SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 6197/00 prezentate de Raffaele MELOVI împotriva Elveției Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 22 iunie 2006 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Wildhaber Caflisch Bîrsan Zagrebelsky Myjer, David Thór Björgvinsson, judecători și grefier de secțiune al dlui V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 5 august 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Raffaele Meloni, este un resortisant elvețian, născut în 1964 și rezident în Solonas di Cabras (Republica Dominicană). D. Borter, avocat la Liestal. Guvernul elvețian ( Cantonul Basel-Campagne a condus o anchetă penală împotriva reclamantului, în special pentru înșelăciune și falsitate în titluri de valoare. Pe baza unui mandat de încetare a prefecturii Liestal la 16 octombrie 1998, reclamantul a fost arestat în Republica Dominicană și, după extrădat, pus în detenție provizorie la 2 aprilie 1999. La 18 februarie 2000, reclamantul a anulat în mod explicit o examinare a legalității detenției prevăzută de Codul de procedură penală al cantonului Basel-Campagne. La 22 februarie 2000, după ce a luat cunoștință de această renunțare, Biroul special de informare penală a aprobat cererea de transfer al reclamantului într-o instituție de execuție a pedepselor (Straf-oder Massnahmenvollzugsanstalt), dar a respins cererea în vederea unei execuții anticipate a pedepsei. La 13 martie 2000, Tribunalul de procedură în materie penală ( Verfahrensgericht in Strafsachen ) de la cantonul Basel-Campagne a prelungit, la cererea Oficiului Special de Justiție Penală, detenția provizorie cu opt săptămâni, respectiv până la 8 mai 2000. La 16 martie 2000, reclamantul a fost efectiv transferat într-o instituție de execuție a pedepselor. La 4 mai 2000, reclamantul a depus o cerere de eliberare pe motiv că reținerea provizorie ar fi atins jumătate din durata probabilă a pedepsei cu privarea de libertate. La 5 mai 2000, oficiul special de punere în liberă circulație a transmis cererea de eliberare a eliberării în instanța de procedură în materie penală, dar a propus respingerea acesteia. Printr-o decizie din 8 mai 2000, președintele Tribunalului a dispus o procedură scrisă și contradictorie. Printr-o replică din 10 mai 2000, reclamantul a făcut să se susțină că a trebuit să fie eliberat pe motiv că mandatul de arestare a fost expirat la 8 mai 2000 printr-o decizie prezidențială (Präsidianbeschluss). ) din 12 mai 2000, notificată reclamantului la 17 mai 2000, instanța de procedură în materie penală a respins cererea de eliberare a condițiilor de libertate, Ö Õ există întotdeauna un risc de evadare, precum și suspiciuni că reclamantul ar fi comis infracțiunile pentru care a fost inițiată procedura. Potrivit acestei instanțe, menținerea detenției provizorii nu putea fi considerată, de asemenea, disproporționată în lumina convenției. Printr-o plângere din 22 mai 2000, reclamantul a anulat decizia din 12 mai 2000, declarând că nu a fost emis un mandat de arestare pentru perioada începând cu 8 mai 2000 și că, chiar și în cazul în care ar fi renunțat la controlul legalității detenției, ar fi trebuit să se pronunțe o prelungire explicită a detenției provizorii. Printr-o decizie prezidențială din 31 mai 2000, instanța superioară (Obergericht) a cantonului Basel-Campagne a respins cererea reclamantului, condițiile formale și materiale ale detenției fiind îndeplinite în speță. S-a considerat că renunțarea reclamantului la controlul din oficiu al legalității detenției sale în temeiul articolului 89 alineatul (2) din Codul de procedură penală al cantonului Basel-Campagne a avut drept consecință faptul că nu mai era necesar să se efectueze un control periodic al detenției și că reținerea provizorie inițială ar putea fi prelungită în mod nelimitat. Prin urmare, eliberarea unui nou mandat de arestare nu a fost indispensabilă. Prin recurs de drept public (staatsrechtliche Beschwerde ) din 23 iunie 2000, reclamantul a anulat decizia din 31 mai 2000 și eliberarea sa imediată. El a susținut că detenția sa după 8 mai 2000 nu se baza pe niciun mandat de arestare valabil și a considerat menținerea detenției sale provizorii ca fiind exagerat de mare, întrucât perioada deja purgită depășea jumătate din pedeapsa la care se putea aștepta. Prin hotărârea din 17 iulie 2000, Tribunalul Federal a respins acțiunea de drept public a reclamantului. Se consideră că interpretarea de către organismele interne a articolului 89 alineatul (1) și a articolului 2 din Codul de procedură penală al cantonului Basel-Campagne a fost incoerentă, în măsura în care aceasta permitea autorităților, spre deosebire de formularea acestui standard, să solicite renunțarea la controlul legalității detenției după plasarea