PORTMANN c. SUISSE

PORTMANN c. SUISSE (CtEDO, 2008)

SECȚIUNEA A CINCEA

HOTĂRÂRE DEFINITIVĂ

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 1356/04

prezentate de Hugo Mario PORTMANN

împotriva Helvetiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a cincea), având ședință la 22 aprilie 2008 sub forma unei camere compuse din:

Peer Lorenzen, președinte,

Snejana Botoucharova,

Karel Jungwiert,

Rait Maruste,

Renate Jaeger,

Mark Villiger,

Giorgio Malinverni, judecători,

și Claudia Westerdiek, grefier de secțiune,

Ținând seama de cererea sus-menționată depusă la 19 decembrie 2003,

Ținând seama de decizia Curții de a se prevala de art. 29 § 3 din Convenție și de a examina simultan admisibilitatea și fondul cauzei,

Ținând seama de decizia parțială din 29 mai 2006,

Ținând seama de observațiile prezentate de guvernul pârât și de cele prezentate în răspuns de reclamant,

După deliberare, pronunță următoarea hotărâre:

ÎN FAPT

Reclamantul, dl Hugo Mario Portmann, este cetățean al Helvetiei, născut în 1959 și rezident la Menzingen (cantonul Zug). Este reprezentat în fața Curții de Dna J. Luginbühl, avocat la Zürich.

Guvernul helvetian („Guvernul") este reprezentat de agentul its, dl F. Schürmann, șef al secției drepturilor omului și Consilului Europei la Oficiul federal de justiție.

A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează:

La 10 martie 1999, reclamantul a fost arestat, bănuit că a comis lupte de hoti, în sensul articolului 140 al codului penal (a se vedea mai jos, „Legea internă relevantă"), în două agenții bancare din cantonul Thurgau. A doua zi, a fost plasat în detenție preventivă în penitenciarul districtual de Frauenfeld. Reclamantul pretinde că a fost supus, în cursul primei luni de detenție, unei izolări aproape complete.

La 1 aprilie 1999, o identificare de obiecte de către martori care se aflaseră la fața locului crimelor a fost organizată la un post de poliție. În timpul acestei identificări, diferiți martori au trebuit să se eforteze să recunoască eventualele obiecte implicate în crimele pretins comise de reclamant.

La 29 aprilie și 27 mai 1999, reclamantul s-a lăsat să se facă confidente în discuții cu agenți de poliție în celula sa. Deși a refuzat constant să-și părăsească celula pentru a se supune unor interogări formale și a declarat că dorește să păstreze tăcerea, declarațiile pe care le-ar fi presumat făcut în aceste convorbiri neformale, în absența avocatului lui, au fost totuși reținute în procese-verbale nesemnate de reclamant. Tribunalele interne s-au referit în această privință la noțiunea de Gedächtnisprotokolle (traducere literală: „proces-verbal redactat din memorie", deoarece au fost redactate de agenții de poliție ulterior discuțiilor pe care le-au avut cu reclamantul, pe baza memoriei lor).

Conform acestor procese-verbale, reclamantul a mărturisit clar agenților de poliție, în intimitatea celulei sale, că a comis într-adevăr pe care dintre lupte pe care era bănuit. De asemenea, reiese că reclamantul ar fi declarat că nu era de acord cu modul de operare al operațiunii, în special din cauza prezenței copiilor la locul crimei și că s-a certat pe acest punct cu complice. După ce agenții au cerut fără succes reclamantului să semneze procese-verbale, ei au precizat că declarațiile sale ar putea fi consemnate în scris și remise judecătorului de instrucție.

În interrogatoriurile de către parchetul cantonului Thurgau din 2 iunie, 22 iunie și 16 august 1999, reclamantul a avut ocazia să-și expună poziția pe procese-verbale în cauză, asigurat de data aceasta de avocatul lui. Se pare totuși că reclamantul nu a contestat cu adevărat declarațiile consemnate în procese-verbale în cauză, preferând să păstreze tăcerea de mai multe ori.

La 21 decembrie 1999, reclamantul a fost transferat la penitenciarul Pöschwies.

La 24 august 2000, parchetul cantonului Thurgau a redactat o acuzație îndreptată împotriva reclamantului, care îl acuza de mai mulți răpiți de ostatici, furturi repetate, răniri corporale, încălcarea locuinței precum și pagube ale proprietății în contextul luptei din două agenții bancare din cantonul Thurgau.

Printr-o hotărâre din 21 martie 2001, tribunalul districtual de Münchwilen l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de zece ani de închisoare.

Reclamantul a apelat, afirmând că nu a comis infracțiunile care îi erau imputate.

Printr-o hotărâre din 20 decembrie 2001, curtea de apel a cantonului Thurgau l-a condamnat pe acesta la nouă ani de închisoare, reținând în special capete de acuzare de răpire de ostatici, lupte repetate, răniri corporale, încălcarea locuinței și daune ale proprietății. Și-a întemeiat verdictul, printre altele, pe procese-verbale redactate de agenții de poliție în data de 29 aprilie și 27 mai 1999. Contrar instanței inferioare, curtea de apel a judecat aceste documente ca fiind admisibile și relevante ca mijloace de probă. A estimat de asemenea că condamnarea reclamantului s-a bazat într-orice caz pe o întreagă serie de indicii și că dosarul conținea mulți alți factori acuzatori, în special faptul că se afla în vecinătatea locurilor infracțiunilor la datele în care acestea au fost comise, prezența urmelor reclamantului pe obiecte găsite la locul infracțiunii, descrierea autorilor infracțiunilor de către victime și alți factori. Potrivit curții de apel, acești indici eram suficienți singuri pentru a stabili vinovăția reclamantului, independent de declarațiile sale făcute agenților de poliție.

Reclamantul a recurs la Tribunalul federal pe calea recursului de drept public, ridicând mai multe încălcări ale articolului 6 din Convenție. A criticat în particular faptul că curtea de apel s-a bazat în esență pe procese-verbale redactate de agenții de poliție. Reclamantul a subliniat că nu fusese avertizat, atunci când acești agenți i-au pus întrebări, că declarațiile sale ar fi ulteriorn reproduse în procese-verbale. Nu ar fi fost informat nici că avea dreptul să păstreze tăcerea sau că se afla în obligația de a spune adevărul.

