AFFAIRE RESSEGATTI c. SUISSE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1;Préjudice moral - constat de violation suffisant;Frais et dépens (procédure nationale) - demande rejetée;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
AFFAIRE RESSEGATTI c. SUISSE (CtEDO, 2006)
SECȚIA A TREIA
CAUZA RESSEGATTI c. ELVEȚIEI
(Cererea nr. 17671/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
13 iulie 2006
DEFINITIVĂ
13/10/2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate suferi modificări de formă.
În cauza Ressegatti c. Elveției,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din:
Domnii
B.M. Zupančič, președinte,
J. Hedigan,
L. Wildhaber,
L. Caflisch,
C. Bîrsan,
Doamna A. Gyulumyan,
Domnul E. Myjer, judecători,
și domnul V. Berger, grefier de secție,
După deliberarea în camera de consiliu la 22 iunie 2006,
Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr. 17671/02) îndreptată împotriva Confederației Elvețiene și prin care patru resortisanți ai acestui Stat, dnii. Angelo Goffredo Ressegatti, Angelo Josef Ressegatti, Bruno Hans Ressegatti și Reto Franziskus Ressegatti („reclamanții”), toți moștenitori ai Alicei Ressegatti-Müller, au sesizat Curtea la 22 aprilie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
2.
Reclamanții sunt reprezentați de dl. M. Michel, avocat în Lachen. Guvernul elvețian („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, dl. P. Boillat, fost director adjunct al secției drepturilor omului și a Consiliului Europei la Oficiul federal de justiție.
3.
La 3 ianuarie 2005, președintele camerei căreia i-a fost atribuită cauza a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de art. 29 § 3, a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.
ÎN FAPT
I.
CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI
4.
Reclamanții, dl. Angelo Goffredo Ressegatti, soțul Alicei Ressegatti-Müller (A. R.-M.), și fiii lor Angelo Josef Ressegatti, Bruno Hans Ressegatti și Reto Franziskus Ressegatti, sunt născuți în 1924, 1955, 1957 și, respectiv, 1959 și au reședința la Bäch, Zürich, Wil și, respectiv, Gravesano.
5.
La 17 februarie 1997, A. R.-M. a introdus o acțiune împotriva lui H. T. în vederea recunoașterii dreptului său asupra cotei-părți din profitul obținut din exploatarea unui port de agrement. Aceasta a cerut suma de 20.100 franci elvețieni (CHF – aproximativ 13.100 euro (EUR)).
6.
La 22 aprilie 1999, tribunalul de district a respins acțiunea. La 21 noiembrie 2000, tribunalul cantonal din Schwyz a respins recursul în reformare al reclamantei și a confirmat decizia din 22 aprilie 1999.
7.
La 19 martie 2001, A. R.-M. a formulat recurs în reformare la Tribunalul federal, cerând anularea deciziei tribunalului cantonal și trimiterea cauzei la autoritatea inferioară pentru o nouă examinare pe fond. În observațiile sale, tribunalul cantonal a concluzionat în sensul respingerii recursului. A. R.-M. a prezentat observații cu privire la concluziile instanței inferioare. La 6 august 2001, intimata H. T. a concluzionat în sensul respingerii recursului. Aceasta s-a exprimat în fapt și în drept într-un memoriu conținând 14 pagini.
8.
La 13 august 2001, A. R.-M., după ce a primit observațiile lui H. T., i-a scris Tribunalului federal pentru a cere posibilitatea de a reacționa pe anumite puncte.
9.
La 24 august 2001, Tribunalul federal a respins recursul în reformare al A. R.-M. pe motiv că era nefondat. Făcând referire la jurisprudența Curții în cauza sa Nideröst-Huber c. Elveției (hotărâre din 18 februarie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-I), Tribunalul federal a susținut, în ceea ce privește dorința A. R.-M. de a reacționa la observațiile intimatei, că aceste observații nu conțineau niciun element nou sau esențial și că, în plus, A. R.-M. avusese posibilitatea de a reacționa la observațiile instanței inferioare.
10.
La 23 octombrie 2001, hotărârea i-a fost notificată A. R.-M. Aceasta a decedat la 12 ianuarie 2002.
