ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6815/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea civilă introdusă la 23 octombrie 2000, reclamanta D.M.V. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor și D.S. Vâlcea, solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul format din teren, construcție și o anexă, denumit vila S. situat în localitatea Olănești Băi, județul Vâlcea. Motivând în fapt acțiunea, reclamanta a arătat că a dobândit imobilul în proprietate în anul 1949, prin cumpărare pe calea unui înscris sub semnătură privată de la E. și M.S., iar imediat după cumpărare, autoritățile statului au expulzat-o cu forța din imobil, în lipsa oricărei reglementări legale care să le fi conferit vreun drept în acest sens, abuzul săvârșit atunci perpetuându-se până în prezent, imobilul aflându-se fără titlu în proprietatea pârâților.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, dispozițiile Constituției României, precum și dispozițiile Declarației universale a drepturilor omului. Pe parcursul judecății s-a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a Spitalului județean Vâlcea și a Consiliului local al orașului Băile Olănești, cu motivarea că imobilul revendicat are destinația de dispensar medical și aparține domeniului public. Prin sentința civilă nr. 73 din 24 mai 2001, Tribunalul Vâlcea a admis cererea de introducere în cauză a Spitalului județean Vâlcea, a respins cererea acestuia din urmă de introducere în cauză a Consiliului local Băile Olănești, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, precum și a lipsei calității procesuale pasive a D.S.

Vâlcea, iar pe fond a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanta D.M.V. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în esență că nu sunt îndeplinite în cauză condițiile cerute pentru admiterea acțiunii în revendicare, conform art. 480 și urm. C. civ. Instanța a apreciat că reclamanta nu prezintă un titlu valabil pentru dovedirea dreptului său de proprietate și că înscrisul sub semnătură privată din iulie 1949 nu este opozabil pârâților, întrucât potrivit Decretului nr. 151/1950, Decretului nr. 221/1950, Decretului-lege nr. 144/1954, Decretului-lege nr. 115/1938 și Legii nr. 203/1947, înstrăinările de terenuri, cu sau fără construcții, se puteau face, sub sancțiunea nulității, numai în baza unei autorizații valabile, emisă de organul administrativ competent și doar în formă autentică.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, susținând greșita aplicare în cauză a unor acte normative ulterioare datei cumpărării imobilului de către reclamantă, a Decretului-lege nr. 115/1938, inaplicabil pe teritoriul județului Vâlcea și a Legii nr. 203/1947, care avea ca obiect reglementarea înstrăinării de terenuri agricole, nicidecum a celor cu altă destinație, cum este cel revendicat. Prin același apel, reclamanta a contestat statuările tribunalului, potrivit cărora înscrisul sub semnătură privată atestă doar existența unui antecontract fără eficiență în transmiterea efectivă a dreptului de proprietate către reclamantă și în sensul că imobilul a fost preluat cu titlu valabil de către stat în anul 1950, de la o persoană identificată sub numele de S.G.

la poziția 150 din anexa la Decretul nr. 92/1950. Prin decizia civilă nr. 72 din 28 septembrie 2001, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă. Curtea a reținut că în cauză sunt incidente prevederile art. 47 din Legea nr. 10/2001, în sensul cărora dispozițiile legii speciale menționate se aplică în speță, prevalând în fața dreptului comun. În această situație, acțiunea devine inadmisibilă, reclamanta fiind îndrumată să ceară lămurirea situației juridice a imobilului revendicat în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001. Prin decizia nr. 1125 din 21 martie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia dată în apel și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel Pitești.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța supremă a statuat că față de data introducerii acțiunii, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și de precizările reclamantei, instanța de apel nu putea soluționa cauza decât în raport de temeiul juridic invocat, pentru că altfel ar fi încălcat principiul neretroactivității legii, consacrat în art. 1 C. civ. Cum reclamanta a precizat că nu înțelege să uzeze de prevederile și procedurile legii noi, instanța nu poate să determine judecarea litigiului în cadrul juridic prevăzut de legea specială. Prin decizia nr. 156/A din 16 octombrie 2003, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că după reluarea judecății apelului, în dosar a fost depusă Hotărârea nr. 1362 din 27 decembrie 2001 a Guvernului României, prin care dispensarul medical uman situat la adresa imobilului în litigiu a fost atestat ca aparținând domeniului public al orașului Olănești, fiind inclus în mod efectiv în acest domeniu la data de 7 martie 2002, hotărârea guvernului nefiind atacată în justiție în condițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Instanța a apreciat că întrucât imobilul revendicat a intrat prin destinația sa actuală în domeniul public al unității administrativ-teritoriale, există o imposibilitate juridică de restituire în natură pe calea dreptului comun, incidente fiind dispozițiile art. 11 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile.