Printr-o hotărâre din 27 mai 2003, notificată reclamantului la 19 iunie 2003, Tribunalul federal a respins recursul de drept public. Cât privește alegația de inadmisibilitate a procese-verbale în cauză ca mijloc de probă, a estimat că recurul la acestea s-a dovedit indispensabil, deoarece reclamantul refuzase să fie interogat în cadrul unui audieri formale. Potrivit Tribunalului federal, nu era nici posibil nici necesar să se atragă atenția reclamantului asupra obligației de a spune adevărul, asupra dreptului de a păstra tăcerea și asupra altor garanții procedurale. A afirmat de asemenea că în măsura în care reclamantul s-a opus unei comparuții formale, nu putea nici mai târziu să se prevaleze de garanțiile procedurale. Acest mod de operare era, din perspectiva Tribunalului federal, cu atât mai compatible cu Convenția cu cât curtea de apel a apreciat procese-verbale nu ca atare, ci ca rapoarte de serviciu (Amtsberichte) ale agenților de poliție, în sensul articolului 96 al codului de procedură penală al cantonului Thurgau, chiar dacă au luat forma unor adevărate procese-verbale, cu excepția semnăturilor lipsă. Tribunalul federal a estimat de asemenea că reclamantul nu a reușit nici să demonstreze în ce măsură conținutul acestor procese-verbale era arbitrar sau nu corespundea evenimentelor efectiv intervenite, nici să sublinieze de ce aprecierea acestor documente de către curtea de apel ar fi fost arbitrară sau greșită.

B. Legea internă relevantă

art. 96 al codului de procedură penală al cantonului Thurgau este redactat după cum urmează:

„art. 96: raport scris

Poate fi cerut serviciilor (Amtsstellen), avocaților, medicilor și, excepțional, altor persoane, să furnizeze informații în scris. Aceste rapoarte pot fi incluse în dosarul."

art. 140 al codului penal definește infracțiunea de „luptă" după cum urmează:

„1. Oricine va comite un furt folosind violență împotriva unei persoane, amenințând-o cu un pericol iminent pentru viață sau integritate corporală sau o punând în imposibilitate de a se apăra va fi pedepsit cu privare de libertate de cel mult zece ani sau cu o pedeapsă pecuniară de cel puțin 180 de zile-amendă.

Oricine, surprins în flagrant delict de furt, va comite pe care dintre actele de constrângere menționate la alineat 1) în scopul de a păstra obiectul furat va suferi aceeași pedeapsă.

MOTIV DE PLÂNGERE

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de luarea în considerare de către instanțe a procese-verbale în cauză (Gedächtnisprotokolle) redactate de polițiști.

ÎN DREPT

Reclamantul se plânge de faptul că autoritățile cantonului Thurgau au ținut seama în aprecierea dovezilor de două procese-verbale, nesemnate de el și culese ca urmare a discuțiilor „neformale" cu agenți de poliție în celula sa de închisoare, în absența avocatului lui. Prin urmare, se consideră victimă a unei încălcări a dreptului la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează în partea sa relevantă:

„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra bunului-temei al oricărei acuzații în materie penală adresate împotriva sa."

A. Tezele părților

Guvernul susține că rapoartele în cauză nu erau contrare legislației penale interne, în măsura în care art. 96 al codului de procedură penală al cantonului Thurgau autorizează să se ceară serviciilor să furnizeze informații în scris și că rapoartele scrise în cauză pot fi incluse în dosarul (a se vedea mai sus „Legea internă relevantă").

Ținând seama de faptul că reclamantul refuzase să coopereze în interogatoriile formale conduse de agenții de poliție, ar fi conform legii interne să se țină seama de refuzul de a coopera ca și de constatări și comentarii în acest sens și să le consemneze în scris în rapoarte. Forma rapoartelor în cauză – adică faptul că au fost redactate sub forma unor procese-verbale și nu a unor rapoarte de serviciu ca atare – este fără importanță în această privință.

De altfel, în măsura în care reclamantul susține că nu a fost informat cu privire la drepturile apărării, Guvernul reamintește, în mod similar Tribunalului federal, că reclamantul refuzase să fie interogat în cadrul unei audieri formale și nu era dispus să-și părăsească celula în acest scop. Prin urmare, nu era nici necesar nici posibil să se atragă atenția reclamantului asupra drepturilor sale procedurale. În măsura în care reclamantul s-a opus unei comparuții formale, nu putea invoca mai târziu încălcarea garanțiilor atașate unei asemenea audieri. Potrivit Guvernului, nu trebuie încurajat acest tip de comportament.

Cât privește absența avocatului reclamantului la momentul declarațiilor în cauză, este adevărat că curtea de apel a ținut seama de procese-verbale în cauză ca sprijin al verdictului de vinovăție, dar a făcut-o doar în măsura în care a estimat că reclamantul beneficiase de un proces echitabil în ansamblu. Judecătorii au considerat cu temei că caracterul echitabil al procesului presupunea că reclamantul sau reprezentantul legal pot lua poziție pe rapoartele în cauză, cel puțin a posteriori. Ei bine, aceasta a fost într-adevăr cazul în interogatoriile de către parchetul cantonului Thurgau din 2 iunie, 22 iunie și 16 august 1999, în cursul cărora reclamantul a avut ocazia să-și expună poziția pe aceste rapoarte, asigurat de avocatul lui. Cu toate acestea, după cum a constatat Tribunalul federal în sentința sa, reclamantul nu a reușit nici să demonstreze dacă și în ce măsură conținutul rapoartelor în cauză era arbitrar sau nu corespundea evenimentelor efectiv intervenite, nici să sublinieze de ce aprecierea acestor documente de către curtea de apel ar fi fost arbitrară sau greșită. Prin urmare, nu există motiv pentru a îndoieacă fiabilitatea sau exactitatea rapoartelor în cauză.

Guvernul reamintește de asemenea că reiese din rapoartele în cauză că reclamantul a fost atras atenția de mai multe ori asupra faptului că declarațiile sale ar putea fi consemnate în scris, chiar fără semnătura sa. De altfel, aceste rapoarte menționează clar circumstanțele în care s-au desfășurat discuțiile în cauză, și anume că nu era vorba de interogări formale ci de discuții neformale. Prin urmare, nimic nu sugera că declarațiile reclamantului nu erau spontane, cu alte cuvinte că s-ar fi exercitat coerciune asupra sa pentru a-l face să le facă sau că ar fi existat un pediapsă sau orice incitare. Din precedentul, rezultă că reclamantul a pur și simplu renunțat la dreptul pe care îl avea de a păstra tăcerea.