deținuților la instituția de executare a pedepselor. O astfel de abordare putea ridica impresia că acordarea transferului reclamantului într-o instituție de corecție era condiționată de renunțarea la controlul din oficiu al legalității deținerii sale. Tribunalul Federal a considerat, de asemenea, că o prelungire a termenului de detenție a fost exclusă, dar recunoscută în decizia prezidențială a instanței de procedură în materie penală la 12 mai 2000 un mandat de arestare valabil și a judecat comportamentul instanțelor cantonale compatibile cu art. 5 alin. (3) din Convenție, chiar dacă reclamantul nu a fost audiat de instanța de procedură în materie penală. Potrivit Tribunalului Federal, reclamantul ar fi trebuit să solicite o audiere, în special în momentul în care președintele Tribunalului de Justiție dispunea, prin decizia din 8 mai 2000, o procedură scrisă și contradictorie. În cele din urmă, Tribunalul Federal a considerat că menținerea detenției, care a durat 15 luni până în acel moment și a luat în considerare ipoteza unei pedepse privative de libertate și mai mult de trei ani. În urma hotărârii Tribunalului Federal, președintele Tribunalului Penal pentru Cantonul Basel-Campagne a emis, la 19 iulie 2000, un nou mandat de arestare împotriva reclamantului, prelungindu-și astfel detenția până la 17 august 2000. La 22 iulie 2000, reclamantul a depus o nouă cerere de eliberare, pe motiv că condițiile materiale ale detenției sale nu mai erau îndeplinite. Prin decizia din 2 august 2000, instanța superioară a cantonului Basel Campagne a respins cererea de eliberare a reclamantului, că există încă suspiciuni împotriva sa și că riscul de evadare persistă. La cererea președintelui Tribunalului Penal, la 16 august 2000, Tribunalul Superior a prelungit detenția reclamantului până la 12 octombrie 2000. La 8 septembrie 2000, Tribunalul Federal a respins din nou cererea de eliberare a reclamantului, pe motiv că condițiile detenției erau încă îndeplinite. La 12 septembrie 2000, reclamantul a fost eliberat. Prin hotărârea Tribunalului Cantonal din Basel-Campagne din 16 februarie 2001, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de patru ani și trei luni pentru escrocherie pe profesie. În cadrul unei a doua proceduri inițiate împotriva reclamantului, acesta a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de doi ani și trei luni pentru fraudă și fraudă în titluri. La cererea reclamantului, tribunalul cantonal a pronunțat, prin hotărârea din 25 februarie 2003, o pedeapsă globală de șase ani pentru ambele proceduri, din care a fost dedusă reținerea preventivă de 1071 de zile. În februarie 2005, reclamantul a fost arestat pentru a-și ispăși restul pedepsei. Dreptul intern relevant la art. 81 (Mandat daci, recurs) din Codul de procedură penală al cantonului Basel-Campagne este astfel formulat: Detenția provizorie este reglementată prin intermediul unui mandat de arestare scris. Acesta conține semnalarea persoanei care urmează să fie arestată. în cazul în care persoana în cauză are un motiv întemeiat de a fi arestat, durata maximă a detenției în arest și o posibilă prelungire a acesteia (art. 86) indică posibilitatea de a introduce o cale de atac împotriva mandatului de arestare [art. 81 alineatul (3) ] și, în orice moment, de a depune o cerere de eliberare (art. 85) data și ora eliberării mandatului de arestare, a arestării, a încarcerării și a notificării mandatului de încetare a desemnării autorității competente, precum și numele și semnătura persoanei competente, indicarea persoanei căreia i se comunică mandatul. Persoana arestată și apărătorul acesteia trebuie să primească o copie a mandatului de arestare. În termen de trei zile de la notificarea mandatului de arestare, persoana acuzată poate formula o cale de atac scrisă și motivată împotriva acestuia. Acuzarea este fără întârziere restantă. La art. 85 alineatele (3) - (5) se aplică mutatis mutandis procedurii. La art. 85 (Cere de eliberare, recurs) din aceeași lege este formulată astfel în partea sa relevantă Persoana arestată poate, în orice moment și în scris, să solicite eliberarea sa autorității competente în temeiul art. Acțiunea trebuie introdusă pe lângă autoritatea competentă; aceasta furnizează copii ale documentelor relevante pentru deținere și le transmite, însoțite de acțiune și de o poziție succintă, fără întârziere și cel târziu în termen de trei zile, autorității competente în temeiul art. 5 sau 6. Luarea poziției poate include o propunere de prelungire a deținerii. (...) Președintele competent hotărăște asupra acțiunii în termen de cinci zile lucrătoare. Decizia sa este definitivă. În cazul în care detenția provizorie durează de patru săptămâni și menținerea în detenție a persoanei arestate este considerată