ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1801/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 29 mai 2002, reclamanții D.L., H.A. și M.A. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și R.A.A.P.P.S., pentru a se constata că pârâții nu au un titlu valabil asupra terenului în suprafață de 13 ha, situat în orașul Băile Olănești, județul Vâlcea, iar pe cale de consecință aceștia să fie obligați să le respecte reclamanților dreptul de proprietate asupra imobilului și să le restituie fructele percepute în ultimii 3 ani. În motivarea acțiunii, s-a arătat, în esență, că reclamanții sunt moștenitori legali și testamentari ai autorului D.B., care în 1893, prin Ordonanța de adjudecare nr. 7 a fostului Tribunal al Districtului Rm.

Vâlcea, a dobândit asupra imobilului dreptul de proprietate, ce a fost preluat de către stat, fără nici un titlu, după anul 1948, intrând în patrimoniul R.A.A.P.P.S. care, deși a fost notificată în baza Legii nr. 10/2001 să restituie imobilul, a refuzat să soluționeze notificarea. Prin întâmpinarea depusă, pârâții au invocat excepția de nulitate a acțiunii pentru netimbrare la valoare, a lipsei calității procesuale active și pasive, a prescripției achizitive, precum și a inadmisibilității acțiunii. Tribunalul Vâlcea, prin sentința civilă nr. 361 din 17 iunie 2003, a respins excepțiile invocate și pe fond a admis acțiunea reclamanților în parte, în sensul că i-a obligat pe pârâți să le respecte dreptul de proprietate și posesie asupra terenului în suprafață de 68.086,60 mp, aflat pe raza Orașului Olănești, așa cum a fost identificat în schița de plan anexă la raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză.

Prin aceeași hotărâre au fost respinse capetele de cerere privitoare la existența titlului de proprietate și la restituirea fructelor. Pentru a pronunța o astfel de soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că acțiunea reclamanților este scutită de plata taxelor de timbru, iar aceștia și-au dovedit calitatea de moștenitori ai autorului D.B., care a avut în patrimoniul său un drept de proprietate asupra terenului revendicat, ce a trecut în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fără titlu, în prezent pe acesta aflându-se Palatul Olănești și construcțiile anexe, asupra cărora are un drept de administrare R.A.A.P.P.S. București, prin Sucursala de Reprezentare și Protocol Olănești.

Față de dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, reclamanții aveau posibilitatea să opteze pentru apărarea dreptului de proprietate asupra terenului în acțiunea în revendicare de drept comun și procedura de restituire a imobilelor în baza Legii nr. 10/2001, iar pentru refuzul pârâților de a restitui bunurile în această procedură specială, acțiunea în revendicare este admisibilă, astfel că aceștia de pe urmă sunt obligați să respecte reclamanților dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 68.086,6 mp. Fiindcă pârâții au exercitat asupra imobilului o posesie legitimă, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1074 raportat la art. 485 și art. 521 C. civ. pentru a se dispune restituirea fructelor percepute, reținându-se în sarcina R.A.A.P.P.S.

numai o culpă în ceea ce privește nerezolvarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, în termen. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâții, iar prin decizia civilă nr. 177 din 5 noiembrie 2003 a Curții de Apel Pitești s-a respins apelul reclamanților și au fost admise apelurile pârâților și, pe cale de consecință, s-a respins acțiunea reclamanților ca inadmisibilă, reținându-se că reclamanții nu aveau posibilitatea să opteze între o acțiune de drept comun pentru apărarea dreptului lor de proprietate și procedura specială de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001, astfel că după intrarea în vigoare a acestui act normativ procedura specială de retrocedare era obligatorie pentru toate imobilele al căror regim juridic este reglementat de legea specială.

S-a mai reținut că sunt nefondate excepțiile lipsei calității procesuale active și pasive față de dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, ce stabileau că prevederile acestei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, respectiv în acțiunile de drept comun înregistrate înainte de intrarea în vigoare a legii. Această decizie a fost atacată cu recurs de către reclamanți, iar prin decizia civilă nr. 6589 din 25 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a respins recursul reclamanților ca nefondat, reținându-se că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoana îndreptățită la restituire are dreptul de opțiune între procedura judiciară în curs și procedura reglementată de legea nouă, numai dacă acțiunea din revendicare a fost formulată anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Reclamanții au formulat plângere la C.E.D.O., iar prin Hotărârea din 27 mai 2010 pronunțată în cauza Drăghici și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr. 845/2010, s-a reținut încălcarea de către instanța națională a dreptului reclamanților la un proces echitabil prin soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, întrucât ingerința în „dreptul reclamanților de acces la o instanță nu a fost proporțională cu scopul urmărit”, pentru că procedura administrativă de restituire a imobilului în baza Legii nr. 10/2001 s-a desfășurat pe o perioadă mai mare de 8 ani și nici până în prezent aceasta nu a fost soluționată. Astfel, în baza Hotărârii C.E.D.O., reclamanții au solicitat în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc.

civ. revizuirea deciziei civile nr. 177/A din 5 noiembrie 2003 a Curții de Apel Pitești. Cererea de revizuire a fost admisă prin decizia civilă nr. 61 din 23 mai 2011 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, și pentru cauze cu minori și de familie, și s-a anulat decizia civilă nr. 177/2003 a aceleiași instanțe, fixându-se termen pentru judecarea apelurilor declarate împotriva sentinței civile nr. 361 din 17 iunie 2003 a Tribunalului Vâlcea, secția civilă. Pentru a pronunța decizia civilă nr. 61 din 23 mai 2011, Curtea de Apel Pitești a reținut că, față de hotărârea C.E.D.O. de care s-au prevalat reclamanții în susținerea cererii de revizuire, sunt întrunite cerințele art. 322 pct. 9 C. proc.

civ. Textul de lege enunțat reglementează pentru admisibilitatea revizuirii condiția existenței unei hotărâri a C.E.D.O. prin care să se constate încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale printr-o hotărâre pronunțată de instanța națională, condiția existenței efectelor acestei hotărâri și la data soluționării revizuirii ca singura cale de înlăturare a lor. C.E.D.O. a reținut că prin hotărârea evocată le-a fost încălcat reclamanților dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, atunci când le-a fost respinsă acțiunea acestora ca inadmisibilă.