Guvernul susține de asemenea că instanțele inferioare nu acordaseră rapoartelor în cauză o putere probantă deosebită; acestea reprezintau doar un mijloc de probă printre altele. În cadrul unei aprecieri libere a dovezilor de către instanțele naționale, credibilitatea declarațiilor în cauză a fost corespunzător examinată și rapoartele în cauză au fost comparate cu declarațiile semnate de reclamant și cu ansamblul dovezilor disponibile. De altfel, din judecata curții de apel reiese că dosarul reclamantului conținea mulți alți factori acuzatori, în special faptul că se afla în vecinătatea locurilor infracțiunilor la datele în care acestea au fost comise, prezența urmelor reclamantului pe obiecte găsite la locul infracțiunii, descrierea autorilor infracțiunilor de către victime și alți factori. Este deci pe bună dreptate că curtea de apel a reținut în mod explicit că acești indici eram suficienți singuri pentru a stabili vinovăția reclamantului, independent de declarațiile sale în cauză.

Ținând seama de aceste argumente, Guvernul concluzionează că procedura a fost echitabilă în ansamblu și art. 6 a fost respectat. El invită deci Curtea să declare prezenta cerere inadmisibilă pentru lipsă de temei evidentă, în conformitate cu art. 35 § 3 din Convenție.

Reclamantul consideră că un raport de serviciu nu poate înlocui o audiere formală, însoțită de dreptul de a tăcea, dreptul la o apărare efectivă și obligația de a consemna declarațiile într-un proces-verbal. Rapoartele în cauză au doar scopul de a retranscrie percepția funcționarilor de poliție. Ele se disting deci clar de procese-verbale ale audierii, sau de rapoarte de expertiză, prin faptul că, prin natura lor, nu permit funcționarilor de poliție să-și asume o rolă activă, de exemplu prin punerea de întrebări sau prin încercarea de implicare a cuiva într-o discuție, după cum s-a întâmplat în cazul de față.

De altfel, reclamantul consideră că rapoarte în cauză nu pot fi utilizate acuzator decât în măsura în care funcționarii de poliție autori ai acestor rapoarte sunt interogați ca martori în prezența inculpatului și a apărării. Or, niciun interogatoriu al polițiștilor ca martori nu a avut loc în cazul de față. Prin urmare, a existat, potrivit reclamantului, o încălcare a articolului 6 § 3 litera d) din Convenție.

Apoi, reclamantul consideră arbitrară, și revenit la a priva inculpatul de drepturile apărării, pretensiunea Guvernului că refuzul lui de a-și părăsi celula pentru a se supune unor interogări formale nu l-ar mai permite să se prevaleze de dreptul de a păstra tăcerea. El subliniază că este primordial ca un inculpat să beneficieze de un proces echitabil la toate fazele anchetei și ale procedurii penale.

Reclamantul consideră de asemenea că faptul că rapoartele în cauză i-au fost cunoscute în cursul ulterior al anchetei conteaza puțin și nu remedieaza în niciun fel numeroasele defecte care afectau aceste rapoarte de la redactare. El afirmă de altfel că a contestat exactitatea conținutului lor, contrar a ceea ce susține Guvernul. În această privință, reclamantul consideră fundamental să reamintească că redactarea rapoartelor nu a avut loc în celula sa, ci mai târziu.

Reclamantul susține de asemenea că funcționarii de poliție au ignorat deliberat dreptul lui de a păstra tăcerea și dreptul lui de a nu contribui la propria sa incriminare și că au încercat cu insistență și în mod grosolanchian ilicit să-l facă să vorbească și să-l pună sub presiune, profitând de izolarea lui lungă. Potrivit reclamantului, funcționarii de poliție erau conștienți că va începe mai devreme sau mai târziu să vorbească în prezența lor deoarece anterior, timp de săptămâni, nu a putut vorbi cu nimeni.

Conform reclamantului, curtea de apel și-a întemeiat verdictul de vinovăție în primul rând pe rapoartele în cauză, ceea ce reiese clar din structura judecății. Ceilalți indici nu ar fi fost în niciun fel susceptibili să-i justifice singuri condamnarea. De exemplu, simplu faptul de a se fi găsit în împrejurimile locurilor comiterii actelor nu ar putea singur fundamenta o condamnare. În sfârșit, apare clar din perspectiva reclamantului că luarea în considerare a rapoartelor în cauză de către instanțe, culese în mod care se află în contradicție flagrantă cu regulile procesului echitabil, a făcut imposibilă o apreciere corectă și ne-arbitrară a dovezilor.

B. Aprecierea Curții

Ținând seama de observațiile părților, Curtea consideră oportun să examineze plângerea referitoare la procese-verbale în cauză sub două aspecte distincte:

Cât privește utilizarea elementelor de probă obținute în încălcare a dreptului de a păstra tăcerea și a dreptului de a nu contribui la propria sa incriminare, Curtea reamintește că aceste drepturi sunt norme internaționale general recunoscute care sunt la inima noțiunii de proces echitabil consacrate de art. 6. Rațiunea lor se bazează în special pe protecția inculpatului împotriva coerciunii abuzive de către autorități, ceea ce permite evitarea erorilor judiciare și atingerea scopurilor articolului 6. În particular, dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare presupune că, într-o cauză penală, acuzația caută să-și fundamenteze argumentația fără a recurge la elemente de probă obținute prin constrângere sau presiuni, în dispreț față de voința inculpatului (a se vedea, în special, Jalloh c. Germania [Marea Cameră], nr. 54810/00, § 100, CEDO 2006-IX, Saunders c. Regatul Unit, hotărâre din 17 decembrie 1996, Colecția 1996-VI, p. 2064, § 68, Heaney și McGuinness c. Irlanda, nr. 34720/97, § 40, CEDO 2000-XII, J.B. c. Helvetia, nr. 31827/96, § 64, CEDO 2001-III, și Allan c. Regatul Unit, nr. 48539/99, § 44, CEDO 2002-IX).