indispensabilă, autoritățile competente prezintă, cu cel puțin cinci zile lucrătoare înainte de expirarea prevăzută a detenției, o cerere de prelungire a detenției la președintele competent în temeiul art. 85 alin. (3). Acestea anexează o copie a documentelor relevante pentru detenție. Detenția provizorie poate fi prelungită în măsura necesară, dar în nici un caz pentru o perioadă mai mare de opt săptămâni. În cazul în care motivele care au justificat detenția rămân după expirarea prelungirii detenției, pot fi autorizate noi prelungiri. Președintele competent decide, într-o procedură scrisă sau într-o procedură orală și contradictorie, cu privire la prelungirea detenției înainte de expirarea perioadei de detenție. aprilie 2003 Cu titlu de exemplu, art. 86 permite, în circumstanțe speciale (inclusiv în Besondren Fällen mai mult de șase luni) o prelungire a detenției până la 6 luni. La art. 89 (Placarea într-o instituție de detenție, anticiparea executării la început a pedepsei sau a măsurii de securitate) din același cod prevede: La cererea persoanei arestate, detenția provizorie poate avea loc într-o instituție penitenciară sau de securitate adecvată. Persoanele care locuiesc într-o instituție de corecție sau de securitate în temeiul alin. (1) continuă să facă obiectul dispozițiilor privind detenția provizorie și, cu condiția ca situația lor de justițiabili în detenție provizorie să nu comande aplicarea unor norme speciale din regulamentul intern al unității în cauză. Printr-o declarație explicită, persoanele astfel deținute pot renunța la controlul automat al legalității detenției lor, dar nu la posibilitatea de a depune o cerere de eliberare. (...) GRIEFS Invochourt la: art. 5 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că dreptul său la libertate a fost încălcat pe motiv că nu a fost reținut El susține că respingerea cererii sale de eliberare, pe baza căreia autoritățile interne și-au justificat deținerea, nu constituie un titlu de detenție valabil în temeiul convenției. În plus, reclamantul invocă o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție în măsura în care nu a fost adus în fața unui judecător pentru a se asigura că acesta se pronunță în termen scurt cu privire la legalitatea detenției sale. În conformitate cu căile legale, în sensul art. 5 alin. (1) din Convenție, astfel cum este formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor următoare și în conformitate cu căile legale (...) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi dus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de crimă pe care a comis-o sau pe care există motive întemeiate de a crede în necesitatea de a împiedica comiterea unei infracțiuni sau de a se retrage după ce aceasta a fost comisă (...) Guvernul a susținut că conținutul formal al deciziei prezidențiale din 12 mai 2000 privind respingerea cererii de eliberare, a îndeplinit cerințele prevăzute de dreptul Basel-Campagne. Într-adevăr, decizia în litigiu menționa că: din cauza renunțării reclamantului la controlul automat al legalității detenției sale, detenția preventivă a fost ordonată pentru o perioadă nelimitată de timp și indică, de asemenea, faptul că reclamantul putea, în orice moment, să depună o cerere de punere în liberă circulație, precum și: să utilizeze căile de atac deschise împotriva acestei decizii. În mod similar, decizia în litigiu conținea data deciziei, data notificării sale, o expunere a faptelor și data arestării și a încarcerării reclamantului. Prin urmare, respingerea cererii de eliberare, pronunțată la 12 mai 2000, constituia un mandat de arestare valabil, întrucât indicațiile au fost implicite. De asemenea, statul pârât susține că, chiar și în cazul în care Tribunalul Federal ar fi constatat că detenția reclamantului după 8 mai 2000 nu se bazează pe un titlu valabil sau ar fi considerat că decizia prezidențială din 12 mai 2000 nu constituia un mandat de arestare valabil, reclamantul nu ar fi fost, în orice caz, eliberat, în măsura în care acesta din urmă avea dreptul de a fi eliberat numai în cazul în care detenția sa ar fi fost mai justificată, în cazul în care durata sa ar fi fost excesivă sau în cazul în care principiul egalității în fața legii la impostat (hotărârea Tribunalului Federal ATF 114 la 88, considerentul 5d). Astfel, presupusul viciu al reclamantului, și anume absența în decizia prezidențială din 12 mai 2000, a anumitor indicații impuse de dreptul cantonal pentru mandatul de arestare, ar fi, în mod evident, de natură pur formală și nu ar reieși, în conformitate cu dreptul constituțional federal, cu privire la legalitatea detenției reclamantului. Cu toate acestea, reclamantul nu a afirmat în niciun fel, potrivit guvernului, că motivele de fond ale detenției sale, fie existența suspiciunilor