Soluția respingerii cererii în revendicare ca inadmisibilă își produce efectele și în prezent, întrucât reclamanților nu le-a fost soluționată cererea de restituire a imobilelor în procedura Legii nr. 10/2001, trecând o perioadă de peste 8 ani de la formularea notificării în acest sens și nici nu există garanții că vor primi despăgubiri în viitorul apropiat, așa după cum a apreciat și C.E.D.O. în motivarea soluției sale. O altă acțiune în revendicare formulată de către reclamanți cu privire la același imobil și întemeiată pe aceeași cauză nu ar mai fi posibilă ca urmare a efectelor puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 177/A din 05 noiembrie 2003, pronunțată de către această instanță.

Lipsa unei soluții cu privire la cererea reclamanților de a li se restitui imobilelor în procedura Legii nr. 10/2001 și imposibilitatea creată prin hotărârea mai sus evocată de a apăra dreptul de proprietate cu privire la aceste bunuri pe o altă cale sunt de natură să le prejudicieze grav dreptul de acces la justiție, astfel că singura cale prin care se pot înlătura aceste consecințe este aceea a revizuirii. Astfel, în rejudecarea apelurilor după admiterea revizuirii în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ., prin decizia civilă nr. 75 din 30 iunie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse apelurile declarate de reclamanți și de pârâții R.A.A.P.P.S.

București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reținându-se următoarele considerente: Reclamanții au solicitat obligarea pârâților la restituirea fructelor percepute pentru imobilul revendicat anterior sesizării instanței de judecată pe o perioadă de 3 ani, potrivit precizărilor de la dosarul de fond al cauzei. Potrivit art. 483 C. civ., fructele naturale se cuvin proprietarului bunului în baza principiului accesiunii și, ca o excepție de la această regulă, posesorului de bună-credință, atunci când stăpânește imobilul în baza unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute, buna-credință a acestuia încetând să mai existe la data la care are cunoștință de cauzele ce afectează valabilitatea titlului în baza căruia exercită posesia și în raport de care și-a format convingerea că este proprietarul legitim, în raport de dispozițiile art. 486 din același cod.

Pârâții Statul Român, respectiv R.A.A.P.P.S. au stăpânit imobilul în cauză cu convingerea că asupra acestuia au dobândit un drept de proprietate, respectiv un drept de administrare în condiții legale, astfel că până la data chemării în judecată din 29 mai 2002 au exercitat asupra terenului o posesie de bună-credință, titlu în baza căruia are dreptul să culeagă fructele, potrivit art. 486 C. civ. Posesia de bună-credință a pârâților a încetat să mai existe de la data cererii de chemare în judecată, împrejurare față de care reclamanții nu puteau solicita restituirea fructelor naturale, respectiv plata fructelor civile anterior acestei date, așa cum și-au precizat cererea de chemare în judecată cu privire la pretențiile formulate și accesorii acțiunii în revendicare, argument față de care, în mod corect, instanța de fond a respins acest capăt de cerere, urmând să fie confirmat în apel prin respingerea motivelor de netemeinicie și nelegalitate, în baza art. 296 C. proc.

civ., invocat de către reclamanți, numai sub acest aspect. Pârâții-apelanți Statul Român și R.A.A.P.P.S. au criticat sentința pentru motivele de nelegalitate privind soluția greșită a instanței de a respinge excepțiile de anulare a cererii de chemare în judecată ca nelegal timbrată, precum și a excepției inadmisibilității acestei cereri pentru regimul juridic al imobilului reglementat de Legea nr. 10/2001, ce impunea respectarea procedurii speciale de retrocedare.

Cu privire la aceste excepții, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Legiuitorul a reglementat prin dispozițiile art. 15 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru acțiunile patrimoniale scutite de plata taxei de timbru, enumerând în mod expres printre acestea cererile introduse de proprietarii ori de succesorii lor în drepturi pentru restituirea imobilelor preluate de către stat sau de către alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii sau incidentale formulate în cursul judecății. Acțiunea în revendicare formulată de către reclamanți are ca obiect un imobil intrat în patrimoniul statului după data de 6 martie 1945, îndeplinind sub acest aspect condițiile unei cereri scutite de plata taxelor de timbru, potrivit dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, argument în raport de care în mod corect a fost respinsă excepția anulării cererii ca nelegal timbrată.

Excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare imobiliară, pe calea dreptului comun, a fost soluționată în mod irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin confirmarea deciziei pronunțate de către această curte în apel, în sensul că prin decizia civilă nr. 6589 din 24 noiembrie 2004 a respins recursul reclamanților ca nefondat și a reținut că, potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către stat, aceștia dinainte nu mai pot opta între procedura specială a retrocedării terenului în baza actului normativ evocat și procedura judiciară de drept comun a revendicării imobiliare, deoarece cererea de chemare în judecată a fost formulată după intrarea în vigoare a legii de retrocedare.

