Ressegatti împotriva Elveției

La originea cauzei se află o cerere (nr. 17671/02) îndreptată împotriva Confederației Elvețiene și prin care patru resortisanți ai acestui Stat, dnii. Angelo Goffredo Ressegatti, Angelo Josef Ressegatti, Bruno Hans Ressegatti și Reto Franziskus Ressegatti („reclamanții”), toți moștenitori ai Alicei Ressegatti-Müller, au sesizat Curtea la 22 aprilie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamanții sunt reprezentați de dl. M. Michel, avocat în Lachen. Guvernul elvețian („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, dl. P. Boillat, fost director adjunct al secției drepturilor omului și a Consiliului Europei la Oficiul federal de justiție.

La 3 ianuarie 2005, președintele camerei căreia i-a fost atribuită cauza a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de art. 29 § 3, a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAPT I.

La 17 februarie 1997, A. R.-M. a introdus o acțiune împotriva lui H. T. în vederea recunoașterii dreptului său asupra cotei-părți din profitul obținut din exploatarea unui port de agrement. Aceasta a cerut suma de 20.100 franci elvețieni (CHF – aproximativ 13.100 euro (EUR)).

La 22 aprilie 1999, tribunalul de district a respins acțiunea. La 21 noiembrie 2000, tribunalul cantonal din Schwyz a respins recursul în reformare al reclamantei și a confirmat decizia din 22 aprilie 1999.

La 19 martie 2001, A. R.-M. a formulat recurs în reformare la Tribunalul federal, cerând anularea deciziei tribunalului cantonal și trimiterea cauzei la autoritatea inferioară pentru o nouă examinare pe fond. În observațiile sale, tribunalul cantonal a concluzionat în sensul respingerii recursului. A. R.-M. a prezentat observații cu privire la concluziile instanței inferioare. La 6 august 2001, intimata H. T. a concluzionat în sensul respingerii recursului. Aceasta s-a exprimat în fapt și în drept într-un memoriu conținând 14 pagini.

La 13 august 2001, A. R.-M., după ce a primit observațiile lui H. T., i-a scris Tribunalului federal pentru a cere posibilitatea de a reacționa pe anumite puncte.

La 24 august 2001, Tribunalul federal a respins recursul în reformare al A. R.-M. pe motiv că era nefondat. Făcând referire la jurisprudența Curții în cauza sa Nideröst-Huber c. Elveției (hotărâre din 18 februarie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-I), Tribunalul federal a susținut, în ceea ce privește dorința A. R.-M. de a reacționa la observațiile intimatei, că aceste observații nu conțineau niciun element nou sau esențial și că, în plus, A. R.-M. avusese posibilitatea de a reacționa la observațiile instanței inferioare.

La 23 octombrie 2001, hotărârea i-a fost notificată A. R.-M. Aceasta a decedat la 12 ianuarie 2002.

Cererea a fost introdusă în fața Curții la 22 aprilie 2002 de către soțul și fiii A. R.-M., moștenitorii săi legali. II.

Guvernul susține că reclamanții nu au calitatea de victimă și că, prin urmare, cererea trebuie declarată inadmisibilă. În opinia Guvernului, singura parte reclamantă pe parcursul întregii proceduri interne a fost defuncta dna Ressegatti-Müller, soția și, respectiv, mama reclamanților. Încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție – încălcare de natură pur procedurală – nu ar fi suficientă pentru a conferi calitatea de victimă moștenitorilor săi. Având în vedere jurisprudența Curții (Nideröst-Huber, citată anterior, p. 109, § 37, și F.R. c. Elveției, nr. 37292/97, § 45, 28 iunie 2001), nu i-ar reveni Curții să se pronunțe, în cazul unei încălcări a dreptului la un proces echitabil, cu privire la rezultatul procedurii interne în cazul în care încălcarea pretinsă nu ar fi avut loc. Potrivit Guvernului, nu se poate astfel afirma în niciun caz în speță că pretinsa încălcare a Convenției a cauzat un prejudiciu material.

Reclamanții consideră că sunt afectați în interesele lor de hotărârea Tribunalului federal în același mod în care era A. R.-M. Aceștia susțin că, în calitate de moștenitori, sunt afectați de consecințele negative ale hotărârii Tribunalului federal până în prezent. Nu s-ar justifica scoaterea cauzei de pe rol, deoarece, în pofida condamnărilor Elveției în cauzele Nideröst-Huber, citată anterior, F.R. c. Elveției, citată anterior, și Ziegler c. Elveției (nr. 33499/96, 21 februarie 2002), practica Tribunalului federal nu s-a schimbat încă.