și riscul de evadare, nu mai existau după 8 mai 2000. Prin urmare, guvernul consideră că, în aceste circumstanțe, menținerea în detenție a reclamantului după 8 mai 2000 a fost conformă cu dreptul intern. În plus, detenția sa nu a fost arbitrară, având în vedere că reclamantul a fost condamnat de către instanța cantonală la o pedeapsă globală de șase ani pentru ambele proceduri, din care a fost dedus detenția preventivă. Recurentul se pronunță la cererea pârâtului, declarând că nu există un temei juridic pentru arestarea provizorie a reclamantului începând cu 8 mai 2000, data indicată în decizia Tribunalului de procedură în materie penală a cantonului Basel-Campagne. Respingerea unei cereri de eliberare în sensul articolului 85 din Codul de procedură penală nu ar putea fi considerată în niciun caz drept un mandat de prelungire a detenției în temeiul articolului 86 din același cod, ambele situații impunând condiții semnificativ diferite. În plus, acesta susține că, deși decizia prezidențială din 12 mai 2000 a fost interpretată ca titlu de prelungire a detenției, ar trebui să se constate că decizia din 12 mai 2000 nu respectă, în orice caz, termenele legale prevăzute la alineatele (1) și (2) din art. 86 din Codul de procedură penală (a se vedea mai sus) (a se vedea dreptul intern relevant În acest sens, recurentul reamintește hotărârea Tribunalului Federal din 17 iulie 2000, care reamintea el însuși principiul pe care îl excludea în prealabil prelungirea unui termen deja acordat. În cele din urmă, reclamantul susține că această primă perioadă de detenție ilegală a fost dublată de o a doua perioadă, în măsura în care aceasta a fost mai mult de opt săptămâni de la 12 mai 2000, un mandat de arestare de prelungire a detenției reclamantului până la 17 august 2000. Prin urmare, reclamantul susține că a fost victima unei detenții ilegale între 8 mai și 12 septembrie 2000, data eliberării sale. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest aspect ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Nu s-a ridicat nici un alt motiv. Reclamantul susține că, dacă ar fi interpretat respingerea cererii sale de eliberare ca un titlu de detenție valabil, ar fi în prezența unei încălcări a art. 5 În acest fel, se formulează alineatul (4) de la alineatul (4) de la art. 5 din Convenție și nu de la alineatul (3). Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât aceasta să decidă în scurt timp cu privire la legalitatea detenției sale și să dispună eliberarea sa în cazul în care detenția este ilegală. În această privință, Curtea amintește că cererea de eliberare a fost respinsă la 12 mai 2000 de către președintele Tribunalului de procedură în materie penală al cantonului Basel-Campagne. În măsura în care recurentul nu pretindea în niciun fel că acesta nu răspundea definiției de "jurisdicție" (a se vedea în acest sens De Jong, Baljet și Van den Brink c. Țările de Jos, Hotărârea din 22 mai 1984, seria A n 77, pp. 25 și următoarele: § 57). Pe de altă parte, Curtea reiterează principiul elaborat de jurisprudența sa potrivit căruia o persoană arestată și deținută poate renunța în mod valabil la controlul detenției sale (Schöps c. Germania, nr 25116/94, § 48, CEDO 2001 I, și Pfeifer și Plankl c. Austria, Hotărârea din 25 februarie 1992, seria A n 227, pp. 16 și următoarele. § 37. În acest caz, reclamantul a renunțat în mod explicit, la 18 februarie 2000, la o examinare din oficiu a legalității detenției sale în temeiul articolului 89 alineatul (2) din Codul de procedură penală. 5 alin. (3) din Convenție trebuie respins, ca fiind vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declamează admisibilitatea, toate mijloacele de fond rezervate, partea trasă din art. 5 § 1 din Convenție Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Boštjan Zupančič Premier
de la requête n
o
61697/00
présentée par Raffaele MELONI
contre la Suisse
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 22 juin 2006 en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
L.
Wildhaber
,
L.
Caflisch
,
C.
Bîrsan
,
V.
Zagrebelsky
,
E.
Myjer,
David Thór
Björgvinsson,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 5 août 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Raffaele Meloni, est un ressortissant suisse, né en 1964 et résidant à Solonas di Cabras (République dominicaine). Il était représenté devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») était représenté par son agent, M. Ph. Boillat, sous-directeur de l’Office fédéral de la justice.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
L’office spécial d’instruction pénale (
Besonderes Untersuchungs-richteramt)
du canton de Bâle-Campagne mena une enquête pénale à l’encontre du requérant, notamment pour escroquerie et faux dans les titres.