C.E.D.O., prin Hotărârea din 27 mai 2010, publicată în M. Of. nr. 845/2010, a reținut că prin această soluție, ingerința în dreptul reclamanților de acces la o instanță nu a fost proporțională cu scopul urmărit. Argumentul instanțelor naționale, în sensul existenței unei proceduri speciale de retrocedare, pentru respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă, a fost de natură să încalce dreptul acestora de acces la o instanță, fiindcă au trecut mai mult de 8 ani de la declanșarea procedurii administrative de retrocedare și titularii dreptului nu au primit nicio despăgubire și nici nu există vreo garanție că vor obține în viitorul apropriat vreo reparare a prejudiciului. Pentru aceste considerente, C.E.D.O.

a reținut că acțiunea în revendicare formulată de către reclamanți este admisibilă, astfel că, datorită caracterului său obligatoriu, trebuie să fie analizat pe fond dreptul de proprietate în procedura de drept comun, verificându-se în acest sens calitatea reclamanților de proprietari ai imobilului, precum și titlul legitim în baza căruia justifică această calitate, analizându-se sub acest aspect un alt motiv de apel invocat de către R.A.A.P.P.S. Reclamanții au invocat calitatea lor de moștenitori ai autorului D.B., care a avut în patrimoniul său un drept de proprietate asupra unei suprafețe de 50 ha teren, aflată pe raza orașului Băile Olănești. Această suprafață de teren a făcut obiectul unui act de expropriere în anul 1945, împotriva căruia titularul a formulat o contestație.

Prin Hotărârea nr. 35 adoptată de către Comisia de Plasă pentru Reformă Agrară s-a recunoscut că suprafața de 50 ha era exceptată de la expropriere, potrivit dispozițiilor Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare și art. 3-5 din Regulamentul pentru aplicarea acestui act normativ. Potrivit aprecierilor făcute prin această hotărâre cu privire la legalitatea măsurii preluării terenului de către stat din patrimoniul titularului D.B., se reține că asupra imobilului autorul și-a păstrat dreptul de proprietate ca urmare a caracterului său perpetuu și după operațiunea juridică a trecerii în patrimoniul altei persoane, astfel că acest imobil a putut fi transmis pe calea succesiunii testamentare soției supraviețuitoare E.B., care a fost instituită legatar universal conform încheierii fostului Notariat de Stat al Regiunii Pitești din 03 decembrie 1953. La rândul său, E.B.

a întocmit un testament ce a cuprins un legat universal pentru M.D. la data de 14 iunie 1953, după al cărui deces succesiunea deschisă a fost acceptată de către soțul supraviețuitor D.I. și descendenta H.M. La deschiderea succesiunii autoarei H.M., moștenirea a fost acceptată de către reclamanții H.A. și H.L., iar autorul D.I. a instituit-o legatară universală pe reclamanta M.A., potrivit certificatului de moștenitor nr. M1. din data de 09 noiembrie 2001. Toate aceste transmisiuni succesorale ce au avut ca obiect și dreptul de proprietate asupra terenului în cauză au justificat calitatea de moștenitori a reclamanților și legitimitatea procesuală activă a acestora, care prin titlul de proprietate al succesiunii legale și testamentare și-au dovedit dreptul de proprietate asupra terenului, răsturnând prezumția acestui drept ce a operat din faptul posesiei în favoarea pârâților.

Pârâții au invocat asupra terenului un drept de proprietate, respectiv un drept de administrare, stăpânind, în fapt, imobilul, în baza drepturilor pe care le-au invocat, astfel că acțiunea proprietarilor neposesori a fost îndreptată împotriva acestora, care prin acte materiale și juridice au nesocotit dreptul reclamanților, justificând și calitatea procesuală pasivă. După 1989, respectiv prin decretul Lege nr. 30/1990, terenul a intrat în proprietatea statului, aflându-se pe acesta Complexul „Palatul Olănești”, care a fost dat în administrarea R.A.A.P.P.S. prin Sucursala de Reprezentare și Protocol Olănești. Prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză a fost identificată o suprafață de 68.086,6 mp ca făcând parte din terenul revendicat de către reclamanți și care excede suprafeței de teren pe care este amplasat Palatul Olănești.

Cu privire la această suprafață de teren, pârâții s-au apărat în sensul că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza decretului de naționalizare nr. 92/1950, însă apărarea a fost infirmată de probele administrate în cauză, respectiv de anexa la decretul nr. 50/1950, care privește alte bunuri naționalizate și nu terenul în cauză, precum și de actele emise în baza Legii nr. 187/1945 privind reforma agrară. Preluarea abuzivă a terenului de către stat din patrimoniul autorului reclamanților justifică cererea acestora de recunoaștere și de protejare a dreptului de proprietate, potrivit art. 480 C. civ.

ce reglementează acest drept de a deține, folosi și dispune de bun în mod exclusiv și absolut, în limitele determinate de lege, garantat de art. 44 din Constituția României, lipsirea de acesta neputându-se face decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, precum și de principiile generale ale dreptului internațional, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Exproprierea suprafeței de teren de la autorul reclamanților, cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 187/1945 privind reforma agrară, a fost considerată ca fiind nelegală și, pe cale de consecință, trecerea terenului în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv.