În cazul de față, Curtea consideră că reclamantul a putut ușor să realizeze că era în prezența funcționarilor supuși unui dever general de ascultare către autorități și că, prin urmare, ar fi trebuit să se aștepte că propriile declarații ar putea fi ulterior reținute ca probă împotriva lui. În această privință, Curtea reamintește că interesatul se afla inculpat de acuzații grave și era în mod necesar conștient că risca o pedeapsă foarte grea de închisoare. De altfel, fusese convocat de autoritățile de anchetă la interogări formale la care s-a opus întotdeauna.

De altfel, niciun element nu indică – și reclamantul nici nu o susține – că agenții de poliție ar fi exercitat coerciune directă asupra lui. Dimpotrivă, se pare că mărturiile pe care le-a dat reclamantul în cursul conversațiilor sale eram spontane, deoarece nu a existat „o pediapsă" și ca interesatul nu a fost incitat să dea aceste mărturii (Khan c. Regatul Unit, nr. 35394/97, § 36, CEDO 2000-V). În schimb, reclamantul susține că a suferit o anumită presiune psihologică care atenuează caracterul „voluntar" al ceea ce a putut dezvălui agenților, deoarece ar fi fost cufundat, la momentul interogării în cauză, într-un izolare aproape totală de ceva timp. Curtea nu este totuși convinsă de acest argument, care, de altfel, nu a fost ridicat la nivel intern, cel puțin nu în recursul de drept public la Tribunalul federal.

Ținând seama de precedentul, Curtea consideră că reclamantul a renunțat liber și cu cunoștință la dreptul lui de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria sa incriminare.

Cât privește chestiunea admisibilității procese-verbale ca elemente de probă, Curtea reamintește că sarcina sa, potrivit articolului 19 din Convenție, este de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din Convenție pentru Statele contractante. Nu-i revine, în special, să cunoască greșelile de fapt sau drept pretins comise de o instanță internă, decât dacă și în măsura în care ar putea fi prejuduțiale drepturilor și libertăților salvate de Convenție. Dacă art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, el nu reglementează cu toate acestea admisibilitatea dovezilor ca atare, materie care ține în primul rând de legea internă (Jalloh, precitat, § 94, Schenk c. Helvetia, hotărâre din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, p. 29, §§ 45-46, și Teixeira de Castro c. Portugalia, hotărâre din 9 iunie 1998, Colecția 1998-IV, p. 1462, § 34).

Curtea nu are deci, de principiu, să se pronunțe cu privire la admisibilitatea anumitor dovezi, de exemplu a elementelor obținute ilegal din perspectiva legii interne, sau asupra vinovăției reclamantului. Ea trebuie să examineze dacă procedura, inclusiv modul în care au fost culese elementele de probă, a fost echitabilă în ansamblu, ceea ce implică examinarea „ilegalității" în cauză și, în cazul în care este vorba de o încălcare a unui alt drept protejat de Convenție, natura acestei încălcări (a se vedea, în special, Jalloh, precitat, § 95, Khan c. Regatul Unit, nr. 35394/97, § 34, CEDO 2000-V, P.G. și J.H. c. Regatul Unit, nr. 44787/98, § 76, CEDO 2001-IX, și Allan, precitat, § 42).

Pentru a determina dacă procedura în ansamblu a fost echitabilă, trebuie de asemenea să se întrebe dacă drepturile apărării au fost respectate. Trebuie să se cerceteze în special dacă reclamantul a fost oferit posibilitatea de a contesta autenticitatea elementului de probă și de a se opune utilizării lui. Trebuie de asemenea luat în considerare calitatea elementului de probă, incluzând dacă circumstanțele în care a fost cules fac să se îndoiască de fiabilitate sau exactitatea lui. Dacă o problemă de echitate nu se pune neapărat atunci când dovada obținută nu este coraborată de alte elemente, trebuie remarcat că atunci când este foarte solidă și nu lasă loc de îndoieli, nevoia altor elemente în susținere devine mai mică (a se vedea, în special, hotărârile precitate Schenk, §§ 47 și urm., Jalloh, § 96, Khan, §§ 35 și 37, și Allan, § 43).

Cât privește cazul de față, Curtea poate lăsa deschisă chestiunea legalității, din perspectiva legii interne, a luării în considerare a procese-verbale în cauză și nu este obligată să se pronunțe cu privire la temeinicia argumentării Tribunalului federal conform căreia notele redactate de agenții de poliție putea, deși au – cu excepția semnăturii lipsă – luat forma unor procese-verbale, să fie asimilate cu rapoarte de serviciu, care nu trebuiau semnate de inculpat. Acest fapt nu este determinant în sine. Ceea ce conteaza cu adevărat este chestiunea dacă procedura în ansamblu avuse caracterul dorit de art. 6 § 1 din Convenție.

Cât privește mai întâi forța probantă a procese-verbale, trebuie remarcat că acestea erau departe de a constitui singurul element acuzator. Trebuie amintit, printre altele, că o identificare a obiectelor a fost organizată de poliție la 1 aprilie 1999; or, reclamantul a avut apoi dreptul să interogeze, în mod personal și oral, victimele infracțiunilor care au participat la această sesiune. De altfel, Curtea reamintește că victimele au fost interogare de curtea de apel în prezența avocatului reclamantului, care a avut posibilitatea să le pună întrebări, fapt din care a și profitat. Ținând seama de precedentul, Curtea concluzionează că rapoartele în cauză erau doar o piesă acuzatoare printre altele și se aliniază opinia curții de apel conform căreia vinovăția reclamantului putea fi stabilită pe baza unui fasicul de indici suficient de convincenți și susținuți. Prin urmare, Curtea este convinsă că autoritățile interne au demonstrat în cazul de față reținerea necesară în luarea în considerare, ca mijloc de probă, a documentelor în cauză.

Cât privește garanțiile care au înconjurat procedura, Curtea constată că condamnarea a intervenit la finalizarea unei proceduri contradictorii, în cursul căreia reclamantul a putut contesta mijloacele dezvoltate de acuzație și prezenta argumentele pe care le considera relevante pentru apărare. Or, nu se pare că reclamantul să fi încercat să ceară o audiere a agenților de poliție autori ai rapoartelor în cauză. De altfel, Curtea constată, în aliniament cu Guvernul, că reclamantul, asigurat de avocatul lui, a avut posibilitatea să conteste veridicitatea informațiilor reiesiți din procese-verbale în cauză în fața curții de apel și a Tribunalului federal. Trebuie de asemenea remarcat că reclamantul nu a contestat cu adevărat, în fața instanțelor interne, conținutul declarațiilor pe care le atribua procese-verbale în cauză. Nici nu pretinde că aprecierea lor de către instanțele interne a fost arbitrară sau greșită.