11.
Cererea a fost introdusă în fața Curții la 22 aprilie 2002 de către soțul și fiii A. R.-M., moștenitorii săi legali.
II.
DREPTUL INTERN PERTINENT
12.
La articolele 56 și 59 ale sale, legea federală de organizare judiciară din 16 decembrie 1943 (RS 173.110) dispune:
„Tribunalul federal jurisdicție de recurs în reformare
Art. 56
Comunicare, transmiterea dosarului
Autoritatea cantonală informează imediat partea adversă cu privire la concluziile recursului, chiar dacă acesta pare tardiv, și transmite Tribunalului federal, în termen de o săptămână, actele de recurs, o copie a deciziei finale și a deciziilor incidente care au precedat-o, precum și dosarul complet și, dacă este cazul, observațiile sale; aceasta indică în plus tribunalului data notificării deciziei atacate, data la care actul i-a parvenit sau a fost depus la poștă și cea la care a fost comunicat părții adverse.
Art. 59
Răspuns, recurs în reformare conex
1.
Un termen de 30 de zile este acordat intimatului pentru a răspunde la recursul în reformare, cu excepția cazului în care tribunalul, statuând în procedură simplificată, nu intră pe fond sau respinge recursul.
(...)”
ÎN DREPT
I.
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE
13.
Reclamanții se plâng de faptul că A. R.-M. nu a avut posibilitatea de a reacționa la răspunsul părții intimate în recursul său în reformare la Tribunalul federal. Aceștia invocă dreptul la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)”
A.
Cu privire la admisibilitate
14.
Guvernul susține că reclamanții nu au calitatea de victimă și că, prin urmare, cererea trebuie declarată inadmisibilă. În opinia Guvernului, singura parte reclamantă pe parcursul întregii proceduri interne a fost defuncta dna Ressegatti-Müller, soția și, respectiv, mama reclamanților. Încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție – încălcare de natură pur procedurală – nu ar fi suficientă pentru a conferi calitatea de victimă moștenitorilor săi. Având în vedere jurisprudența Curții (Nideröst-Huber, citată anterior, p. 109, § 37, și F.R. c. Elveției, nr. 37292/97, § 45, 28 iunie 2001), nu i-ar reveni Curții să se pronunțe, în cazul unei încălcări a dreptului la un proces echitabil, cu privire la rezultatul procedurii interne în cazul în care încălcarea pretinsă nu ar fi avut loc. Potrivit Guvernului, nu se poate astfel afirma în niciun caz în speță că pretinsa încălcare a Convenției a cauzat un prejudiciu material.
15.
Reclamanții consideră că sunt afectați în interesele lor de hotărârea Tribunalului federal în același mod în care era A. R.-M. Aceștia susțin că, în calitate de moștenitori, sunt afectați de consecințele negative ale hotărârii Tribunalului federal până în prezent. Nu s-ar justifica scoaterea cauzei de pe rol, deoarece, în pofida condamnărilor Elveției în cauzele Nideröst-Huber, citată anterior, F.R. c. Elveției, citată anterior, și Ziegler c. Elveției (nr. 33499/96, 21 februarie 2002), practica Tribunalului federal nu s-a schimbat încă.
16.
Curtea constată că, în speță, A. R.-M. a fost parte în litigiu pe parcursul întregii proceduri în fața instanțelor interne. Aceasta a decedat la două luni și jumătate după notificarea hotărârii Tribunalului federal, dar fără a fi introdus o cerere în fața Curții. Cererea a fost prezentată de moștenitorii săi în termenul de șase luni prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție.
17.
Prin urmare, trebuie mai întâi determinat dacă reclamanții, în calitatea lor de moștenitori ai A. R.-M., se pot pretinde victime ale unei încălcări a Convenției și, în special, a garanțiilor lor procedurale, decurgând din principiul procesului echitabil.
18.
Conform articolului 34 din Convenție, Curtea este abilitată să examineze cereri din partea persoanelor „care se pretind victime ale unei încălcări de către una dintre Înaltele Părți Contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în Protocoalele sale”.
19.