Curtea constată că, în speță, A. R.-M. a fost parte în litigiu pe parcursul întregii proceduri în fața instanțelor interne. Aceasta a decedat la două luni și jumătate după notificarea hotărârii Tribunalului federal, dar fără a fi introdus o cerere în fața Curții. Cererea a fost prezentată de moștenitorii săi în termenul de șase luni prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție.

Prin urmare, trebuie mai întâi determinat dacă reclamanții, în calitatea lor de moștenitori ai A. R.-M., se pot pretinde victime ale unei încălcări a Convenției și, în special, a garanțiilor lor procedurale, decurgând din principiul procesului echitabil.

Conform articolului 34 din Convenție, Curtea este abilitată să examineze cereri din partea persoanelor „care se pretind victime ale unei încălcări de către una dintre Înaltele Părți Contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în Protocoalele sale”.

Prin „victimă”, art. 34 din Convenție desemnează persoana direct vizată de actul sau omisiunea în litigiu, existența unei nerespectări a exigențelor Convenției putându-se concepe chiar și în absența prejudiciului (Brumărescu c. României [MC], nr. 28342/95, § 50, CEDO 1999-VII). 20. art. 34 cere ca reclamantul să se poată pretinde efectiv lezat prin încălcarea pe care o invocă (Irlanda c. Regatului Unit, hotărâre din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pp. 90-91, §§ 239-240, și Klass și alții c. Germaniei, hotărâre din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pp. 17-18, § 33). El nu instituie în beneficiul particularilor un fel de actio popularis pentru interpretarea Convenției și nu autorizează deci persoanele să se plângă in abstracto de un act legislativ pentru singurul motiv că li se pare că încalcă Convenția (Norris c. Irlandei, hotărâre din 26 octombrie 1988, seria A nr. 142, pp. 15-16, § 31, și Karner c. Austriei, nr. 40016/98, § 24, CEDO 2003-IX). Acest principiu se aplică, de asemenea, evenimentelor sau deciziilor care ar fi contrare Convenției (Fairfield c. Regatului Unit (dec.), nr. 24790/04, CEDO 2005-...).

În cazul decesului unei victime a unei pretinse încălcări a Convenției, se ridică diferite chestiuni.

Curtea a admis în mai multe rânduri ca persoane mai mult sau mai puțin apropiate să se substituie reclamantului care a parcurs întreaga procedură internă și care a decedat după ce a introdus o cerere în fața Curții (X c. Franței, hotărâre din 31 martie 1992, seria A nr. 234-C, p. 89, § 26, Dalban c. României [MC], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI, și Malhous c. Republicii Cehe (dec.), nr. 33071/96, CEDO 2000-XII).

Curtea a avut, de asemenea, de examinat cauze în care victima a decedat în cursul procedurii interne și înainte de introducerea cererii. În acest gen de cauze, Curtea examinează dacă rudele apropiate sau moștenitorii defunctului se pot pretinde ei înșiși victime ale încălcării pretinse (Fairfield, citată anterior, și Georgia Makri și alții c. Greciei (dec.), nr. 5977/03, 24 martie 2005).

Cazul de speță se înscrie în cadrul acestei ultime ipoteze, cu excepția faptului că victima nu a decedat decât după sfârșitul procedurii interne. Acestea fiind spuse, într-un fel a fortiori, regula enunțată la §23 de mai sus se aplică. Curtea consideră deci că trebuie să examineze dacă reclamanții înșiși se pot pretinde victime ale pretinsei încălcări a articolului 6.

Curtea constată că pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil a avut un efect direct asupra drepturilor patrimoniale ale reclamanților, dat fiind că, în temeiul calității lor de moștenitori, hotărârea a devenit obligatorie pentru ei și că, în vederea principiului res judicata, aceștia nu vor putea obține alte decizii în aceeași cauză. Reclamanții se pot pretinde, deci, victime ale pretinsei încălcări.

În plus, în măsura în care o chestiune centrală ridicată de cauză depășește interesele cazului de speță, reclamanții pot avea un interes legitim de a veghea ca justiția să fie făcută (a se vedea, mutatis mutandis, Malhous, citată anterior).