Ținând seama de precedentul, Curtea consideră că procedura, văzută în ansamblu, a fost echitabilă în lumina articolului 6. Rezultă că plângerea este manifestă netemeinică și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Prin urmare, trebuie să se pună capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenție și să se declare inadmisibil restul cererii.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

inadmisibil restul cererii.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Grefier

Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

1356/04

présentée par Hugo Mario PORTMANN

contre la Suisse

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 22 avril 2008 en une chambre composée de

:

Peer Lorenzen,

président,

Snejana Botoucharova,

Karel Jungwiert,

Rait Maruste,

Renate Jaeger,

Mark Villiger,

Giorgio Malinverni,

juges,

et de Claudia Westerdiek,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 19 décembre 2003,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu la décision partielle du 29 mai 2006,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Hugo Mario Portmann, est un ressortissant suisse, né en 1959 et résidant à Menzingen (canton de Zoug). Il est représenté devant la Cour par M

e

J. Luginbühl, avocat à Zürich.

Le gouvernement suisse («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. F. Schürmann, chef de la section des droits de l’homme et du Conseil de l’Europe à l’Office fédéral de la justice.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 10 mars 1999, le requérant fut arrêté, soupçonné d’avoir commis des brigandages, au sens de l’article 140 du code pénal (voir ci-dessous, «

Le droit interne pertinent

»), dans deux agences bancaires dans le canton de Thurgovie.

Le lendemain, il fut placé en détention préventive dans la prison de district de Frauenfeld. Le requérant prétend avoir été soumis, durant le premier mois de sa détention, à un isolement presque complet.

Le 1

er

avril 1999, une identification d’objets par des témoins qui s’étaient trouvés sur les lieux des crimes fut organisée dans un poste de police. Lors de cette identification, divers témoins devaient s’efforcer de reconnaître les éventuels objets impliqués dans les crimes prétendument commis par le requérant.

Les 29 avril et 27 mai 1999, le requérant se laissa aller à des confidences lors de discussions avec des agents de police dans sa cellule. Bien qu’il ait constamment refusé de quitter sa cellule pour se soumettre à des interrogatoires formels et qu’il ait déclaré vouloir garder le silence, les déclarations qu’il avait prétendument faites lors de ces entretiens informels, en l’absence de son avocat, furent néanmoins retenues dans des procès-verbaux non signés par le requérant. Les tribunaux internes se sont référés à ce propos à la notion de

Gedächtnisprotokolle

(traduction littérale

: «

procès-verbal dressé de mémoire

», puisqu’ils ont été établis par les agents de police postérieurement aux entretiens qu’ils avaient eus avec le requérant, sur la foi de leur souvenir).

Selon ces procès-verbaux, le requérant a clairement avoué aux agents de police, dans l’intimité de sa cellule, qu’il avait effectivement commis l’un des brigandages dont il était soupçonné. Il en ressort également que le requérant aurait déclaré qu’il n’était pas d’accord avec la manière de procéder lors de l’opération, notamment à cause de la présence d’enfants sur les lieux du crime et qu’il s’était disputé sur ce point avec son complice. Après que les agents eurent en vain demandé au requérant de signer les procès-verbaux, ils précisèrent que ses déclarations pourraient néanmoins être consignées par écrit et remises au juge d’instruction.

Lors des interrogatoires par le parquet du canton de Thurgovie des 2 juin, 22 juin et 16 août 1999, le requérant a eu l’occasion de prendre position sur les procès-verbaux en question, assisté cette fois de son avocat. Il apparaît pourtant que le requérant n’a pas véritablement remis en question ses déclarations consignées dans les procès-verbaux en question, préférant se taire à plusieurs reprises.

Le 21 décembre 1999, le requérant fut transféré à la prison de Pöschwies.

Le 24 août 2000, le parquet du canton de Thurgovie dressa un acte d’accusation à l’encontre du requérant, qui l’accusait de plusieurs prises d’otages, des vols répétés, des lésions corporelles, de violation de domicile ainsi que de dommage à la propriété dans le contexte du brigandage de deux agences bancaires dans le canton de Thurgovie.

Par un jugement du 21 mars 2001, le tribunal de district de Münchwilen condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de dix ans.

Le requérant fit appel, affirmant ne pas avoir commis les infractions qui lui étaient reprochées.

Par un arrêt du 20 décembre 2001, la cour d’appel du canton de Thurgovie le condamna à neuf ans d’emprisonnement, en retenant notamment les chefs de prise d’otages, brigandages répétés, lésions corporelles, violation de domicile et dommage à la propriété. Elle fonda son verdict, entre autres, sur les procès-verbaux rédigés par les agents de police en date des 29 avril et 27 mai 1999. Contrairement à l’instance inférieure, la cour d’appel jugea ces documents recevables et pertinents en tant que moyens de preuve. Elle estima aussi que la condamnation du requérant se fondait de toute façon sur toute une série d’indices et que son dossier contenait de nombreux autres éléments à sa charge, notamment le fait qu’il se trouvait dans les environs des lieux des infractions aux dates où celles-ci ont été commises, la présence de traces du requérant sur des objets retrouvés sur le lieu de l’infraction, la description des auteurs de l’infraction par les victimes ainsi que d’autres éléments. D’après la cour d’appel, ces indices suffisaient à eux seuls à établir la culpabilité du requérant, indépendamment de ses déclarations faites aux agents de police.

Le requérant se pourvut devant le Tribunal fédéral par la voie du recours de droit public, soulevant plusieurs violations de l’article 6 de la Convention. Il critiqua notamment le fait que la cour d’appel s’était essentiellement basée sur des procès-verbaux rédigés par les agents de police. Le requérant souligna qu’il n’avait aucunement été averti, lorsque ces agents lui avaient posé des questions, que ses déclarations seraient ultérieurement reproduites dans des procès-verbaux. Il n’aurait pas non plus été informé qu’il avait le droit de garder le silence ou qu’il se trouvait dans l’obligation de dire la vérité.