Ca urmare a caracterului perpetuu al proprietății, dreptul nu s-a stins niciodată din patrimoniul autorului care, pe calea succesiunii, l-a transmis moștenitorilor săi, ce și-au legitimat prin acest titlu dreptul de proprietate și au răsturnat prezumția unui astfel de drept ce rezulta din faptul posesiei în favoarea pârâților. Pentru toate aceste considerente, s-a apreciat că în mod corect instanța de fond a obligat pârâții să le respecte reclamanților dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 68.086,60 mp, așa cum a fost identificată în raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză. Atât împotriva deciziei civile nr. 61 din 23 mai 2011, prin care s-a admis cererea de revizuire formulată de reclamanți, cât și împotriva deciziei civile nr 75 din 30 iunie 2011 a Curții de Apel Pitești au declarat recurs R.A.A.P.P.S.

București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea, solicitându-se respingerea atât a cererii de revizuire, cât și a acțiunii principale. Criticile aduse de R.A.A.P.P.S. deciziei civile nr. 61 din 23 mai 2011 a Curții de Apel Pitești vizează aspecte de nelegalitate, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, se susține inadmisibilitatea cererii de revizuire, nefiind îndeplinite cerințele art. 322 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia consecințele produse de hotărârea atacată prin cererea de revizuire să nu poată fi remediate. Or, susține această recurentă, în realitate consecințele produse de hotărârea atacată au fost deja remediate în condițiile în care C.E.D.O.

le-a acordat reclamanților suma de 9.000 euro pentru prejudiciul moral suferit, fiind astfel stinse în totalitate atât pretențiile reclamanților față de Statul Român, cât și față de R.A.A.P.P.S., cât și orice cale de atac împotriva deciziei a cărei revizuire s-a solicitat. Din această perspectivă, se susține că nu este îndeplinită condiția esențială prevăzută de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., privind existența consecințelor grave, cu atât mai mult cu cât reclamanții au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.

În aceeași idee, se mai susține că prin hotărârea C.E.D.O., Curtea Europeană a dispus în principal că acțiunea în revendicare este admisibilă, sens în care, arată recurenta, că prin sentința civilă nr. 361 din 17 iunie 2000 Tribunalul Vâlcea a admis în parte acțiunea, fiind obligați pârâții să respecte reclamanților dreptul de proprietate și posesie asupra terenului în suprafață de 68.086,6 mp, situat în Băile Olănești, pct. sub M. Calea D. și s-au respins cererile privind inexistența titlului statului asupra terenului și restituirea fructelor civile. Recurenta mai învederează faptul că situația soluționării notificării la Legea nr. 10/2001, cu posibilitatea restituirii imobilului, raportat la admiterea revizuirii, ar putea determina situația de existență a două titluri de restituire în natură a imobilului.

În ce privește recursul declarat de aceeași pârâtă R.A.A.P.P.S. București împotriva deciziei nr. 75 din 30 iunie 2011 a Curții de Apel Pitești, criticile de nelegalitate vizează următoarele aspecte, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: O primă critică vizează greșita apreciere a instanței de apel în ce privește incidența dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, în condițiile în care cererea privind acordarea fructelor civile are caracter de acțiune principală și nu accesorie și, pe cale de consecință, se impunea timbrarea acțiunii la valoarea pretențiilor formulate. O a doua critică vizează faptul că instanța de apel a reținut în considerente, în mod greșit, că excepția de netimbrare ar viza toată cererea de chemare în judecată, în condițiile în care excepția netimbrării a fost ridicată doar în privința pretențiilor bănești, iar excepția inadmisibilității nu mai putea forma obiect al analizei față de hotărârea C.E.D.O.

în cauza Drăghici din 27 mai 2010. Se mai susține că instanța de apel nu a analizat două excepții (abordate doar superficial de instanța de fond) și anume excepția lipsei calității procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive, cu atât mai mult cu cât instanța de fond le-a abordat superficial, în condițiile în care aceste excepții nu au fost puse în discuția părților. Aceeași recurentă susține că instanța de apel nu a motivat deloc soluția, fiind reluate considerentele instanței de fond. O altă critică vizează faptul că reclamanții nu au făcut dovada titlului lor de proprietate asupra terenului revendicat, cu atât mai mult cu cât acțiunea în revendicare vizează suprafața de 13 ha, în timp ce prin Notificarea adresată R.A.A.P.P.S.

se solicită retrocedarea unei suprafețe de teren de 60 de ha. În aceeași idee, se mai învederează că din raportul de expertiză administrat în cauză rezultă că identificarea terenului nu este realizată. În ce privește cererea privind despăgubirile pentru imposibilitatea folosirii imobilului, se învederează faptul că Legea nr. 10/2001 exclude posibilitatea foștilor proprietari de a solicita despăgubiri și pentru lipsa de folosință a imobilelor preluate. Or, arată recurenta, în condițiile în care reclamanții nu au avut niciun drept asupra imobilului din litigiu, aceștia nu pot pretinde că patrimoniul lor a suferit un prejudiciu prin încasarea de către R.A.A.P.P.S. a chiriei în baza unor raporturi juridice contractuale.

În aceeași idee, se mai arată că în cauză neexistând faptă ilicită, nu poate fi declanșată nici răspunderea civilă delictuală, întrucât în situația exercitării unui drept recunoscut de lege, respectiv dreptul de administrare, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală, nefiind incident nici principiul îmbogățirii fără justă cauză. Recursul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Vâlcea vizează atât decizia nr. 61 din 23 mai 2011, cât și decizia nr. 75 din 30 iunie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, și pentru cauze cu minori și de familie.