Curtea constată că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Aceasta relevă, în plus, că ea nu se izbește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este cazul să fie declarată admisibilă. B. Cu privire la fond

Întemeindu-se pe jurisprudența Curții în cele trei cauze Nideröst-Huber, F.R. c. Elveției și Ziegler, citate anterior, reclamanții consideră că dreptul lor la un proces echitabil a fost încălcat prin faptul că Tribunalul federal nu i-a acordat A. R.-M. dreptul de a se pronunța cu privire la observațiile părții adverse.

În opinia Guvernului, nu se poate deduce din art. 6 § 1 din Convenție un drept absolut de a replica la orice prezentare a părții adverse. Un drept de replică nu s-ar impune atunci când o instanță de recurs consideră nesemnificative pentru decizia sa observațiile părții adverse și se sprijină exclusiv pe motive de fapt și de drept ale hotărârii în litigiu care ar fi putut deja să fie contestate prin calea de atac. Invocând interesul unei bune administrări a justiției, Guvernul susține că un drept absolut de a se pronunța cu privire la orice afirmație a părții adverse ar avea drept consecință faptul că schimbul de înscrisuri nu s-ar putea închide niciodată. Acesta adaugă că, în cazul de speță, observațiile părții adverse nu conțineau niciun element nou.

Curtea observă că garanțiile procesului echitabil implică în principiu dreptul părților din proces de a lua cunoștință de orice document sau observație prezentată judecătorului și de a le discuta (Lobo Machado c. Portugaliei, hotărâre din 20 februarie 1996, Culegere 1996-I, pp. 206-207, § 31, Nideröst-Huber, citată anterior, § 24, F.R. c. Elveției, citată anterior, § 36, Ziegler, citată anterior, § 33, Contardi c. Elveției, nr. 7020/02, § 40, 12 iulie 2005, și Spang c. Elveției, nr. 45228/99, § 28, 11 octombrie 2005). În cele cinci cauze privind Elveția, Curtea a reținut o încălcare a articolului 6 § 1 pe motiv că reclamantul nu fusese invitat să se exprime cu privire la observațiile unei autorități judiciare inferioare, ale unei autorități administrative sau ale părții adverse.

În speță, deși A. R.-M. a putut răspunde la observațiile prezentate de jurisdicția inferioară, ea nu a avut posibilitatea de a reacționa la răspunsul prezentat de partea adversă, Tribunalul federal considerând că concluziile intimatei nu aduseseră elemente sau fapte noi semnificative pentru judecarea cauzei.

În hotărârea sa Ziegler, citată anterior, Curtea a declarat că efectul real al observațiilor conta puțin și că părțile dintr-un litigiu trebuie să aibă posibilitatea de a indica dacă consideră că un document necesită comentarii din partea lor. „Aici este vorba în special de încrederea justițiabililor în funcționarea justiției: aceasta se întemeiază, printre altele, pe asigurarea de a fi putut să se exprime cu privire la orice document din dosar” (Ziegler, citată anterior, § 38).

Respectarea dreptului la un proces echitabil, mai ales principiul egalității armelor (a se vedea Ziegler, citată anterior), garantat de art. 6 § 1, cerea ca A. R.-M. să aibă facultatea de a-și prezenta comentariile la observațiile prezentate de partea adversă. Or, această posibilitate nu i-a fost acordată. Această constatare implică faptul că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II.

Reclamanții cer 2.000 franci elvețieni (CHF – 1.299 euro (EUR)) cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul invită Curtea să declare că constatarea unei încălcări reprezintă o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea consideră că constatarea unei încălcări a articolului 6 § 1 oferă o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral eventual suferit de reclamanți. B. Cheltuieli de judecată

Reclamanții cer, de asemenea, 13.200 CHF (8.572 EUR) pentru cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 5.490 CHF (3.565 EUR) pentru cele suportate în fața Curții.

Guvernul acceptă să ramburseze 3.500 CHF (2.266 EUR) cu titlu de cheltuieli de judecată, dar roagă Curtea să respingă celelalte părți ale cererii.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului acestora.