Sur la base d’un mandat d’arrêt de la préfecture de Liestal en date du 16
octobre 1998, le requérant fut arrêté en République Dominicaine et, après avoir été extradé, placé en détention provisoire le 2 avril 1999.
Le 18 février 2000, le requérant demanda l’exécution anticipée de la peine.
En même temps,
il renonça explicitement à un examen de la légalité de la détention, prévu d’office par le code de procédure pénale du canton de Bâle-Campagne.
Le 22 février 2000, après avoir pris connaissance de cette renonciation, l’office spécial d’instruction pénale admit la demande de transfert du requérant dans un établissement d’exécution des peines (
Straf- oder Massnahmenvollzugsanstalt
), mais rejeta la demande en vue d’une exécution anticipée de peine.
Le 13 mars 2000, le tribunal de procédure en matière pénale (
Verfahrensgericht in Strafsachen
) du canton de Bâle-Campagne prolongea, sur demande de l’office spécial d’instruction pénale, la détention provisoire de huit semaines, à savoir jusqu’au 8 mai 2000.
Le 16 mars 2000, le requérant fut effectivement transféré dans un établissement d’exécution des peines.
Le 4 mai 2000, le requérant soumit une demande de remise en liberté au motif que la détention provisoire aurait atteint la moitié de la durée probable de la peine de privation de liberté.
Le 5 mai 2000, l’office spécial d’instruction pénale transmit la demande de remise en liberté au tribunal de procédure en matière pénale, mais proposa son rejet.
Par une décision du 8 mai 2000, le président du tribunal ordonna une procédure écrite et contradictoire.
Par une réplique du 10 mai 2000, le requérant fit valoir qu’il devait être libéré au motif que le mandat d’arrêt à son encontre avait expiré le 8 mai 2000.
Par une décision présidentielle (
Präsidialbeschluss
) du 12 mai 2000, notifiée au requérant le 17 mai 2000, le tribunal de procédure en matière pénale rejeta la demande de remise en liberté, estimant qu’il existait toujours un risque de fuite ainsi que des soupçons que le requérant eût commis les infractions pour lesquelles la procédure avait été ouverte. D’après ce tribunal, le maintien de la détention provisoire ne pouvait pas non plus être considéré comme disproportionné à la lumière de la Convention.
Par une plainte du 22 mai 2000, le requérant demanda l’annulation de la décision du 12 mai 2000, prétendant qu’il n’existait pas de mandat d’arrêt pour la période à partir du 8 mai 2000 et que, même s’il y avait renonciation au contrôle de la légalité de la détention, il fallait prononcer une prorogation explicite de la détention provisoire.
Par une décision présidentielle du 31 mai 2000, le tribunal supérieur (
Obergericht
) du canton de Bâle-Campagne rejeta la demande du requérant, les conditions formelles et matérielles de la détention étant réunies en l’espèce. Il estima que la renonciation du requérant au contrôle d’office de la légalité de sa détention en vertu de l’article 89 § 2 du code de procédure pénale du canton de Bâle-Campagne avait pour conséquence qu’il ne fallait plus procéder à un contrôle périodique de la détention et que la détention provisoire initiale pourrait être prolongée de manière illimitée. Dès lors, la délivrance d’un nouveau mandat d’arrêt n’était pas indispensable.
Par un recours de droit public (
staatsrechtliche Beschwerde
) du 23 juin 2000, le requérant demanda l’annulation de la décision du 31 mai 2000 et sa libération immédiate. Il fit valoir que sa détention après le 8 mai 2000 n’était fondée sur aucun mandat d’arrêt valable et considéra le maintien de sa détention provisoire comme démesuré, étant donné que la période déjà purgée dépassait la moitié de la peine à laquelle il pouvait s’attendre.
Par un arrêt du 17 juillet 2000, le Tribunal fédéral rejeta le recours de droit public du requérant. Il estima que l’interprétation par les instances internes de l’article 89 §§ 1 et 2 du code de procédure pénale du canton de Bâle-Campagne était incohérente, dans la mesure où elle permettait aux autorités, contrairement au libellé de cette norme, de demander la renonciation au contrôle de la légalité de la détention dès le placement du détenu à l’établissement d’exécution des peines. Une telle approche pouvait susciter l’impression que l’octroi du transfert du requérant dans un établissement pénitentiaire était subordonné à sa renonciation au contrôle d’office de la légalité de sa détention.