Astfel, recursul declarat împotriva deciziei nr. 61 din 23 mai 2011 a Curții de Apel Pitești, secția civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă, și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, vizează următoarele aspecte de nelegalitate, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.: Se susține că nu sunt întrunite cerințele art. 322 pct. 9 C. proc. civ., întrucât consecințele deciziei nr. 177 din 5 noiembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Pitești nu mai producea efecte la data analizării cererii de revizuire și puteau fi remediate pe calea procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 55611/3/2010 înregistrat pe rolul Tribunalului București, suspendat în prezent în baza art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Se susține, în această idee, că instanța de revizuire nu a respectat decizia civilă nr. 6589 din 25 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a respins recursul împotriva hotărârii revizuite, întrucât instanța de recurs nu a avut în vedere modul de soluționare a notificării și procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Ca atare, același recurent susține că reținerile instanței de revizuire contravin Legii nr. 10/2001, întrucât acțiunea în revendicare nu a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind încălcată autoritatea de lucru judecat față de considerentele deciziei civile nr. 6589/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Se mai învederează, de asemenea, că recurenții care au recurs și la procedura Legii nr. 10/2001, dar care nu a fost finalizată, pot beneficia de procedura opțională prevăzută de art. 51 din Legea nr. 10/2001 și că în raport de data introducerii acțiunii, acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile C. civ. este inadmisibilă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sens în care se face trimitere la decizia nr. 412 din 14 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Recursul declarat de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea împotriva deciziei civile nr. 75 din 30 iunie 2011 vizează următoarele aspecte de nelegalitate, prin prisma acelorași dispoziții legale, art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.: Astfel, se arată că timbrajul acțiunii în revendicare a fost cenzurat prin decizia civilă nr. 672 din 21 mai 2003 de Curtea de Apel Pitești, fiind menținută obligația achitării taxei de timbru în sumă de 54.645.000 ROL în vederea soluționării acțiunii în revendicare ce a făcut obiectul Dosarului nr. 2474/2002. O altă critică vizează neanalizarea excepției puterii de lucru judecat în raport cu decizia civilă nr. 672 din 21 mai 2003 a Curții de Apel Pitești. Recurentul mai susține că instanța nu a analizat nici excepția inadmisibilității invocată de Statul Român prin cererea de apel formulată în baza art. 35 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 și nu s-a făcut o aplicare a principiului „specialia generalibus derogant”.

De asemenea, se învederează că nu a fost analizată nici respectarea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001 și respectiv modul de soluționare a notificării nr. 49/2001, împrejurare de fapt deplin stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 6589 din 25 noiembrie 2004. Cu privire la considerentele hotărârii, se susține că decizia civilă nr. 75 din 30 iunie 2011 cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește momentul intrării în patrimoniul Statului a terenului de 13 ha, situat în orașul Băile Olănești, județul Vâlcea. În aceeași idee, se susține că nu a fost luată în seamă nici adresa nr. A1. din 11 noiembrie 2010 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001, nedând eficiență nici Deciziei Comisiei Centrale nr. 5744 din 30 iunie 2009, care confirmă că reclamanții au fost beneficiarii Legii nr. 247/2005.

Se mai învederează și faptul că instanța nu a analizat nici incidența art. 1890 C. civ., în condițiile în care din anul 1945 terenul din litigiu a fost folosit cu bună-credință de Statul Român prin reprezentantul său legal. O altă critică adusă deciziei nr. 75 din 30 iunie 2001 vizează faptul că incidența prevederilor art. 697-699 C. civ. a fost examinată sumar. Cu privire la dovedirea calității de moștenitor și a acceptării succesiunii în termenul de prescripție de 6 luni prevăzute de art. 700 C. civ., se arată că nu sunt dovedite în cauză prin niciun înscris în acest sens. Se mai arată că reclamanții nu au făcut nici dovada preluării imobilelor de către stat în mod abuziv, potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Același recurent mai susține că, deși la dosar există certificatul de moștenitor nr. M1. din 9 noiembrie 2011 din care rezultă că reclamanții H.A. și D.L. sunt străini de succesiune prin neacceptare, instanța nu reține aceste aspecte și face trimitere în justificarea calității de moștenitori ai reclamanților prin transmisiuni succesorale. Din perspectiva celor expuse, recurentul solicită admiterea recursului, modificarea hotărârilor atacate, menținerea deciziei nr. 177 din 5 noiembrie 2003 a Curții de Apel Pitești și a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6589 din 25 noiembrie 2004. Reclamanții M.A., H.A. și D.L. au declarat recurs doar împotriva deciziei civile nr. 75 din 30 iunie 2011 a Curții de Apel Pitești, criticând-o pentru nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., sub următoarele aspecte ce vizează constatarea lipsei titlului statului și respectiv a acordării fructelor civile solicitate pentru ultimii trei ani anteriori cererii de chemare în judecată. Astfel, se învederează că hotărârea cuprinde o motivare contradictorie și că prin decretul nr. 30/1990 nu s-a putut transmite în proprietatea statului decât ceea ce Partidul Comunist avea în proprietate. Or, în patrimoniul acestuia din urmă nu s-a putut naște dreptul de proprietate asupra bunurilor preluate fără niciun titlu, abuziv, așa cum însăși instanța recunoaște când face trimitere la inexistența titlului de proprietate asupra imobilului din litigiu sub regimul comunist.