Par un arrêt du 27 mai 2003, notifié au requérant le 19 juin 2003, le Tribunal fédéral rejeta le recours de droit public. Quant à l’allégation d’irrecevabilité des procès-verbaux litigieux comme moyen de preuve, il estima que le recours à ceux-ci s’était avéré indispensable, car le requérant avait refusé d’être interrogé dans le cadre d’une audition formelle. Selon le Tribunal fédéral, il n’était dès lors ni possible ni nécessaire de rendre le requérant attentif à l’obligation de dire la vérité, au droit de garder le silence et à d’autres garanties procédurales. Il affirma également que dans la mesure où le requérant s’était opposé à une comparution formelle, il ne pouvait pas non plus, par la suite, se prévaloir des garanties procédurales. Cette manière de procéder était, aux yeux du Tribunal fédéral, d’autant plus compatible avec la Convention que la cour d’appel avait apprécié les procès-verbaux non pas comme tels, mais comme des rapports de service (

Amtsberichte

) des agents de police, au sens de l’article 96 du code de procédure pénale du canton de Thurgovie, même s’ils revêtaient la forme de véritables procès-verbaux, abstraction faite du défaut de signatures. Le Tribunal fédéral estima également que le requérant n’était parvenu ni à démontrer dans quelle mesure le contenu de ces procès-verbaux était arbitraire ou ne correspondait pas aux événements effectivement intervenus, ni à étayer pourquoi l’appréciation de ces documents par la cour d’appel aurait été arbitraire ou erronée.

B.

Le droit interne pertinent

L’article 96 du code de procédure pénale du canton de Thurgovie est libellé ainsi

:

«

Article 96

:

rapport écrit

Il peut être demandé aux services (

Amtsstellen

), avocats, médecins et, exceptionnellement, à d’autres personnes, de donner des renseignements par écrit. Ces rapports peuvent être versés au dossier.

»

L’article 140 du code pénal définit l’infraction de «

brigandage

» dans les termes qui suivent

:

«

Celui qui, pris en flagrant délit de vol, aura commis un des actes de contrainte mentionnés à l’al. 1 dans le but de garder la chose volée encourra la même peine.

»

GRIEF

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la prise en compte par les juridictions des procès-verbaux litigieux (

Gedächtnisprotokolle

) rédigés par les policiers.

EN DROIT

Le requérant se plaint du fait que les autorités du canton de Thurgovie ont pris en compte, dans l’appréciation des preuves, deux procès-verbaux, non signés par lui et recueillis à la suite d’entretiens «

informels

» avec des agents de police dans sa cellule de prison, en l’absence de son avocat. Partant, il se prétend victime d’une violation du droit à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, libellé ainsi dans sa partie pertinente

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

A.

Les thèses des parties

1.

Le Gouvernement

Le Gouvernement soutient que les rapports litigieux n’étaient pas contraires à la législation pénale interne, dans la mesure où l’article 96 du code de procédure pénale du canton de Thurgovie autorise à demander aux services de fournir des renseignements par écrit et que les rapports écrits en question peuvent être versés au dossier (voir ci-dessus «

Le droit interne pertinent

»).

A la lumière du fait que le requérant a refusé de coopérer lors des interrogatoires formels menés par les agents de police, il serait conforme au droit interne de tenir compte du refus de coopérer ainsi que des constatations et des remarques à ce propos et de les consigner par écrit dans des rapports. La forme des rapports litigieux – à savoir le fait qu’ils ont été rédigés sous forme de procès-verbaux et non de rapports de service en tant que tels – est sans importance à cet égard.

Par ailleurs, dans la mesure où le requérant allègue ne pas avoir été informé des droits de la défense, le Gouvernement rappelle, à l’instar du Tribunal fédéral, que le requérant a refusé d’être interrogé dans le cadre d’une audition formelle et n’était pas disposé à quitter sa cellule à cette fin. Par conséquent, il n’était ni nécessaire ni possible de le rendre attentif à ses droits procéduraux. Dans la mesure où le requérant s’est opposé à une comparution formelle, il ne pouvait pas invoquer, par la suite, la violation des garanties attachées à une telle audition. Selon le Gouvernement, on ne saurait encourager ce type de comportement.

En ce qui concerne l’absence de l’avocat du requérant au moment des déclarations litigieuses, il est certes vrai que la cour d’appel a pris en considération les procès-verbaux litigieux à l’appui du verdict de culpabilité, mais elle ne l’a fait que dans la mesure où elle a estimé que le requérant avait bénéficié d’un procès équitable dans son ensemble. Les juges ont en effet considéré, à juste titre, que le caractère équitable du procès supposait que le requérant ou son représentant légal puisse prendre position sur les rapports litigieux à tout le moins

a posteriori

. Or, tel a bien été le cas lors des interrogatoires par le parquet du canton de Thurgovie des 2 juin, 22 juin et 16 août 1999, au cours desquels le requérant a eu l’occasion de prendre position sur ces rapports, assisté de son avocat. Toutefois, comme l’a constaté le Tribunal fédéral dans son arrêt, le requérant n’est parvenu ni à démontrer si et dans quelle mesure le contenu des rapports litigieux était arbitraire ou ne correspondait pas aux événements effectivement intervenus, ni à étayer en quoi l’appréciation de ces documents par la cour d’appel aurait été arbitraire ou erronée. Dès lors, il n’y a selon le Gouvernement aucune raison de douter de la fiabilité ou de l’exactitude des rapports litigieux.

Le Gouvernement rappelle également qu’il ressort des rapports litigieux que le requérant a été rendu attentif à plusieurs reprises au fait que ses déclarations pourraient être consignées par écrit, même sans signature de sa part. Par ailleurs, ces rapports mentionnent clairement les circonstances dans lesquelles se sont déroulés les entretiens en question, soit qu’il ne s’agissait pas d’interrogatoires formels mais d’entretiens informels. Par conséquent, rien ne donnait à penser que les déclarations du requérant n’étaient pas spontanées, autrement dit qu’une coercition aurait été exercée sur lui afin de l’y amener ou qu’il y aurait eu un guet-apens ou une incitation quelconque. De ce qui précède, il découle que le requérant a simplement renoncé au droit qu’il avait de garder le silence.