Cheltuielile aferente instanțelor în fața Tribunalului federal nu pot fi considerate ca fiind angajate pentru a preveni sau a corecta o încălcare care afectează procedura în fața aceleiași jurisdicții. În această privință, doar cheltuielile cererii de luare de poziție din partea A. R.-M. ar putea fi luate în considerare. Or, reclamanții nu au detaliat aceste cheltuieli. Curtea consideră, deci, ca și Guvernul, că trebuie să respingă această parte a cererii.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată suportate de reclamanți pentru procedura în fața Curții, Curtea consideră rezonabilă suma de 2.500 EUR, pe care, în consecință, o acordă reclamanților. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să stabilească rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, 1. Declară, cu majoritate, cererea admisibilă; 2. Hotărăște, cu șase voturi contra unu, că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Hotărăște, în unanimitate, că constatarea unei încălcări reprezintă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral eventual suferit de reclamanți; 4. Hotărăște, cu șase voturi contra unu, a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 2.500 EUR (două mii cinci sute de euro) pentru cheltuieli de judecată, precum și orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit pe sumele menționate, sume care urmează a fi convertite în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data plății; b) că, începând de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 13 iulie 2006, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulament, expunerea opiniei dizidente a dlui Myjer. B.M.Z. V.B.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 17671/02) dirigée contre la Confédération suisse et dont quatre ressortissants de cet Etat, MM. Angelo Goffredo Ressegatti, Angelo Josef Ressegatti, Bruno Hans Ressegatti et Reto Franziskus Ressegatti (« les requérants »), tous héritiers d'Alice Ressegatti-Müller, ont saisi la Cour le 22 avril 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e M. Michel, avocat à Lachen. Le gouvernement suisse (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. P. Boillat, ancien sous-directeur de la section des droits de l'homme et du Conseil de l'Europe à l'Office fédéral de la justice.

Le 3 janvier 2005, le président de la chambre à laquelle l'affaire a été attribuée a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3, il a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Le 17 février 1997, A. R.-M. introduisit une action contre H. T. en vue de la reconnaissance de son droit sur la quote-part du bénéfice tiré de l'exploitation d'un port de plaisance. Elle réclama la somme de 20 100 francs suisses (CHF – environ 13 100 euros (EUR)).

Le 22 avril 1999, le tribunal de district rejeta l'action. Le 21 novembre 2000, le tribunal cantonal de Schwyz rejeta le recours en réforme de la requérante et confirma la décision du 22 avril 1999.

Le 19 mars 2001, A. R.-M. recourut en réforme au Tribunal fédéral, demandant l'annulation de la décision du tribunal cantonal et le renvoi de la cause à l'autorité inférieure pour un nouvel examen sur le fond. Dans ses observations, le tribunal cantonal conclut au rejet du recours. A. R.-M. présenta des observations sur les conclusions de l'instance inférieure. Le 6 août 2001, l'intimée H. T. conclut au rejet du recours. Elle s'exprima en fait et en droit dans un mémoire contenant 14 pages.

Le 13 août 2001, A. R.-M., ayant reçu les observations de H. T., écrivit au Tribunal fédéral pour demander la possibilité de réagir sur certains points.

Le 24 août 2001, le Tribunal fédéral rejeta le recours en réforme d'A. R. ‑ M. au motif qu'il était mal fondé. Se référant à la jurisprudence de la Cour dans son affaire Nideröst-Huber c. Suisse (arrêt du 18 février 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ I), le Tribunal fédéral argua, pour ce qui était du souhait d'A. R.-M. de réagir aux observations de l'intimée, que ces observations ne contenaient aucun élément nouveau ou essentiel et qu'au surplus, A. R.-M. avait pu réagir aux observations de l'instance inférieure.

Le 23 octobre 2001, l'arrêt fut notifié à A. R.-M. Elle décéda le 12 janvier 2002.

La requête fut introduite devant la Cour le 22 avril 2002, par le mari et les fils d'A. R. ‑ M., ses héritiers légaux. II.

Le Gouvernement soutient que les requérants n'ont pas qualité de victime et que la requête doit dès lors être déclarée irrecevable. Aux yeux du Gouvernement, la seule partie demanderesse pendant toute la procédure interne était la défunte Mme Ressegatti-Müller, respectivement épouse et mère des requérants. La violation du droit à un procès équitable au sens de l'article 6 § 1 de la Convention – violation de nature purement procédurale – ne suffirait pas à procurer la qualité de victime à ses héritiers. Vu la jurisprudence de la Cour ( Nideröst-Huber , précité, p. 109, § 37, et F.R. c. Suisse , n o 37292/97, § 45, 28 juin 2001) il n'appartiendrait pas à la Cour de se prononcer, dans le cas d'une violation du droit à un procès équitable, sur l'issue de la procédure interne au cas où la violation alléguée n'aurait pas eu lieu. Selon le Gouvernement, on ne saurait ainsi en aucun cas affirmer en l'espèce que la prétendue violation de la Convention a causé un préjudice matériel.