Le Tribunal fédéral estima également qu’une prolongation rétroactive d’un délai échu d’une détention était exclue, mais reconnut dans la décision présidentielle du tribunal de procédure en matière pénale en date du 12 mai 2000 un mandat d’arrêt valable et jugea le comportement des instances cantonales compatible avec l’article 5 § 3 de la Convention, même si le requérant n’avait pas été entendu par le tribunal de procédure en matière pénale. D’après le Tribunal fédéral, le requérant aurait dû demander une audience, notamment au moment où le président du tribunal de procédure avait ordonné, par la décision du 8 mai 2000, une procédure écrite et contradictoire. Enfin, le Tribunal fédéral considéra comme proportionné le maintien de la détention, qui avait duré quinze mois jusqu’à ce moment-là et partit de l’hypothèse d’une peine privative de liberté s’élevant à plus de trois ans.
Suite à l’arrêt du Tribunal fédéral, le président du tribunal pénal du canton de Bâle-Campagne émit, le 19 juillet 2000, un nouveau mandat d’arrêt à l’encontre du requérant, prolongeant ainsi sa détention jusqu’au 17
août 2000. Il retint comme motifs de la détention les risques de fuite et de collusion.
Le 22 juillet 2000, le requérant soumit une nouvelle demande de remise en liberté, au motif que les conditions matérielles de sa détention n’étaient plus remplies.
Par décision du 2 août 2000, le tribunal supérieur du canton de Bâle
‑
Campagne rejeta la demande de remise en liberté du requérant, estimant qu’il existait toujours des soupçons à son encontre et que le risque de fuite persistait.
Sur demande du président du tribunal pénal, le 16 août 2000, le tribunal supérieur prolongea la détention du requérant jusqu’au 12 octobre 2000.
Le 8 septembre 2000, le Tribunal fédéral rejeta une nouvelle fois la demande de remise en liberté du requérant, au motif que les conditions de la détention étaient toujours remplies.
Le 12 septembre 2000, le requérant fut remis en liberté.
Par un jugement du tribunal cantonal de Bâle-Campagne du 16 février 2001, le requérant fut condamné à une peine privative de liberté de quatre ans et trois mois pour escroquerie par métier.
Dans le cadre d’une seconde procédure engagée contre le requérant, celui-ci fut condamné à une peine privative de liberté de deux ans et trois mois pour escroquerie et faux dans les titres. Sur demande du requérant, le tribunal cantonal prononça, par jugement du 25 février 2003, une peine globale de six ans pour les deux procédures, dont fut déduite la détention préventive de 1071 jours.
Le 1
er
février 2005, le requérant fut arrêté afin de purger le reste de sa peine.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 81 (Mandat d’arrêt, recours) du code de procédure pénale du canton de Bâle-Campagne est ainsi libellé :
«
1.
La détention provisoire est ordonnée par la voie d’un mandat d’arrêt écrit. Celui-ci comporte
:
a)
le signalement de la personne à arrêter
;
b)
l’infraction que celle-ci est fortement soupçonnée d’avoir commise
;
c)
le motif de l’arrestation
;
d)
la durée maximale de la détention ordonnée et l’indication de sa possible prorogation (article 86)
;
e)
l’indication de la possibilité de former un recours contre le mandat d’arrêt (article
81 § 3) et, à tout moment, d’introduire une demande de remise en liberté (article 85)
;
f)
les heures et dates de la délivrance du mandat d’arrêt, de l’arrestation, de l’incarcération et de la notification du mandat d’arrêt
;
g)
la désignation de l’autorité compétente ainsi que le nom et la signature de la personne compétente
;
h)
l’indication de la personne à qui le mandat est communiqué.
2.
La personne arrêtée et son défenseur doivent se voir remettre copie du mandat d’arrêt.
3.
La personne accusée peut, dans les trois jours de la notification du mandat d’arrêt, former à l’encontre de celui-ci un recours écrit et motivé. Le recours est dépourvu d’effet suspensif. L’article 85 §§ 3 à 5 s’applique,
mutatis mutandis
, à la procédure.
»
L’article 85 (Demande de remise en liberté, recours) de la même loi est libellé ainsi dans sa partie pertinente
:
«
1.
La personne arrêtée peut, à tout moment et par écrit, demander sa remise en liberté à l’autorité compétente en vertu de l’article 26. L’autorité doit se prononcer sans délai sur la demande.
2.
La personne arrêtée peut, dans un délai de cinq jours et par écrit, introduire un recours motivé contre le rejet de la demande de remise en liberté. Le recours n’a pas d’effet suspensif.
3.
Le recours doit être introduit auprès de l’autorité compétente. Celle-ci fournit des copies des documents pertinents pour la détention et les transmet, accompagnées du recours et d’une prise de position succincte, sans délai et au plus tard dans un délai de trois jours, à l’instance compétente en vertu des articles 5 ou 6. La prise de position peut comporter une proposition de prolongation de la détention.
(...)
5.
Le président compétent statue sur le recours dans un délai de cinq jours ouvrables. Sa décision est définitive.