Le Gouvernement soutient également que les juridictions inférieures n’avaient pas accordé aux rapports litigieux une force de preuve particulière

; ces derniers n’ont représenté qu’un moyen de preuve parmi d’autres. Dans le cadre d’une libre appréciation des preuves par les juridictions nationales, la crédibilité des déclarations litigieuses a dûment été examinée et les rapports en question ont été comparés aux déclarations signées par le requérant ainsi qu’à l’ensemble des preuves disponibles. En outre, il ressort du jugement de la cour d’appel que le dossier du requérant contenait de nombreux autres éléments à sa charge, notamment le fait que le requérant se trouvait dans les environs des lieux des infractions aux dates où celles-ci ont été commises, la présence de traces du requérant sur des objets retrouvés sur le lieu de l’infraction, la description des auteurs de l’infraction par les victimes ainsi que d’autres éléments. C’est ainsi à juste titre que la cour d’appel a expressément retenu que ces indices suffisaient à eux seuls à établir la culpabilité du requérant, indépendamment de ses déclarations litigieuses.

A la lumière de ces arguments, le Gouvernement conclut que la procédure a été équitable dans son ensemble et l’article 6 respecté. Il invite en conséquence la Cour à déclarer la présente requête irrecevable pour défaut manifeste de fondement, conformément à l’article 35 § 3 de la Convention.

2.

Le requérant

Le requérant estime qu’un rapport de service ne peut remplacer une audition formelle, assortie du droit de se taire, du droit à une défense effective et de l’obligation de consigner les déclarations dans un procès-verbal. Les rapports litigieux n’ont pour objet que de retranscrire la perception de fonctionnaires de police. Ils se distinguent ainsi clairement de procès-verbaux d’audition, ou encore de rapports d’expertise, en ce que, par leur nature, ils ne permettent pas que les fonctionnaires de police prennent d’eux-mêmes un rôle actif, par exemple en posant des questions ou en cherchant à impliquer quelqu’un dans un entretien, à l’instar de ce qui s’est produit dans le cas d’espèce.

Par ailleurs, le requérant estime que des rapports litigieux ne peuvent être utilisés à charge que dans la mesure où les fonctionnaires de police auteurs desdits rapports sont interrogés en qualité de témoins en présence de l’inculpé et de la défense. Or, aucun interrogatoire des policiers en qualité de témoins n’a eu lieu en l’espèce. Il y a donc eu, selon le requérant, violation de l’article 6 § 3 lettre d) de la Convention.

Ensuite, le requérant considère comme arbitraire, et revenant à priver l’inculpé de ses droits de la défense, l’allégation du Gouvernement selon laquelle son refus de quitter sa cellule afin de se soumettre à des interrogatoires formels ne lui permettrait plus de se prévaloir du droit de garder le silence. Il souligne qu’il est primordial qu’un inculpé bénéficie d’un procès équitable à toutes les phases de l’enquête et de la procédure pénales.

Le requérant estime également que le fait que les rapports litigieux aient été portés à sa connaissance dans le cours ultérieur de l’instruction importe peu et ne remédie en aucune façon aux nombreux vices qui affectaient lesdits rapports dès leur établissement. Il affirme par ailleurs qu’il a contesté l’exactitude de leur contenu, contrairement à ce que soutient le Gouvernement. A cet égard, le requérant estime fondamental de rappeler que la rédaction des rapports n’a pas eu lieu dans sa cellule, mais plus tard.

Le requérant soutient également que les fonctionnaires de police ont délibérément ignoré son droit de garder le silence et son droit de ne pas contribuer à sa propre incrimination et qu’ils ont tenté avec insistance et de manière grossièrement illicite de le faire parler et de le mettre sous pression, en profitant de son long isolement. Selon le requérant, les fonctionnaires de police étaient conscients de ce qu’il commencerait tôt ou tard à parler en leur présence puisqu’auparavant, pendant des semaines, il n’avait pas pu parler avec qui que ce soit.

D’après le requérant, la cour d’appel a fondé son verdict de culpabilité en premier lieu sur les rapports litigieux, ce qui découle clairement de la structure du jugement. Les autres indices n’auraient nullement été susceptibles de justifier à eux seuls sa condamnation. A titre d’exemple, le seul fait de s’être trouvé dans les alentours des lieux de commission des actes ne saurait en soi fonder une condamnation. En fin de compte il apparaît clairement aux yeux du requérant que la prise en compte des rapports litigieux par les juridictions, recueillis d’une manière qui se trouve en contradiction flagrante avec les règles du procès équitable, a rendu impossible une appréciation correcte et non arbitraire des preuves.

B.

L’appréciation de la Cour

A la lumière des observations des parties, la Cour estime opportun d’examiner le grief relatif aux procès-verbaux litigieux sous deux aspects distincts

:

1.

Le droit de garder le silence et de ne pas contribuer à sa propre incrimination

En ce qui concerne l’utilisation d’éléments de preuve obtenus en violation du droit de garder le silence et du droit de ne pas contribuer à sa propre incrimination, la Cour rappelle que ces droits sont des normes internationales généralement reconnues qui sont au cœur de la notion de procès équitable consacrée par l’article 6. Leur raison d’être tient notamment à la protection de l’accusé contre une coercition abusive de la part des autorités, ce qui permet d’éviter les erreurs judiciaires et d’atteindre les buts de l’article 6. En particulier, le droit de ne pas contribuer à sa propre incrimination présuppose que, dans une affaire pénale, l’accusation cherche à fonder son argumentation sans recourir à des éléments de preuve obtenus par la contrainte ou des pressions, au mépris de la volonté de l’accusé (voir, notamment,

Jalloh c. Allemagne

[GC], n

o

54810/00, §

100, CEDH 2006

‑

IX,

Saunders c. Royaume-Uni

, arrêt du 17 décembre 1996,

Recueil

1996-VI, p.

2064, § 68,

Heaney et McGuinness c. Irlande

, n

o

34720/97, §

40, CEDH

2000

‑

XII,

J.B. c. Suisse

, n

o

31827/96, § 64, CEDH

2001-III, et

Allan c.

Royaume-Uni

, n

o

48539/99, §

44, CEDH 2002

‑

IX).

En l’espèce, la Cour estime que le requérant a pu se rendre compte facilement qu’il était en présence de fonctionnaires soumis à un devoir général d’obéissance envers les autorités et que, dès lors, il aurait dû s’attendre à ce que ses propres déclarations soient ultérieurement susceptibles d’être retenues comme preuve contre lui. A cet égard, la Cour rappelle que l’intéressé se trouvait inculpé de chefs d’accusation graves et qu’il était nécessairement conscient qu’il encourait une peine d’emprisonnement très lourde. Par ailleurs, il avait été convoqué par les autorités d’enquête à des entretiens formels auxquels il s’est toujours opposé.