În ce privește data de la care trebuie calculat termenul de 3 ani, autorii cererii de chemare în judecată susțin că motivarea instanței de apel este eronată sub următoarele aspecte: Decretul nr. 30/1990 nu poate fi considerat un titlu care să justifice dobândirea calității de persoană de bună-credință, câtă vreme anterior acestui act normativ nu a existat niciun titlu pe care să se întemeieze preluarea inițială a imobilului în litigiu, din patrimoniul autorului reclamanților. Cum pârâții nu sunt nici măcar proprietari de rea-credință în lipsa oricărui titlu, se susține că este admisibilă cererea de acordare a fructelor civile și este în măsură să contribuie la repararea prejudiciului suferit ca urmare a preluării abuzive, fără titlu și fără nicio despăgubire a imobilului din litigiu, din proprietatea autorului reclamanților.

Se mai arată că momentul de la care trebuie calculat termenul de trei ani anteriori introducerii acțiunii este data introducerii cererii de revizuire, dacă nu chiar data primului termen al judecării apelului după revizuire. Or, susțin reclamanții, interpretarea dată de instanța de apel prin raportare la anul 2002, le vatămă drepturile în condițiile în care au fost lipsiți de posibilitatea de a supune pretențiile lor unei instanțe de judecată timp de șapte ani și că de fapt raționamentul instanței în ce privește calculul termenului de trei ani reprezintă o sancțiune aplicată reclamanților, fiind lipsită de efecte și hotărârea pronunțată în cauza Drăghici de C.E.D.O. Ca atare, se arată că termenul de trei ani trebuie calculat din martie 2011, data introducerii cererii de revizuire, deci pentru perioada martie 2008 - martie 2011, iar cuantumul despăgubirilor fiind cel indicat de raportul de expertiză efectuat de expertul S.I., la valoarea de 0,5 dolari/mp.

Se mai arată că buna-credință a pârâtului a încetat la data formulării notificării, respectiv 2 iulie 2001, motiv pentru care se susține că instanța de apel ar fi trebuit să oblige pârâții la plata fructelor civile în intervalul 2 iulie 2001 - 29 mai 2002, data cererii de chemare în judecată, potrivit expertizei întocmită de expertul S.I. Prin întâmpinarea depusă, recurenta-pârâtă R.A.A.P.P.S. s-a opus admiterii recursului reclamanților. Recurenții-reclamanți, prin întâmpinarea depusă, au invocat excepția tardivității recursurilor declarate de pârâți împotriva deciziei nr. 61 din 23 mai 2011, solicitând respingerea acestor recursuri. Cu privire la exceptia tardivității recursurilor declarate de pârâți, instanța, prin încheierea de ședintă din 15 octombrie 2012, a respins această excepție, ca nefondată.

Examinând hotărârile atacate prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În ce privește criticile pârâților R.A.A.P.P.S.- București și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea, în recursul declarat împotriva deciziei nr. 61A din 23 mai 2011, sunt de reținut următoarele aspecte: Potrivit art. 322 pct. 9 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri se poate cere dacă C.E.D.O. a constatat o încălcare a drepturilor omului sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Consacrarea acestui motiv de revizuire este justificată de necesitatea creării posibilității de reparare a prejudiciilor cauzate prin încălcarea drepturilor și libertăților omului atunci când acest lucru se constată printr-o decizie a C.E.D.O. Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat numai în cazul în care C.E.D.O. a pronunțat o hotărâre prin care a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești interne. Astfel, potrivit textului legal sus evocat, revizuirea poate fi exercitată în cazul condamnării României la C.E.D.O. pentru încălcarea anumitor drepturi sau libertăți fundamentale printr-o hotărâre judecătorească internă, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: continuă să se producă urmările grave ale încălcării drepturilor sau libertăților și, respectiv, aceste urmări să nu poată fi remediate în altă modalitate decât prin revizuirea hotărârii.

Analizând aceste condiții în raport de situația din cauză, este de reținut că prin Hotărârea C.E.D.O. (pronunțată în legătură cu prezentul litigiu) în cauza Drăghici și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr. 845/2010, Statul Român a fost condamnat pentru încălcarea dreptului de acces la o instanță . În fapt, C.E.D.O. a reținut că acțiunea în revendicare formulată de reclamanți a fost respinsă ca inadmisibilă prin decizia civilă nr. 177 din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 6589 din 25 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, pe motiv că reclamanții nu aveau posibilitatea să opteze între o acțiune de drept comun pentru apărarea dreptului lor de proprietate și procedura specială de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001, astfel că după intrarea în vigoare a acestui act normativ procedura specială de retrocedare era obligatorie.

Ca atare, C.E.D.O. a constatat că acțiunea în revendicare introdusă de reclamanți a fost respinsă în mod irevocabil la data de 25 noiembrie 2004, de către instanțele interne, care au apreciat că reclamanții trebuia să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, „deși nici o decizie administrativă nu fusese dată în termenul legal de 60 de zile de la data depunerii cererii lor administrative, reținându-se că modul în care instanțele, după mai mult de 3 ani de la începutul procedurii administrative, le-au respins reclamanților acțiunea, fără a analiza comportamentul administrației și respectarea de către aceasta a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pune la îndoială eficiența accesului la o instanță, conferit reclamanților în cadrul procedurii în revendicare.” Astfel, C.E.D.O.

a constatat că, în speță, „ingerința în dreptul reclamanților de acces la o instanță nu a fost proporțională cu scopul urmărit: faptul că instanțele au invocat existența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a încălcat dreptul reclamanților de acces la o instanță în măsura în care nici astăzi, după mai mult de 8 ani de la începerea procedurii administrative în discuție, aceștia nu au primit încă nici o despăgubire și nu au nici o garanție că o vor obține în viitorul apropiat. Prin urmare, în speță a avut loc încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenție.” Concluzia încălcării art. 6 din Convenție relevă o problemă pe scară largă, rezultată din deficiențele legislației privind restituirea imobilelor naționalizate ce au fost vândute de stat unor terți.