Prin „victimă”, art. 34 din Convenție desemnează persoana direct vizată de actul sau omisiunea în litigiu, existența unei nerespectări a exigențelor Convenției putându-se concepe chiar și în absența prejudiciului (Brumărescu c. României [MC], nr. 28342/95, § 50, CEDO 1999-VII).
20.
art. 34 cere ca reclamantul să se poată pretinde efectiv lezat prin încălcarea pe care o invocă (Irlanda c. Regatului Unit, hotărâre din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pp. 90-91, §§ 239-240, și Klass și alții c. Germaniei, hotărâre din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pp. 17-18, § 33). El nu instituie în beneficiul particularilor un fel de actio popularis pentru interpretarea Convenției și nu autorizează deci persoanele să se plângă in abstracto de un act legislativ pentru singurul motiv că li se pare că încalcă Convenția (Norris c. Irlandei, hotărâre din 26 octombrie 1988, seria A nr. 142, pp. 15-16, § 31, și Karner c. Austriei, nr. 40016/98, § 24, CEDO 2003-IX). Acest principiu se aplică, de asemenea, evenimentelor sau deciziilor care ar fi contrare Convenției (Fairfield c. Regatului Unit (dec.), nr. 24790/04, CEDO 2005-...).
21.
În cazul decesului unei victime a unei pretinse încălcări a Convenției, se ridică diferite chestiuni.
22.
Curtea a admis în mai multe rânduri ca persoane mai mult sau mai puțin apropiate să se substituie reclamantului care a parcurs întreaga procedură internă și care a decedat după ce a introdus o cerere în fața Curții (X c. Franței, hotărâre din 31 martie 1992, seria A nr. 234-C, p. 89, § 26, Dalban c. României [MC], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI, și Malhous c. Republicii Cehe (dec.), nr. 33071/96, CEDO 2000-XII).
23.
Curtea a avut, de asemenea, de examinat cauze în care victima a decedat în cursul procedurii interne și înainte de introducerea cererii. În acest gen de cauze, Curtea examinează dacă rudele apropiate sau moștenitorii defunctului se pot pretinde ei înșiși victime ale încălcării pretinse (Fairfield, citată anterior, și Georgia Makri și alții c. Greciei (dec.), nr. 5977/03, 24 martie 2005).
24.
Cazul de speță se înscrie în cadrul acestei ultime ipoteze, cu excepția faptului că victima nu a decedat decât după sfârșitul procedurii interne. Acestea fiind spuse, într-un fel a fortiori, regula enunțată la §23 de mai sus se aplică. Curtea consideră deci că trebuie să examineze dacă reclamanții înșiși se pot pretinde victime ale pretinsei încălcări a articolului 6.
25.
Curtea constată că pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil a avut un efect direct asupra drepturilor patrimoniale ale reclamanților, dat fiind că, în temeiul calității lor de moștenitori, hotărârea a devenit obligatorie pentru ei și că, în vederea principiului res judicata, aceștia nu vor putea obține alte decizii în aceeași cauză. Reclamanții se pot pretinde, deci, victime ale pretinsei încălcări.
26.
În plus, în măsura în care o chestiune centrală ridicată de cauză depășește interesele cazului de speță, reclamanții pot avea un interes legitim de a veghea ca justiția să fie făcută (a se vedea, mutatis mutandis, Malhous, citată anterior).
27.
Curtea constată că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Aceasta relevă, în plus, că ea nu se izbește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este cazul să fie declarată admisibilă.
B.
Cu privire la fond
28.
Întemeindu-se pe jurisprudența Curții în cele trei cauze Nideröst-Huber, F.R. c. Elveției și Ziegler, citate anterior, reclamanții consideră că dreptul lor la un proces echitabil a fost încălcat prin faptul că Tribunalul federal nu i-a acordat A. R.-M. dreptul de a se pronunța cu privire la observațiile părții adverse.
29.
În opinia Guvernului, nu se poate deduce din art. 6 § 1 din Convenție un drept absolut de a replica la orice prezentare a părții adverse. Un drept de replică nu s-ar impune atunci când o instanță de recurs consideră nesemnificative pentru decizia sa observațiile părții adverse și se sprijină exclusiv pe motive de fapt și de drept ale hotărârii în litigiu care ar fi putut deja să fie contestate prin calea de atac. Invocând interesul unei bune administrări a justiției, Guvernul susține că un drept absolut de a se pronunța cu privire la orice afirmație a părții adverse ar avea drept consecință faptul că schimbul de înscrisuri nu s-ar putea închide niciodată. Acesta adaugă că, în cazul de speță, observațiile părții adverse nu conțineau niciun element nou.