En outre, aucun élément n’indique - et le requérant ne le prétend d’ailleurs pas - que les agents de police auraient exercé une coercition directe sur lui. Au contraire, il apparaît que les aveux que le requérant a livrés au cours de ses conversations étaient spontanés, puisqu’il n’y a pas eu de «

guet-apens

» et que l’intéressé n’a pas été incité à livrer ces aveux (

Khan c. Royaume-Uni

, n

o

35394/97, § 36, CEDH 2000

‑

V). En revanche, le requérant allègue avoir subi une certaine pression psychologique atténuant le caractère «

volontaire

» de ce qu’il a pu révéler aux agents, dans la mesure où il aurait été plongé, au moment des interrogatoires litigieux, dans un isolement presque total depuis un certain temps. La Cour n’est pourtant pas convaincue par cet argument, qui n’a au demeurant pas été soulevé au niveau interne, en tout cas pas dans le recours de droit public au Tribunal fédéral.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que le requérant a librement et sciemment renoncé à son droit de garder le silence et de ne pas contribuer à sa propre incrimination.

2.

La recevabilité des procès-verbaux litigieux en tant qu’élément de preuve

S’agissant de la question de la recevabilité des procès-verbaux comme éléments de preuve, la Cour rappelle qu’elle a pour tâche, aux termes de l’article 19 de la Convention, d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Etats contractants. Il ne lui appartient pas, en particulier, de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Si l’article 6 garantit le droit à un procès équitable, il ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves en tant que telle, matière qui relève au premier chef du droit interne (

Jalloh

, précité, § 94,

Schenk

c. Suisse

, arrêt du 12 juillet 1988, série A n

o

140, p. 29, §§ 45-46, et

Teixeira de

Castro c. Portugal

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998-IV, p.

1462, § 34).

La Cour n’a donc pas à se prononcer, par principe, sur la recevabilité de certaines preuves, par exemple des éléments obtenus de manière illégale au regard du droit interne, ou encore sur la culpabilité du requérant. Elle doit examiner si la procédure, y compris la manière dont les éléments de preuve ont été recueillis, a été équitable dans son ensemble, ce qui implique l’examen de l’«

illégalité

» en question et, dans le cas où se trouve en cause la violation d’un autre droit protégé par la Convention, de la nature de cette violation (voir, notamment,

Jalloh

, précité, § 95,

Khan c. Royaume-Uni

, n

o

35394/97, § 34, CEDH 2000-V,

P.G. et J.H. c. Royaume-Uni

, n

o

44787/98, § 76, CEDH 2001-IX, et

Allan

, précité,

Pour déterminer si la procédure dans son ensemble a été équitable, il faut aussi se demander si les droits de la défense ont été respectés. Il convient de rechercher notamment si le requérant s’est vu offrir la possibilité de remettre en question l’authenticité de l’élément de preuve et de s’opposer à son utilisation. Il faut prendre également en compte la qualité de l’élément de preuve, dont le point de savoir si les circonstances dans lesquelles il a été recueilli font douter de sa fiabilité ou de son exactitude. Si un problème d’équité ne se pose pas nécessairement lorsque la preuve obtenue n’est pas corroborée par d’autres éléments, il faut noter que lorsqu’elle est très solide et ne prête à aucun doute, le besoin d’autres éléments à l’appui devient moindre (voir, notamment, les arrêts précités

Schenk

, §§ 47 et suiv.,

Jalloh

, § 96,

Khan

, §§ 35 et 37,

et

Allan,

§

43).

S’agissant du cas d’espèce, la Cour peut laisser ouverte la question de la légalité, du point de vue du droit interne, de la prise en compte des procès-verbaux litigieux et n’est pas obligée de se prononcer sur le bien-fondé de l’argumentation du Tribunal fédéral selon laquelle les notes rédigées par les agents de police pouvaient, bien qu’elles aient – hormis la signature manquante – pris la forme de procès-verbaux, être assimilées à des rapports de service, qui n’avaient pas besoin d’être signés par l’accusé. Ce fait n’est pas déterminant en soi. Ce qui importe véritablement est la question de savoir si la procédure dans son ensemble avait revêtu le caractère voulu par l’article 6 § 1 de la Convention.

En ce qui concerne d’abord la valeur probante des procès-verbaux, il convient de noter que ceux-ci étaient loin de constituer le seul élément à charge. Il convient de rappeler, entre autres, qu’une identification des objets a été organisée par la police, le 1

er

avril 1999

; or, le requérant a eu par la suite le droit d’interroger, personnellement et oralement, les victimes des infractions ayant participé à cette séance. Par ailleurs, la Cour rappelle que les victimes ont été interrogées par la cour d’appel en présence de l’avocat du requérant, qui a eu la possibilité de leur poser des questions, ce dont il a d’ailleurs fait usage. Compte tenu de ce qui précède, la Cour conclut que les rapports litigieux n’étaient qu’une pièce à charge parmi d’autres et partage l’avis de la cour d’appel selon lequel la culpabilité du requérant pouvait être établie sur la base d’un faisceau d’indices suffisamment convaincants et étayés. Dès lors, la Cour est convaincue que les autorités internes ont en l’espèce fait preuve de la retenue requise dans la prise en compte, en tant que moyen de preuve, des documents litigieux.

S’agissant des garanties qui ont entouré la procédure, la Cour note que la condamnation est intervenue à l’issue d’une procédure contradictoire, au cours de laquelle le requérant a pu contester les moyens développés par l’accusation et présenter les arguments qu’il estimait pertinents pour sa défense. Or, il n’apparaît pas que le requérant ait essayé de demander une audition des agents de police auteurs des rapports litigieux. Par ailleurs, la Cour note, à l’instar du Gouvernement, que le requérant, assisté par son avocat, a eu la possibilité de contester la véracité des informations ressortant des procès-verbaux litigieux devant la cour d’appel et le Tribunal fédéral. Force est également de constater que le requérant n’a pas contesté véritablement, devant les instances internes, le contenu des déclarations que lui prêtaient les rapports litigieux. Il ne prétend pas davantage que leur appréciation par les juridictions internes était arbitraire ou erronée.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que la procédure, vue dans son ensemble, a été équitable à la lumière de l’article 6. Il s’ensuit que le grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Il y a donc lieu de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de déclarer le restant de la requête irrecevable.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

le restant de la requête irrecevable.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Greffière

Président