ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5465/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16

decembrie 2002 B.N.R., sucursala Iași, a solicitat în contradictoriu cu

intimații Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și

Primăria Municipiului Huși, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent,

pentru imobilul situat în Huși, în temeiul Legii 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989.

În motivarea contestației reclamanta

a arătat că a dobândit imobilul conform contractului de vânzare-cumpărare nr.

134 L/1926 și că după preluarea de către a stat a construcției, aceasta a fost

demolată.

B.N.R., sucursala Iași, a notificat Primăria orașului

Huși, iar prin dispoziția nr. 1498 din 23 septembrie 2002 i s-a restituit

suprafața de 400 mp teren, dar nu s-au stabilit măsuri reparatorii pentru

restul suprafeței de teren și anume 790 mp.

Prin sentința civilă nr. 589 din 5

mai 2003, Tribunalul Vaslui a respins acțiunea, cu motivarea, că din conținutul

dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 rezultă că „nu au

calitatea de persoane îndreptățite” și nu fac obiectul prezentei legi

ministerele, celelalte instituții publice ale statului sau ale unităților

administrativ-teritoriale, inclusiv cele autonome sau independente, regiile

autonome, companiile, societățile naționale, societățile comerciale cu capital

de stat, precum și cele privatizate potrivit legii.

Împotriva acestei hotărâri a

exercitat calea ordinară de atac a apelului reclamanta B.N.R., solicitând

schimbarea acesteia, întrucât este lipsită de temei legal și dată cu aplicarea

greșită a legii.

Soluția instanței de fond a fost

menținută prin decizia nr. 56 din 8 iulie 2003 a Curții de Apel Iași, secția

civilă, care a păstrat și motivarea primei instanțe, în considerarea acelorași

argumente de text evocate, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, astfel cum a fost completată prin O.U.G. nr. 184 din 12

decembrie 2002.

Și această decizie a făcut obiectul

criticilor exercitate prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului,

de către reclamantă.

Astfel, motivele de recurs

reiterează criticile din apel referitoare la interpretarea greșită a legii,

realizată de instanță, în sensul că B.N.R. este exceptată și nu intră sub

incidența dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea 10/2001, aceasta nefiind

minister, instituție publică autonomă sau independentă a statului, regie

autonomă sau societate comercială, ci este bancă centrală a Statului Român,

nefinanțată din bugetul de stat, având un statut propriu de organizare și

funcționare stabilit prin lege specială, respectiv Legea nr. 101/1998.

Ca atare, susține recurenta, B.N.R.

este persoană juridică cu patrimoniu propriu, care nu poate fi identificată cu

Statul Român, persoană juridică, subiect de drepturi și obligații, așa cum este

reglementat și prin art. 25-26 din Decretul nr. 31/1954.

Criticile expuse sunt încadrate

generic în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., fără a se indica expres la care

dintre cele 10 puncte se face referire.

Totuși, din conținutul criticilor

evidențiate, instanța apreciază că prin dezvoltarea acestora, ele pot fi

atribuite pct. 9 al textului procedural mai sus menționat.

La 4 octombrie 2004, recurenta-reclamantă

B.N.R., sucursala Iași, depune o precizare, în sensul că este organizată și

funcționează în baza Legii nr. 312/2004 privind statutul B.N.R. și, totodată,

anexează scrisoarea Direcției Juridice a B.N.R. nr. XV/6256 din 5 martie 2004,

din conținutul căreia rezultă că hotărârile judecătorești și deciziile de

respingere a notificărilor nu vor mai fi atacate, avându-se în vedere

completarea art. 3 din Legea 10/2001 prin O.U.G. nr. 184 din 12 decembrie 2002.

Recursul este nefondat și urmează a

fi respins pentru următoarele considerente:

Reclamanta B.N.R., sucursala Iași, a

investit instanța cu o contestație întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (7)

din Legea 10/2001 în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și Primăria Municipiului Huși.

Caracterul reparatoriu al Legii

10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989 vizează „imobilele preluate în mod abuziv”,

expres menționat în conținutul art. 2 al acestui act normativ și, totodată

reglementează categoriile de „persoane îndreptățite”, indicate în art. 3,

respectiv persoanele fizice sau juridice cu privire la care se naște dreptul de

a solicita măsurile reparatorii.

Față de această circumscriere a

legii, potrivit cu care au vocație la măsurile reparatorii constând în

restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, „persoanele

îndreptățite”, instanțele au apreciat corect că, reclamanta nu intră sub

incidența subiecților îndrituiți de lege a fi beneficiarii acestor măsuri.

Că este așa o demonstrează și

precizările făcute de recurenta-reclamantă B.N.R., sucursala Iași, în sensul

că, potrivit noului statut, stabilit prin Legea nr. 213 din 28 iunie 2004

publicat în M. Of., Partea a I nr. 582 din 30 iunie 2004, aceasta este

caracterizată ca fiind o instituție publică independentă [art. 1 alin. (2)], cu

personalitate juridică [art. 1 alin. (2)].

De altfel, din interpretarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 art. 3 alin. (2), astfel cum au fost completate

prin O.U.G. nr. 184 din 12 decembrie 2002, rezultă că reclamanta nu are

calitatea de persoană îndreptățită.

Astfel, potrivit textului de lege

mai sus evocat „Ministerele, celelalte instituții publice ale statului sau

unităților administrativ-teritoriale, inclusiv cele autonome, companiile,

societățile naționale, societățile comerciale cu capital de stat, precum și

cele privatizate potrivit legii, nu au calitatea de persoane îndreptățite”.

Apare deci indubitabil că, vizând

satisfacerea unor interese de ordine publică, textul dă efecte de viitor (

facta

futura

) unor raporturi juridice trecute (stări de fapt durabile în timp),

ceea ce înseamnă că pentru unitate este de imediată aplicare.

Astfel, nu poate prevala ideea că

accesul instituțiilor publice la procedura prevăzută de Legea 10/2001 ar fi

condiționat de momentul notificării deținătorului bunului sau al sesizării

instanței de judecată.

Deși, în cazul dedus judecății, notificarea a fost

formulată la 9 noiembrie 2001, iar contestația a fost depusă la 16 decembrie

2002, (O.U.G. nr. 184 fiind publicată în M. Of., Partea I nr. 929 din 18

decembrie 2002), dezvoltând în spiritul legii, rațiunea excepțiilor instituite

prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în varianta ulterioară

modificării, apare ca firească concluzia inadmisibilității soluționării, pe

această cale, a problemelor vizând stabilirea măsurilor reparatorii ce au ca

obiect proprietățile persoanelor juridice exceptate.

Aceste considerații răspund și

primului motiv de recurs, referitor la încălcarea principiului neretroactivității

legii, formulat de recurenta-reclamantă B.N.R., în sensul că instanța de apel,

în mod nelegal a fi reținut și aplicat în cauză prevederile alin. (2) al art. 3

din Legea 10/2001, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 184/2002.

Pentru considerentele expuse, Curtea

apreciază nefondat recursul și urmează a-l respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta B.N.R., sucursala Iași, împotriva deciziei civile nr. 56

din 8 iulie 2003 a Curții de Apel Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2004.