30.
Curtea observă că garanțiile procesului echitabil implică în principiu dreptul părților din proces de a lua cunoștință de orice document sau observație prezentată judecătorului și de a le discuta (Lobo Machado c. Portugaliei, hotărâre din 20 februarie 1996, Culegere 1996-I, pp. 206-207, § 31, Nideröst-Huber, citată anterior, § 24, F.R. c. Elveției, citată anterior, § 36, Ziegler, citată anterior, § 33, Contardi c. Elveției, nr. 7020/02, § 40, 12 iulie 2005, și Spang c. Elveției, nr. 45228/99, § 28, 11 octombrie 2005). În cele cinci cauze privind Elveția, Curtea a reținut o încălcare a articolului 6 § 1 pe motiv că reclamantul nu fusese invitat să se exprime cu privire la observațiile unei autorități judiciare inferioare, ale unei autorități administrative sau ale părții adverse.
31.
În speță, deși A. R.-M. a putut răspunde la observațiile prezentate de jurisdicția inferioară, ea nu a avut posibilitatea de a reacționa la răspunsul prezentat de partea adversă, Tribunalul federal considerând că concluziile intimatei nu aduseseră elemente sau fapte noi semnificative pentru judecarea cauzei.
32.
În hotărârea sa Ziegler, citată anterior, Curtea a declarat că efectul real al observațiilor conta puțin și că părțile dintr-un litigiu trebuie să aibă posibilitatea de a indica dacă consideră că un document necesită comentarii din partea lor. „Aici este vorba în special de încrederea justițiabililor în funcționarea justiției: aceasta se întemeiază, printre altele, pe asigurarea de a fi putut să se exprime cu privire la orice document din dosar” (Ziegler, citată anterior, § 38).
33.
Respectarea dreptului la un proces echitabil, mai ales principiul egalității armelor (a se vedea Ziegler, citată anterior), garantat de art. 6 § 1, cerea ca A. R.-M. să aibă facultatea de a-și prezenta comentariile la observațiile prezentate de partea adversă. Or, această posibilitate nu i-a fost acordată. Această constatare implică faptul că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.
II.
CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
34.
Potrivit articolului 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”
A.
Prejudiciu
35.
Reclamanții cer 2.000 franci elvețieni (CHF – 1.299 euro (EUR)) cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.
36.
Guvernul invită Curtea să declare că constatarea unei încălcări reprezintă o satisfacție echitabilă suficientă.
37.
Curtea consideră că constatarea unei încălcări a articolului 6 § 1 oferă o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral eventual suferit de reclamanți.
B.
Cheltuieli de judecată
38.
Reclamanții cer, de asemenea, 13.200 CHF (8.572 EUR) pentru cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 5.490 CHF (3.565 EUR) pentru cele suportate în fața Curții.
39.
Guvernul acceptă să ramburseze 3.500 CHF (2.266 EUR) cu titlu de cheltuieli de judecată, dar roagă Curtea să respingă celelalte părți ale cererii.
40.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului acestora.
41.
Cheltuielile aferente instanțelor în fața Tribunalului federal nu pot fi considerate ca fiind angajate pentru a preveni sau a corecta o încălcare care afectează procedura în fața aceleiași jurisdicții. În această privință, doar cheltuielile cererii de luare de poziție din partea A. R.-M. ar putea fi luate în considerare. Or, reclamanții nu au detaliat aceste cheltuieli. Curtea consideră, deci, ca și Guvernul, că trebuie să respingă această parte a cererii.
42.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată suportate de reclamanți pentru procedura în fața Curții, Curtea consideră rezonabilă suma de 2.500 EUR, pe care, în consecință, o acordă reclamanților.
C.
Dobânzi moratorii
43.
Curtea consideră potrivit să stabilească rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA,
1.