Ca atare, instanța a reținut că în aceste condiții este de prisos cercetarea celorlalte susțineri ale reclamantei, supuse judecății apelului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

a susținut în esență următoarele: - Instanța de apel a încălcat dispozițiile legale care reglementează modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică, prin aceea că, omițând să cerceteze dacă statul a preluat imobilul cu titlu în anul 1950, a adăugat la lege un nou mod de dobândire a dreptului de proprietate publică și anume destinația bunului; - Instanța a încălcat dispozițiile legale care ocrotesc dreptul de proprietate privată, procedând la naționalizarea bunului, dând eficiență unei hotărâri de guvern nelegale în detrimentul dispozițiilor legale și constituționale care garantează dreptul de proprietate; - Au fost încălcate principiile generale care cârmuiesc acțiunea în revendicare, deoarece reclamanta are un titlu valabil, dobândind imobilul prin cumpărare, spre deosebire de orașul Băile Olănești care pretinde un drept de proprietate publică ca urmare a transferului bunului din domeniul privat al statului, în condițiile în care Statul Român nu a dobândit valabil imobilul, preluându-l prin mijloace de fapt abuzive.

Se mai susține că nu era necesară urmarea procedurii prevăzute de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, întrucât aceeași lege, prin art. 6 alin. (2), consacră admisibilitatea apărării dreptului de proprietate prin mijlocul juridic specific al acțiunii în revendicare. Ca atare, susține reclamanta, procedând la compararea titlurilor părților, instanța de drept comun, în cadrul acțiunii în revendicare, este îndreptățită să stabilească, pe cale de excepție, validitatea titlurilor părților. - În ceea ce privește sentința pronunțată de instanța de fond, reclamanta a formulat următoarele critici: - Instanța nu a observat că imobilul nu a trecut în proprietatea statului, acesta fiind inclus în listele anexă la Decretul nr. 92/1950 ca fiind preluat de la S.G., deși bunul nu i-a aparținut acestuia.

În momentul emiterii decretului de naționalizare, imobilul se afla în proprietatea reclamantei și de altfel și anterior dobândirii de către recurentă, bunul nu a aparținut lui S.G.; - A fost greșit interpretat titlul reclamantei, aceasta devenind proprietară prin efectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat; - Nu au fost identificate corect actele normative incidente în cauză, privitoare la circulația juridică a imobilelor, în condițiile în care în anul 1949 era aplicabil principiul consensualismului sub aspectul translației proprietății, dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938, invocat de Tribunalul Vâlcea, nefiind aplicabile în județul Vâlcea. Recursul va fi admis, pentru următoarele considerente.

În primul rând, trebuie observat că înscrisul prezentat de reclamantă, intitulat „Act de vânzare-cumpărare”, a fost greșit calificat de instanța de fond ca fiind un antecontract de vânzare-cumpărare, care nu a putut opera transferul proprietății. Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare presupune că atât vânzătorul cât și cumpărătorul se obligă numai să încheie în viitor contractul, deși s-au înțeles asupra lucrului și asupra prețului. Or, în speță, din cuprinsul actului încheiat în iulie 1949, se desprinde voința neîndoielnică a părților în sensul transmiterii imediate a proprietății în condițiile în care: părțile au intitulat actul contract de vânzare-cumpărare; în cuprinsul actului sunt folosiți termenii de vânzător și cumpărător; întreaga terminologie se referă la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare: „vindem de veci și irevocabil în plină și exclusivă proprietate”, „prețul vânzării”, „vindem imobilul, liber de orice sarcini”, „am cumpărat imobilul”.

Tot astfel, efectele actului sunt specifice contractului de vânzare-cumpărare: prețul s-a achitat integral la momentul semnării contractului, actele de proprietate ale vânzătorilor s-au predat cumpărătoarei în momentul semnării contractului, vânzătorii garantează pentru evicțiune. Rezultă așadar că înscrisul prezentat de reclamantă este un contract de vânzare-cumpărare, translativ de proprietate din momentul încheierii lui. Prin efectul realizării acordului de voință, a operat și transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător. În acest sens, art. 1295 C. civ. prevede că „proprietatea este de drept strămutată de la vânzător la cumpărător” îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat”.

