu a aparținut lui S.G.;

- A fost greșit interpretat titlul

reclamantei, aceasta devenind proprietară prin efectul contractului de

vânzare-cumpărare încheiat;

- Nu au fost identificate corect

actele normative incidente în cauză, privitoare la circulația juridică a

imobilelor, în condițiile în care în anul 1949 era aplicabil principiul

consensualismului sub aspectul translației proprietății, dispozițiile Decretului-lege

nr. 115/1938, invocat de Tribunalul Vâlcea, nefiind aplicabile în județul

Vâlcea.

Recursul va fi admis, pentru

următoarele considerente.

În primul rând, trebuie observat că

înscrisul prezentat de reclamantă, intitulat „Act de vânzare-cumpărare”, a fost

greșit calificat de instanța de fond ca fiind un antecontract de

vânzare-cumpărare, care nu a putut opera transferul proprietății.

Promisiunea bilaterală de

vânzare-cumpărare presupune că atât vânzătorul cât și cumpărătorul se obligă numai

să încheie în viitor contractul, deși s-au înțeles asupra lucrului și asupra

prețului.

Or, în speță, din cuprinsul actului

încheiat în iulie 1949, se desprinde voința neîndoielnică a părților în sensul

transmiterii imediate a proprietății în condițiile în care: părțile au

intitulat actul contract de vânzare-cumpărare; în cuprinsul actului sunt folosiți

termenii de vânzător și cumpărător; întreaga terminologie se referă la

încheierea unui contract de vânzare-cumpărare: „vindem de veci și irevocabil în

plină și exclusivă proprietate”, „prețul vânzării”, „vindem imobilul, liber de

orice sarcini”, „am cumpărat imobilul”.

Tot astfel, efectele actului sunt

specifice contractului de vânzare-cumpărare: prețul s-a achitat integral la

momentul semnării contractului, actele de proprietate ale vânzătorilor s-au

predat cumpărătoarei în momentul semnării contractului, vânzătorii garantează

pentru evicțiune.

Rezultă așadar că înscrisul

prezentat de reclamantă este un contract de vânzare-cumpărare, translativ de

proprietate din momentul încheierii lui.

Prin efectul realizării acordului de

voință, a operat și transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător.

În acest sens, art. 1295 C. civ. prevede că „proprietatea este de drept

strămutată de la vânzător la cumpărător” îndată ce părțile s-au învoit asupra

lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă

nu se va fi numărat”.

Instanța de fond a mai reținut că

actul prezentat de reclamantă ca titlu de proprietate nu a dobândit eficiență juridică

și nu este opozabil pârâților deoarece, pe de o parte, nu a fost respectată

clauza potrivit căreia pentru a se intra în legalitate actul trebuia

autentificat, iar pe de altă parte, nici nu a fost transcris în registrul de

publicitate imobiliară, pe baza legislației în vigoare la data redactării sau

cea adoptată în perioada următoare.

În raport de aceste constatări ale

instanței de fond, trebuie observat că în anul 1949, data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, era în deplinătatea aplicării, sub aspectul

translației proprietății, Codul civil care statua principiul consensualismului

atât pentru terenuri cât și pentru construcții.

Așadar, referirile la autentificare

din finalul înscrisului nu constituie decât simple clauze tip, preluate de

părți din contractul de vânzare-cumpărare prin care vânzătorii dobândiseră

imobilul, în condițiile în care, din cuprinsul actului de vânzare-cumpărare,

rezultă fără echivoc că momentul autentificării avea relevanță pentru părți

numai pentru transmisiunea obligațiilor fiscale, nicidecum pentru transmisiunea

proprietății.

Este de asemenea greșită motivarea

instanței de fond, în sensul că pentru a dobândi proprietatea, reclamanta

trebuia să transcrie dreptul de proprietate în cartea funciară, câtă vreme

dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938 aveau aplicabilitate numai în

Transilvania, Banat și nordul Moldovei.

În consecință, contrar celor reținute

de instanța de fond, urmează a constata că înscrisul sub semnătură privată

prezentat de reclamantă constituie titlu valabil, fiind producător de efecte

juridice.

Instanța de fond a mai reținut că

imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950,

figurând ca preluat de la proprietarul S.G. la poziția nr. 150 din anexa la

decret, fără a observa că pârâții nu au depus nici un act care să ateste

calitatea de ultim proprietar înainte de naționalizare a acestei persoane și

ignorând actele de proprietate ale vânzătorilor S.E. și S.M. asupra bunului în

litigiu, precum și faptul că, la data naționalizării imobilul se afla în

proprietatea reclamantei.

Cum contractul de vânzare-cumpărare

din data de 21 decembrie 1946, autentificat sub nr. 57.567/1946, atestă că

anterior transmiterii dreptului către reclamantă, imobilul în litigiu a

constituit proprietatea vânzătorilor S.E. și S.M., urmează a reține că statul

nu poate să-și justifice calitatea de proprietar, pentru că nu a dobândit

imobilul de la proprietar.

Stabilit fiind că reclamanta are

titlu valabil de proprietate asupra imobilului, spre deosebire de Statul Român

care a preluat imobilul de la o altă persoană decât adevăratul proprietar al

bunului de la data preluării, în mod greșit instanța de apel, a respins apelul,

cu motivarea că imobilul revendicat nu poate fi restituit, deoarece prin

destinația sa actuală a intrat în domeniul public al unității

administrativ-teritoriale.

Pe lângă faptul că trecerea bunului

din domeniul privat în cel public al statului s-a făcut în cursul procesului, dispozițiile

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 stabilesc că fac parte din domeniul

public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile

dobândite de stat în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, „dacă au intrat

în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil”, cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a

legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Potrivit alin. (3) al aceluiași

articol, stabilirea valabilității titlului de preluare este de competența

instanțelor judecătorești.

Aceasta înseamnă că nu pot face

parte din domeniul public, deopotrivă, bunurile preluate fără nici un titlu

valabil potrivit reglementărilor existente la data preluării, precum și cele

preluate în fapt, fără nici un temei juridic.

De altfel, art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998, consacră admisibilitatea apărării dreptului de proprietate

prin mijlocul juridic specific al acțiunii în revendicare, stabilind că

„bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin

vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

În consecință, contrar celor

reținute de instanța de apel, reclamanta nu trebuia să declanșeze acțiunea în

contencios administrativ împotriva H.G. nr. 1362/2001, câtă vreme poate obține

protecția dreptului său pe calea acțiunii în revendicare.

Cum în prezenta cauză, faptul

preluării fără titlu valabil a imobilului este pe deplin stabilit, pentru

considerentele ce preced, se va admite recursul declarat de reclamantă, se va

casa în tot decizia curții de apel și în parte sentința tribunalului, în sensul

admiterii acțiunii reclamantei.

Pârâții vor fi obligați să-i lase

reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în

suprafață de 312 mp și construcțiile aflate pe teren.

Se vor menține celelalte dispoziții

ale sentinței civile pronunțate de Tribunalul Vâlcea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta D.M.V.

Casează în tot decizia civilă nr. 156/A

din 16 octombrie 2003 a Curții de Apel Pitești și în parte sentința civilă nr. 73

din 24 mai 2001 a Tribunalului Vâlcea.

Admite acțiunea formulată de

reclamanta D.M.V. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor, D.S.P. Vâlcea, Spitalul județean Vâlcea.

Obligă pârâții să-i lase reclamantei

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 312

mp și construcțiile aflate pe teren, vila S., imobil situat în orașul Olănești

Băi, județul Vâlcea.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2004.