Prin urmare, C.E.D.O. a apreciat că statul trebuie să pună la punct în cel mai scurt timp procedura implementată prin legile de reparație (în prezent Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente), astfel încât să devină cu adevarat coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă (a se vedea, mutatis mutandis, și Katz împotriva Romaniei, nr. 29.739/03, parag. 35-36, 20 ianuarie 2009; Viașu parag. 82-83 și Faimblat, parag. 53-54, hotărâri menționate mai sus). Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, raportat la faptul că terenul naționalizat abuziv nu le-a fost încă restituit reclamanților și ținând cont de constatarea referitoare la art. 6 parag.

1 din Conventie, C.E.D.O. a apreciat că acest capăt de cerere trebuie considerat admisibil, dar că nu se impune analiza faptului dacă, în speță, a avut loc încalcarea acestei prevederi (a se vedea, printre altele, Laino impotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, parag. 25, C.E.D.O. 1999-I; Zanghì impotriva Italiei, Hotararea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, parag. 23; Biserica catolică din Chania împotriva Greciei, Hotararea din 16 decembrie 1997, Culegere de hotarari și decizii 1997-VIII, p. 2.862, parag. 50; Glod impotriva Romaniei, nr. 41.134/98, parag. 46, 16 septembrie 2003; și Albina împotriva Romaniei, nr. 57.808/00, parag. 42, 28 aprilie 2005). Pentru aceste considerente, fiind reținut de către C.E.D.O.

că prin soluția de respingere, pe excepția de inadmisibilitate, a acțiunii în revendicare formulată de către reclamanți s-a încălcat acestora dreptul de acces la instanță, raportat la caracterul obligatoriu al hotărârii C.E.D.O., trebuie să fie analizat pe fond dreptul de proprietate în procedura de drept comun, verificându-se în acest sens calitatea reclamanților de proprietari ai imobilului, precum și titlul legitim în baza căruia justifică această calitate. În situația în care C.E.D.O.

a constatat că respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare le-a impus reclamanților o sarcină disproporționată, care i-a privat de orice posibilitate clară și concretă de a obține examinarea de către instanțe a cererilor lor de restituire a imobilelor în litigiu, aducând atingere însăși substanței dreptului de acces la o instanță, consecințele încălcării dreptului garantat de Convenție nu pot fi înlăturate decât pe calea revizuirii hotărârii prin care s-a respins acțiunea în revendicare. Cum acțiunea în revendicare a fost respinsă ca inadmisibilă prin decizia civilă nr. 177 din 5 noiembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, această hotărâre constituie obiect al revizuirii în condițiile art. 322 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, în condițiile acestui text, contrar susținerilor recurentei R.A.A.P.P.S., nu daunele morale acordate prin hotărârea C.E.D.O. pentru prejudiciul moral încercat de aceștia, ci redeschiderea și rejudecarea acțiunii în revendicare reprezintă remediul pentru înlăturarea consecințelor încălcării constatate de C.E.D.O. Din perspectiva celor expuse și rezultate din hotârârea C.E.D.O. este de reținut că, într-adevăr, s oluția respingerii cererii în revendicare ca inadmisibilă își producea efectele în continuare, cu atât mai mult cu cât reclamanților nu le-a fost soluționată cererea de restituire a imobilului litigios în procedura Legii nr. 10/2001, trecând o perioadă de peste 8 ani de la formularea notificării în acest sens și nici nu există garanții că vor primi despăgubiri în viitorul apropiat, așa după cum a apreciat de altfel și C.E.D.O.

în motivarea soluției sale. Or, li psa unei soluții cu privire la cererea reclamanților de a li se restitui imobilul în procedura Legii nr. 10/2001, precum și față de imposibilitatea creată prin hotărârea mai sus evocată de a se apăra dreptul de proprietate cu privire la acest bun pe o altă cale, sunt argumente de natură să le prejudicieze reclamanților grav dreptul de acces la justiție, motiv pentru care într-adevăr singura cale prin care se pot înlătura aceste consecințe este doar calea revizuirii hotărârii în condițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., condiții îndeplinite astfel în cauză raportat la cele expuse. Susținerile recurenților că instanța de revizuire a ignorat decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6589 din 25 noiembrie 2004 Dosar nr. 7039/2004, prin care s-a menținut decizia revizuită și că implicit s-a încălcat puterea de lucru judecat sunt nefondate, raportat la dispozițiile art 322 C. proc.

civ. și respectiv la pct. 9 al acestui text legal. Aspectul privitor la faptul dacă condiția evocării fondului la care face mențiune textul de lege se referă doar la hotărârile instanței de recurs sau și la celelalte hotărâri pronunțate în fond sau în apel a fost tranșată fără echivoc de către Curtea Constituțională prin decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, publicată în M. Of. nr. 340 din 17 mai 2011. Instanța de control constituțional a reținut astfel că dispozițiile art. 322 pct. 9 din C. proc. civ. sunt neconstituționale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătorești prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi și libertăți fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană.