»
L’article 86 (Contrôle d’office de la légalité de la détention, prolongation de la détention) du même code est rédigé ainsi
:
«
1.
Lorsque la détention provisoire dure depuis quatre semaines et que le maintien en détention de la personne arrêtée est jugé indispensable, les autorités compétentes soumettent, au moins cinq jours ouvrables avant l’expiration prévue de la détention, une demande de prolongation de la détention auprès du président compétent en vertu de l’article 85 § 3. Elles joignent une copie des documents pertinents pour la détention.
2.
La détention provisoire peut être prolongée dans la mesure nécessaire, mais en aucun cas pour une durée excédant huit semaines. Lorsque les motifs ayant justifié la détention subsistent après l’expiration de la prolongation de la détention, de nouvelles prolongations peuvent être autorisées.
3.
Le président compétent statue, dans une procédure écrite ou dans une procédure orale et contradictoire, sur la prolongation de la détention avant l’expiration de la durée de la détention. L’autorité requérante peut demander à être dispensée de la participation à l’audience publique.
»
Les articles 85 et 86 ont subi des modifications le 22 mai 2003, entrées en vigueur le 1
er
avril 2003. A titre d’exemple, l’article 86 autorise, dans des circonstances particulières («
in besonderen Fällen
»), une prolongation de la détention allant jusqu’à six mois.
L’article 89 (Placement dans un établissement pénitentiaire, anticipation du commencement d’exécution de la peine ou de la mesure de sûreté) du même code dispose :
«
1.
Sur demande de la personne arrêtée, la détention provisoire peut avoir lieu dans un établissement pénitentiaire ou de sûreté approprié. L’autorité de poursuite compétente fait droit à la demande pour autant que des intérêts importants de l’instruction n’y mettent pas obstacle.
2.
Les personnes qui séjournent dans un établissement pénitentiaire ou de sûreté au titre du paragraphe 1 continuent d’être soumises aux dispositions relatives à la détention provisoire et, pour autant que leur situation de justiciables en détention provisoire ne commande pas l’application de règles particulières, du règlement intérieur de l’établissement concerné. Par une déclaration explicite, les personnes ainsi détenues peuvent renoncer au contrôle automatique de la légalité de leur détention, mais non à la possibilité d’introduire une demande de remise en liberté.
(...)
»
Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que son droit à la liberté a été violé au motif qu’il n’a pas été détenu «
selon les voies légales
». Il fait valoir que le rejet de sa demande de remise en liberté, sur la base duquel les autorités internes ont justifié sa détention, ne constitue pas de titre de détention valable à la lumière de la Convention.
En outre, le requérant allègue une violation de l’article 5 § 3 de la Convention dans la mesure où il n’a pas été traduit devant un juge afin qu’il soit statué à bref délai sur la légalité de sa détention.
1.
Le requérant fait valoir que la prolongation de sa détention provisoire ne se fondait pas sur un mandat d’arrêt valable et, dès lors, qu’il n’avait pas été privé de sa liberté «
selon les voies légales
» au sens de l’article 5 § 1 de la Convention, libellé ainsi dans sa partie pertinente
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales
:
(...)
c)
s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci
;
(...)
»
Le Gouvernement soutient que le contenu formel de la décision présidentielle du 12 mai 2000, portant sur le rejet de la demande de remise en liberté, répondait aux exigences posées par le droit de Bâle-Campagne. En effet, la décision litigieuse mentionnait qu’en raison de la renonciation du requérant au contrôle automatique de la légalité de sa détention, la détention préventive était ordonnée pour une durée illimitée. Elle indiquait aussi que le requérant pouvait en tout temps introduire une demande de remise en liberté ainsi qu’utiliser les voies de recours ouvertes contre cette décision. De même, la décision litigieuse contenait la date de la décision, celle de sa notification, un exposé des faits et la date de l’arrestation et de l’incarcération du requérant. Par conséquent, le rejet de la demande de remise en liberté, intervenu le 12 mai 2000, constituait un mandat d’arrêt valable, les indications ayant été implicites.
L’Etat défendeur fait également valoir que, même dans l’hypothèse où le Tribunal fédéral aurait constaté que la détention du requérant après le 8 mai 2000 ne reposait pas sur un titre valable ou aurait considéré que la décision présidentielle du 12 mai 2000 ne constituait pas un mandat d’arrêt valable, le requérant n’aurait de toute façon pas été libéré, dans la mesure où celui-ci n’avait le droit d’être libéré que si sa détention n’apparaissait plus justifiée, si sa durée était excessive ou que le principe de l’égalité devant la loi l’imposât (arrêt du Tribunal fédéral ATF 114 Ia 88, considérant 5d). Ainsi, le vice allégué par le requérant, à savoir l’absence dans la décision présidentielle du 12 mai 2000, de certaines indications requises par le droit cantonal pour le mandat d’arrêt, serait de toute évidence de nature purement formelle et ne rejaillirait pas, selon le droit constitutionnel fédéral, sur la légalité de la détention du requérant. Or, le requérant n’a aucunement fait valoir, d’après le Gouvernement, que les motifs de fond de sa détention, soit l’existence de soupçons et le risque de fuite, n’existaient plus après le 8 mai 2000.