Declară, cu majoritate, cererea admisibilă;
2.
Hotărăște, cu șase voturi contra unu, că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;
3.
Hotărăște, în unanimitate, că constatarea unei încălcări reprezintă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral eventual suferit de reclamanți;
4.
Hotărăște, cu șase voturi contra unu,
a)
că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 2.500 EUR (două mii cinci sute de euro) pentru cheltuieli de judecată, precum și orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit pe sumele menționate, sume care urmează a fi convertite în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data plății;
b)
că, începând de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
5.
Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 13 iulie 2006, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Vincent Berger
Boštjan M. Zupančič
Grefier
Președinte
La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulament, expunerea opiniei dizidente a dlui Myjer.
B.M.Z.
V.B.
OPINIA DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI MYJER
Nu sunt de acord cu raționamentul majorității.
La paragrafele 21-29, Curtea tratează chestiunea dacă reclamanții, care sunt moștenitorii defunctei dna Ressegatti-Müller, pot fi considerați ca o victimă în sensul articolului 34.
Raționamentul majorității nu mă convinge. Într-adevăr, după cum a argumentat Curtea la paragrafele 22 și 23, au existat cauze în care Curtea a acceptat ca moștenitorii să poată depune (sau continua) o cerere. Cu toate acestea, prezenta cauză diferă de cauzele menționate de Curte prin faptul că dna Ressegatti-Müller era în viață când hotărârea finală la nivel național a fost pronunțată. Aceasta a decedat doar câteva luni mai târziu, fără ca, după cunoștința Curții, să-și fi exprimat vreodată dorința de a aduce cauza în fața acestei Curți. De asemenea, nu s-a invocat că, după pronunțarea acelei hotărâri finale, ea nu ar fi fost capabilă să-și exprime dorința de a aduce această cauză în fața Curții. La o lună după decesul ei (dar încă în termenul de 6 luni menționat la art. 35 § 1), moștenitorii au depus cererea lor. Astfel, nu pot urma raționamentul majorității, exprimat la §24, conform căruia, într-un fel a fortiori, regula stabilită la §23 din această hotărâre se aplică.
În această privință, fac trimitere, de asemenea (mutatis mutandis), la decizia din 2 decembrie 2004 în cauza (penală) Bic și alții c. Turciei (nr. 55955/00):
„22.
Curtea reamintește că persoanele care sunt rudele apropiate ale persoanelor care au decedat în circumstanțe ridicând chestiuni în temeiul articolului 2 din Convenție pot aplica drept reclamanți în nume propriu; aceasta este o situație particulară guvernată de natura încălcării pretinse și de considerații privind punerea în aplicare efectivă a uneia dintre cele mai fundamentale dispoziții din sistemul Convenției. Cu toate acestea, plângerile aduse în temeiul articolelor 5 și 6 din Convenție nu se încadrează în această categorie. În plus, în Sanles și Sanles (citată anterior), s-a stabilit clar că drepturile garantate în temeiul articolului 5 din Convenție aparțineau categoriei drepturilor netransferabile. În mod similar, în Georgia Makri și alții c. Greciei ((dec.), nr. 5977/03, 24 martie 2005), Curtea a hotărât, de asemenea, că rudele unei persoane decedate nu pot fi considerate ca victime pentru plângeri privind durata procedurilor (art. 6) și lipsa unor căi de atac efective (art. 13). Decizii similare fuseseră, de asemenea, pronunțate în trecut de către Comisie (și anume Kofler c. Italiei, nr. 8261/78, decizia Comisiei din 9 octombrie 1982, Decizii și Rapoarte (DR) 30, p. 5, și Nölkenbockhoff și Bergmann c. Republicii Federale a Germaniei, nr. 10300/89, decizia Comisiei din 12 decembrie 1984, DR 40, p. 9).
23.
În cazul de față, İhsan Biç a fost plasat în detenție provizorie sub suspiciunea apartenenței sale la o organizație ilegală și, ulterior, a fost inițiată o procedură penală împotriva sa în fața Curții de Securitate a Statului. Procedura penală în fața Curții de Securitate a Statului din Diyarbakır este, prin urmare, strâns legată de persoana sa. Nu există nicio dovadă în dosar pentru a concluziona că reclamanții au fost afectați de detenția sa sau de durata procedurii penale. Curtea consideră, în plus, că nu există niciun interes general în prezenta cauză care să facă necesară continuarea examinării acestor plângeri.
