ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3206/2005

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă din 26

septembrie 2003 reclamantul N.D. a chemat în judecată pe pârâtul D.I.M.,

solicitând evacuarea acestuia din imobilul situat în comuna Sprîncenata, sat

Frunzaru, județul Olt, compus din teren în suprafață de 2271 mp și casă de

locuit aflată pe teren.

Motivând acțiunea, reclamantul a

susținut că este proprietarul imobilului dobândit în calitate de unic

moștenitor al lui N.V., decedat la 9 septembrie 1984, că imobilul a fost folosit

o perioadă de timp de către D.I., autorul pârâtului, iar după decesul lui D.I.,

pârâtul a ocupat imobilul fără drept, pretinzând că este proprietarul acestuia.

Prin sentința civilă nr. 5122 din 06

noiembrie 2003, Judecătoria Slatina a admis acțiunea și a dispus evacuarea

pârâtului din imobilul casă de locuit și terenul aferent în suprafață de 2271

mp.

Curtea de Apel Craiova, secția

civilă, prin decizia nr. 199 din

18 februarie 2004, a admis apelul declarat de pârâtul D.M.

și a schimbat în tot sentința primei instanțe în sensul că a respins, ca nefondată,

acțiunea reclamantului.

Instanța de apel a statuat că, deși

reclamantul a învestit prima instanță cu o acțiune în evacuare, obiect

neschimbat pe parcursul procesului, judecătoria a analizat pricina prin prisma

titlurilor de proprietate prezentate de părți, deși trebuia să se limiteze la

cercetarea condițiilor privind evacuarea și să observe că între părți nu au

existat raporturi locative, reclamantul, în raport de motivele de fapt și de

drept invocate, având numai posibilitatea de a-și apăra dreptul de proprietate

pe calea acțiunii în revendicare.

Împotriva deciziei date în apel,

reclamantul N.D. a declarat recurs, cerând casarea acesteia și păstrarea

sentinței primei instanțe.

Dezvoltând recursul, reclamantul a

enunțat cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 7,9 și 10 C. proc. civ.,

iar în fapt a arătat că instanța de apel și-a motivat lapidar hotărârea,

reținând motive contradictorii în raport cu situația de fapt și de drept a

cauzei, statuând eronat că prima instanță a cercetat pricina în afara

obiectului ei și a probelor administrate, că hotărârea recurată este lipsită de

temei legal și a aplicat greșit legea în materie de proprietate, întrucât

acțiunea în evacuare viza strict dreptul reclamantului de a-și folosi

proprietatea, iar nu realizarea dreptului pe calea acțiunii în revendicare,

instanța de apel săvârșind un abuz de drept prin împiedicarea reclamantului de

a obține finalitatea dorită a actului de justiție, condiționând admisibilitatea

acțiunii de existența unui raport de locațiune între părți și, în fine,

instanța de apel nu a cercetat probele administrate, indubitabile pentru

recunoașterea dreptului reclamantului de a cere și obține evacuarea pârâtului.

Recursul nu este întemeiat.

Așa cum s-a mai arătat, instanța de

apel a respins acțiunea reclamantului reținând că, față de situația de fapt

invocată în motivarea ei, reclamantul are la îndemână numai acțiunea în

revendicare ca mijloc de drept civil de apărare a dreptului de proprietate, iar

nu acțiunea în evacuare specifică raporturilor de locațiune.

În raport cu acest mod de

soluționare, sunt evident nefondate motivele de recurs invocate în temeiul art.

304 pct. 7 și 10 C. proc. civ., dat fiind că hotărârea atacată este motivată

corespunzător cu rezolvarea dată cauzei, iar dovezile administrate, referitoare

fiind la dreptul de proprietate al reclamantului și ocuparea imobilului fără

drept de către pârât, nu sunt de natură să impună o altă soluție.

Nici motivul de nelegalitate invocat

prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este întemeiat, instanța de apel

aplicând corect legea.

Astfel, este în afara oricărei

discuții că reclamantul a învestit instanța de judecată cu soluționarea unei

acțiuni având un obiect clar definit (evacuarea pârâtului), obiect care nu

poate fi schimbat de către instanțe potrivit dispozițiilor art. 129 alin. ultim

C. proc. civ., arătând neechivoc și cauza litigiului: ocuparea fără nici un

drept de către pârât a imobilului teren și casă de locuit proprietatea

reclamantului, fără ca între părți să fi existat nici un fel de raporturi

juridice, care să fi generat drepturi și obligații corelative.

Or, acțiunea în evacuare este

specifică raporturilor juridice de locațiune, adică aceleași raporturi prin

care o parte, numită locator, s-a obligat să procure celeilalte părți, numită

locatar, folosința pe timp determinat a unui bun individual și necomsumptibil

în schimbul unei sume de bani, numită chirie.

Asemenea raporturi juridice au ca

efect translațiunea folosinței unui bun, locatarul fiind un detentor care nu

dobândește drepturi reale asupra bunului, având obligația restituirii acestuia.

Cu alte cuvinte, raporturile

juridice din materia locațiunii sunt raporturi de obligații.

În cauza de față, cum însuși

reclamantul susține, între părți nu au existat raporturi de obligații derivate

din locațiune, ci raporturi de drept real constând în exercitarea fără drept de

către pârât a posesiei asupra imobilului proprietatea reclamantului.

Ca urmare, dreptul real de

proprietate al reclamantului nu poate fi apărat pe calea acțiunii în evacuare,

ci, așa cum corect a reținut instanța de apel, numai pe calea acțiunii în

revendicare, adică a acțiunii proprietarului neposesor împotriva posesorului

neproprietar, acțiune reală deci, prin care reclamantul cere instanței de

judecată să i se recunoaște dreptul de proprietate asupra unui bun determinat

și, pe cale de consecință, să-l oblige pe pârât la restituirea posesiei

bunului.

Pentru toate cele ce preced recursul

va fi respins, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul N.D. împotriva deciziei civile nr. 199 din 18 februarie

2004 a Curții de Apel Craiova.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 21 aprilie 2005.