Par conséquent, le Gouvernement estime que dans ces circonstances, le maintien en détention du requérant après le 8 mai 2000 était conforme au droit interne. De surcroît, sa détention n’était pas non plus arbitraire, étant donné que le requérant a été condamné par le tribunal cantonal à une peine globale de six ans pour les deux procédures, dont a été déduite la détention préventive.
Le requérant conteste l’argumentation de la partie défenderesse. Il prétend qu’il n’existait pas de base légale pour la détention provisoire du requérant à partir du 8 mai 2000, date indiquée dans la décision du Tribunal de procédure en matière pénale du canton de Bâle-Campagne. Le rejet d’une demande de remise en liberté au sens de l’article 85 du code de procédure pénale ne pourrait aucunement être assimilé à un mandat de prolongation de la détention en vertu de l’article 86 du même code, les deux situations exigeant des conditions sensiblement différentes.
De surcroît, il fait valoir que même si on interprétait la décision présidentielle du 12 mai 2000 comme étant un titre de prolongation de la détention, force serait de constater que la décision du 12 mai 2000 ne respectait de toute façon pas les délais légaux des paragraphes 1 et 2 de l’article 86 du code de procédure pénale (voir ci-dessus «
Le droit interne pertinent
»). Le requérant rappelle à ce titre l’arrêt du Tribunal fédéral du 17
juillet 2000 qui rappelait lui-même le principe qu’
a priori
la prolongation d’un délai déjà échu était exclue.
Enfin, le requérant allègue que cette première période de détention illégale a été doublée par une deuxième, dans la mesure où ce n’était qu’à la suite de l’arrêt du Tribunal fédéral du 17 juillet 2000 que le président du tribunal pénal du canton de Bâle-Campagne avait émis, le 19 juillet 2000, soit plus de huit semaines à partir du 12 mai 2000, un mandat d’arrêt prolongeant la détention du requérant jusqu’au 17 août 2000.
Par conséquent, le requérant soutient qu’il a été victime d’une détention illégale entre le 8 mai et le 12 septembre 2000, date de sa remise en liberté.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
2.
Le requérant prétend que si on interprétait le rejet de sa demande de remise en liberté comme étant un titre de détention valable, on serait en présence d’une violation de l’article 5 § 3, puisqu’il n’a pas été «
aussitôt traduit devant un juge
» afin de statuer sur la légalité de sa détention.
La Cour estime que la question de savoir si le requérant peut se prévaloir du droit à un contrôle juridictionnel de la légalité de sa détention, plus d’un an après sa mise en détention initiale, relève du paragraphe 4 de l’article 5 de la Convention, et non de son paragraphe 3. Le paragraphe 4 est libellé ainsi
:
«
Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale.
»
A cet égard, la Cour rappelle que la demande de remise en liberté a été rejetée le 12 mai 2000 par le président du tribunal de procédure en matière pénale du canton de Bâle-Campagne. Dans la mesure où le requérant ne prétend aucunement que celui-ci ne répondait pas à la définition de «
tribunal
» au sens de l’article 5 § 4, il ne peut pas se prévaloir d’être victime d’une violation de cette disposition (voir, dans ce sens,
De Jong, Baljet et Van den Brink c. Pays-Bas
, arrêt du 22 mai 1984, série A n
o
77, pp.
25 et suiv., § 57).
Par ailleurs, la Cour réitère le principe élaboré par sa jurisprudence selon lequel une personne arrêtée et détenue peut renoncer valablement au contrôle de sa détention (
Schöps c. Allemagne
, n
o
2001
‑
I, et
Pfeifer et Plankl c. Autriche
, arrêt du 25 février 1992, série
A n
o
227, pp. 16 et suiv., § 37). Elle note qu’en l’occurrence, le requérant a renoncé explicitement, le 18 février 2000, à un examen d’office de la légalité de sa détention en vertu de l’article 89 § 2 du code de procédure pénale.
Compte tenu de ce qui précède, le grief tiré de l’article 5 § 3 du requérant, interprété par la Cour comme relevant de l’article 5 § 4 de la Convention, doit être rejeté, comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
recevable,
tous moyens de fond réservés, le grief tiré de l’article
5 § 1 de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Vincent
Berger
Boštjan
M.
Zupančič
Greffier
Président