Instanța de fond a mai reținut că actul prezentat de reclamantă ca titlu de proprietate nu a dobândit eficiență juridică și nu este opozabil pârâților deoarece, pe de o parte, nu a fost respectată clauza potrivit căreia pentru a se intra în legalitate actul trebuia autentificat, iar pe de altă parte, nici nu a fost transcris în registrul de publicitate imobiliară, pe baza legislației în vigoare la data redactării sau cea adoptată în perioada următoare. În raport de aceste constatări ale instanței de fond, trebuie observat că în anul 1949, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, era în deplinătatea aplicării, sub aspectul translației proprietății, Codul civil care statua principiul consensualismului atât pentru terenuri cât și pentru construcții.

Așadar, referirile la autentificare din finalul înscrisului nu constituie decât simple clauze tip, preluate de părți din contractul de vânzare-cumpărare prin care vânzătorii dobândiseră imobilul, în condițiile în care, din cuprinsul actului de vânzare-cumpărare, rezultă fără echivoc că momentul autentificării avea relevanță pentru părți numai pentru transmisiunea obligațiilor fiscale, nicidecum pentru transmisiunea proprietății. Este de asemenea greșită motivarea instanței de fond, în sensul că pentru a dobândi proprietatea, reclamanta trebuia să transcrie dreptul de proprietate în cartea funciară, câtă vreme dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938 aveau aplicabilitate numai în Transilvania, Banat și nordul Moldovei.

În consecință, contrar celor reținute de instanța de fond, urmează a constata că înscrisul sub semnătură privată prezentat de reclamantă constituie titlu valabil, fiind producător de efecte juridice. Instanța de fond a mai reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, figurând ca preluat de la proprietarul S.G. la poziția nr. 150 din anexa la decret, fără a observa că pârâții nu au depus nici un act care să ateste calitatea de ultim proprietar înainte de naționalizare a acestei persoane și ignorând actele de proprietate ale vânzătorilor S.E. și S.M. asupra bunului în litigiu, precum și faptul că, la data naționalizării imobilul se afla în proprietatea reclamantei.

Cum contractul de vânzare-cumpărare din data de 21 decembrie 1946, autentificat sub nr. 57.567/1946, atestă că anterior transmiterii dreptului către reclamantă, imobilul în litigiu a constituit proprietatea vânzătorilor S.E. și S.M., urmează a reține că statul nu poate să-și justifice calitatea de proprietar, pentru că nu a dobândit imobilul de la proprietar. Stabilit fiind că reclamanta are titlu valabil de proprietate asupra imobilului, spre deosebire de Statul Român care a preluat imobilul de la o altă persoană decât adevăratul proprietar al bunului de la data preluării, în mod greșit instanța de apel, a respins apelul, cu motivarea că imobilul revendicat nu poate fi restituit, deoarece prin destinația sa actuală a intrat în domeniul public al unității administrativ-teritoriale.

Pe lângă faptul că trecerea bunului din domeniul privat în cel public al statului s-a făcut în cursul procesului, dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 stabilesc că fac parte din domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, „dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil”, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Potrivit alin. (3) al aceluiași articol, stabilirea valabilității titlului de preluare este de competența instanțelor judecătorești. Aceasta înseamnă că nu pot face parte din domeniul public, deopotrivă, bunurile preluate fără nici un titlu valabil potrivit reglementărilor existente la data preluării, precum și cele preluate în fapt, fără nici un temei juridic.

De altfel, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, consacră admisibilitatea apărării dreptului de proprietate prin mijlocul juridic specific al acțiunii în revendicare, stabilind că „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”. În consecință, contrar celor reținute de instanța de apel, reclamanta nu trebuia să declanșeze acțiunea în contencios administrativ împotriva H.G. nr. 1362/2001, câtă vreme poate obține protecția dreptului său pe calea acțiunii în revendicare. Cum în prezenta cauză, faptul preluării fără titlu valabil a imobilului este pe deplin stabilit, pentru considerentele ce preced, se va admite recursul declarat de reclamantă, se va casa în tot decizia curții de apel și în parte sentința tribunalului, în sensul admiterii acțiunii reclamantei.

Pârâții vor fi obligați să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 312 mp și construcțiile aflate pe teren. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței civile pronunțate de Tribunalul Vâlcea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta D.M.V. Casează în tot decizia civilă nr. 156/A din 16 octombrie 2003 a Curții de Apel Pitești și în parte sentința civilă nr. 73 din 24 mai 2001 a Tribunalului Vâlcea. Admite acțiunea formulată de reclamanta D.M.V. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor, D.S.P. Vâlcea, Spitalul județean Vâlcea. Obligă pârâții să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 312 mp și construcțiile aflate pe teren, vila S., imobil situat în orașul Olănești Băi, județul Vâlcea. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2004.