Cum potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată, de la data publicării lor în M. Of. al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, interpretarea pct. 9 al art. 322 C. proc. civ. nu se poate realiza decât prin prisma deciziei Curții Constituționale, în sensul că revizuirea întemeiată pe respectivul text de lege poate fi cerută și atunci când hotărârea atacată pe această cale nu evocă fondul pretențiilor deduse judecății, fiind deci admisibilă cererea sub aspectul hotărârii care poate forma obiectul revizuirii. În ceea ce privește celelalte două condiții impuse de dispozițiile pct. 9 al art. 322 C. proc. civ., este de reținut că prin hotărârea pronunțată la 27 mai 2010, C.E.D.O.

a constatat în cauza Draghici și alții împotriva României că a avut loc o încălcare a art. 6 par. l din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Această constatare a instanței europene este de natură a proba faptul că revizuenții au suportat o încălcare gravă a dreptului de acces la justiție, încălcare ale cărei consecințe continuă să se producă, din moment ce procedura judiciară în care s-a produs nu a fost încă anulată sau redeschisă . De altfel, în cuprinsul hotărârii sus evocate, Curtea Constituțională a mai statuat că încălcarea dreptului de acces la justiție nu are un caracter temporar, iar consecințele gravei încălcări a dreptului de acces la justiție nu pot fi înlăturate decât pe calea revizuirii hotărârii prin care s-a respins acțiunea în revendicare.

Prin decizia Curții Constituționale se reține că în mai multe cauze pronunțate împotriva României (cauza Iosif și alții împotriva României, cauza Lungoci împotriva României, cauza Rusen împotriva României , etc), Curtea Europeană a statuat că atunci când se constată că un reclamant nu a avut acces la o instanță stabilită prin lege, redresarea cea mai potrivită ar fi, în principiu, rejudecarea sau redeschiderea procedurii în timp util, cu respectarea cerințelor art. 6 din Convenție. Or, din perspectiva celor expuse, redeschiderea și rejudecarea acțiunii în revendicare reprezintă singurul remediu în cauză, contrar susținerilor recurenților, având în vedere că obiectul încălcării constatate de C.E.D.O.

a fost un drept procesual, care nu mai poate fi remediat prin inițierea unei alte proceduri de către reclamanți, ceea ce ar reprezenta o sarcină suplimentară impusă victimelor unor încălcări deja constatate. Din această perspectivă a încălcării dreptului (procesual) de acces la o instanță, aspect reținut de C.E.D.O. în cauza Draghici contra României din 27 mai 2010, este de reținut că invocarea deciziei civile nr. 6589 din 25 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Dosar nr. 7039/2004, cât și a puterii de lucru judecat, nu poate fi avută în vedere, cât timp în raport de această hotărâre C.E.D.O. a reținut încălcarea dreptului de acces la o instanță. Cum, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc.

civ., criticile recurenților referitoare la inadmisibilitatea cererii de revizuire sunt nefondate, motiv pentru care nu se mai impun a fi analizate alte aspecte învederate de recurenți în ce privește admiterea cererii de revizuire. Nefondate sunt și criticile acelorași recurenți în ce privește incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. cu referire la decizia nr. 61 din 23 mai 2011, în condițiile în care sunt arătate atât motivele de fapt, cât și de drept ce au format convingerea instanței în adoptarea solutiei pronunțate, fiind analizate cerințele art. 322 pct. 9 C. proc. civ. prin prisma statuărilor din Hotărârea C.E.D.O. în cauza Draghici împotriva României, considerentele fiind astfel clare, concise, concrete, raportat la obiectul dedus judecății.

Așa fiind, recursurile declarate de pârâții R.A.A.P.P.S. București și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea împotriva deciziei nr. 61A din 23 mai 2011a Curții de Apel Pitești urmează a fi respinse, ca nefondate. În ce privește recursul declarat de aceiași pârâți împotriva deciziei civile nr. 75 A din 30 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, ce vizează aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., sunt de reținut următoarele aspecte: Cu privire la critica ce vizează greșita apreciere a incidenței dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 (în condițiile în care cererea privind acordarea fructelor civile are caracter de acțiune principală și nu accesorie și, pe cale de consecință, se impunea timbrarea acțiunii la valoarea pretențiilor formulate), sunt de reținut următoarele aspecte: Potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, sunt scutite de plata taxei de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, introduse de proprietarii sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente.” Așadar, textul sus evocat nu distinge între acțiunile în revendicarea imobilelor preluate în temeiul Legii nr. 10/2001 și cele promovate pe dispozițiile art. 480 C. civ., ci are în vedere în exclusivitate calitatea reclamanților de proprietari sau de moștenitori ai proprietarilor și împrejurarea ca imobilul în litigiu să fi fost preluat de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Ca atare, acțiunile în revendicarea imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente sunt scutite de taxa de timbru,

indiferent de motivele de drept invocate. De altfel, este de reținut că dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 au format obiectul excepției de neconstituționalitate, respinsă prin decizia nr. 22 din 8 februarie 2000, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 452 din 13 septembrie 2000 și respectiv prin decizia nr. 203 din 26 iunie 2001, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 621 din 2 octombrie 2001. Astfel, cu privire la dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, modificată și completată, prin care sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente, Curtea Constituțională a reținut că aceste dispoziții legale nu pot fi considerate contrare prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituție, care statuează că „România este stat de drept”, iar „dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme”, care „sunt garantate”, deoarece tocmai rolul preeminent al legii în guvernarea țării este de esența statului de drept.

Totodată, s-a reținut că scutirea de plata taxei judiciare de timbru a foștilor proprietari sau a succesorilor acestora pentru acțiunile având ca obiect restituirea imobilelor preluate de stat, în perioada menționată în textul de lege criticat, nu numai că nu reprezintă o „nedreptate”, ci, dimpotrivă, constituie o măsură prin care se facilitează accesul la justiție al acestei categorii de proprietari (nedreptățiți prin cunoscutele încălcări ale dreptului de proprietate săvârșite de stat în perioada amintită), măsură care are ca finalitate tocmai ga