24.
Ca urmare, Curtea concluzionează că reclamanții în cazul de față nu au calitatea procesuală cerută în temeiul articolului 34 din Convenție și că respinge cauza ca fiind incompatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4.”
De asemenea, în ceea ce privește hotărârea „pe fond”, nu sunt convins de raționamentul majorității. Într-adevăr, după cum a hotărât Curtea în cauza Ziegler c. Elveției (citată anterior):
„39.
art. 6 § 1 din Convenție urmărește mai presus de toate să asigure interesele părților și pe cele ale unei bune administrări a justiției (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Acquaviva c. Franței din 21 noiembrie 1995, seria A nr. 333-A, p. 17, § 66). În prezenta cauză, respectarea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, cerea ca reclamanților să li se ofere posibilitatea de a comenta observațiile prezentate de Tribunalul Cantonal al Cantonului Schwyz și de partea adversă. Cu toate acestea, reclamanților nu li s-a oferit această posibilitate. Această constatare denotă o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.”
Dar, în acea cauză particulară, Tribunalul federal mai mult sau mai puțin a promis că nu va lua în considerare unele observații primite, iar această Curte nu a fost convinsă că într-adevăr așa ar fi:
„37.
Cu toate acestea, Curtea nu vede niciun indiciu că Tribunalul federal a refuzat să ia în considerare observațiile instanței inferioare și ale părții adverse. De fapt, în hotărârea sa din 7 februarie 1996, Tribunalul federal a făcut referire în mod expres la cererile instanței inferioare și ale părții adverse de a respinge apelul de drept public al reclamanților. În scrisoarea sa din 13 decembrie 1995 către reclamanți, Tribunalul federal a declarat doar că nu va lua în considerare declarațiile inadmisibile din observațiile instanței inferioare în măsura în care reclamanții se plânseseră că aceste declarații erau inadmisibile ca fiind „abia obiective” și „vizând răstălmăcirea faptelor”.
38.
În opinia Curții, efectul pe care observațiile l-au avut efectiv asupra hotărârii Tribunalului federal este de mică importanță. Observațiile instanței inferioare proveneau de la o instanță independentă care, în plus, avea o cunoaștere amănunțită a dosarului, având în vedere că examinase anterior fondul cauzei, și este puțin probabil ca Tribunalul federal să nu le fi acordat atenție. Observațiile părții adverse conțineau în mod egal o opinie motivată cu privire la fondul apelului de drept public al reclamanților. În astfel de cazuri, prin urmare, părților dintr-un litigiu ar trebui să li se ofere posibilitatea de a-și exprima opiniile cu privire la faptul dacă un document necesită sau nu comentariile lor. Ceea ce este în special în joc aici este încrederea justițiabililor în funcționarea justiției, care se bazează, printre altele, pe cunoașterea că au avut posibilitatea de a-și exprima opiniile cu privire la fiecare document din dosar (a se vedea Nideröst-Huber, citată anterior, p. 107, §§ 27 și 29; F.R. c. Elveției, citată anterior, §§ 37 și 39).”
În timp ce, în cauza de față, Tribunalul federal a argumentat în mod expres că observațiile primite în mod recent nu conțineau niciun element nou sau esențial.
În opinia mea, Convenția nu cere ca o parte la procedurile civile să aibă dreptul de a reacționa la orice ar invoca partea adversă. Acest lucru este valabil în special atunci când instanța națională face clar că partea adversă nu a invocat niciun fapt sau element nou.
Instanța națională, care este, de asemenea, în primul rând responsabilă să aibă grijă ca o cauză să fie soluționată într-un termen rezonabil, este într-o poziție mult mai bună pentru a judeca dacă într-o cauză particulară principiul egalității armelor cere într-adevăr ca uneia dintre părți să i se ofere posibilitatea de a reacționa la ceea ce a fost invocat de cealaltă parte.
Și, în ceea ce mă privește, acesta ar trebui să fie sfârșitul.