Les requérants estiment être atteints dans leurs intérêts par l'arrêt du Tribunal fédéral de la même manière que l'était A. R.-M. Ils soutiennent qu'en tant qu'héritiers, ils sont affectés par les conséquences négatives de l'arrêt du Tribunal fédéral jusqu'à ce jour. Il ne se justifierait pas de rayer l'affaire du rôle puisque, malgré les condamnations de la Suisse dans les affaires Nideröst-Huber précitée, F.R. c. Suisse précitée et Ziegler c. Suisse (n o 33499/96, 21 février 2002), la pratique du Tribunal fédéral n'a toujours pas changé.

La Cour constate qu'en l'espèce, A. R.-M. était partie au litige dans toute la procédure devant les instances internes. Elle est morte deux mois et demi après la notification de l'arrêt du Tribunal fédéral mais sans avoir introduit une requête devant la Cour. La requête a été présentée par ses héritiers dans le délai de six mois prévu à l'article 35 § 1 de la Convention.

Partant, il faut avant tout déterminer si les requérants, en leur qualité d'héritiers d'A. R.-M., peuvent se prétendre victimes d'une violation de la Convention, et en particulier de leurs garanties procédurales, découlant du principe du procès équitable.

Selon l'article 34 de la Convention, la Cour est habilitée à examiner des requêtes de la part d'individus « qui se prétendent victimes d'une violation par l'une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles ».

Par « victime », l'article 34 de la Convention désigne la personne directement concernée par l'acte ou omission litigieux, l'existence d'un manquement aux exigences de la Convention se concevant même en l'absence de préjudice ( Brumărescu c. Roumanie [GC], n o 28342/95, § 50, CEDH 1999 ‑ VII).

L'article 34 exige que le requérant puisse se prétendre effectivement lésé par la violation qu'il allègue ( Irlande c. Royaume-Uni , arrêt du 18 janvier 1978, série A n o 25, pp. 90-91, §§ 239-240, et Klass et autres c. Allemagne , arrêt du 6 septembre 1978, série A n o 28, pp. 17-18, § 33). Il n'institue pas au profit des particuliers une sorte d' actio popularis pour l'interprétation de la Convention et n'autorise donc pas les individus à se plaindre in abstracto d'un acte législatif au seul motif qu'il leur semble enfreindre la Convention ( Norris c. Irlande , arrêt du 26 octobre 1988, série A n o 142, pp. 15-16, § 31, et Karner c. Autriche , n o 40016/98, § 24, CEDH 2003 ‑ IX). Ce principe s'applique aussi aux événements ou décisions qui seraient contraires à la Convention ( Fairfield c. Royaume-Uni (déc.), n o 24790/04, CEDH 2005-...).

Dans le cas du décès d'une victime d'une prétendue violation de la Convention, différentes questions se posent.

La Cour a admis à plusieurs reprises que des personnes plus ou moins proches se substituent au requérant qui a parcouru toute la procédure interne et qui est mort après avoir introduit une requête devant la Cour ( X c. France , arrêt du 31 mars 1992, série A n o 234 ‑ C, p. 89, § 26, Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 44, CEDH 1999 ‑ VI, et Malhous c. République tchèque (déc.), n o 33071/96, CEDH 2000 ‑ XII).

La Cour a également eu à examiner des affaires où la victime est décédée au cours de la procédure interne et avant l'introduction de la requête. Dans ce genre d'affaires, la Cour examine si les proches ou les héritiers du défunt peuvent eux-mêmes se prétendre victime de la violation alléguée ( Fairfield, précité, et Georgia Makri et autres c. Grèce (déc.), n o 5977/03, 24 mars 2005).

Le cas d'espèce s'inscrit dans le cadre de cette dernière hypothèse, sauf que la victime n'est décédée qu'après la fin de la procédure interne. Cela étant, en quelque sorte a fortiori , la règle énoncée au paragraphe 23 ci-dessus s'applique. La Cour considère qu'il convient donc d'examiner si les requérants eux-mêmes peuvent se prétendre victimes de la violation alléguée de l'article 6.

La Cour constate que la violation alléguée du droit à un procès équitable a eu un effet direct sur les droits patrimoniaux des requérants, étant donné qu'en vertu de leur qualité d'héritiers le jugement est devenu obligatoire pour eux et qu'en vue du principe de la res judicata ils ne pourront obtenir d'autres décisions dans la même affaire. Les requérants peuvent donc se prétendre victimes de la violation alléguée.

De surcroît, dans la mesure où une question centrale soulevée par la cause dépasse les intérêts du cas d'espèce, les requérants peuvent avoir un intérêt légitime à veiller à ce que justice soit rendue (voir, mutatis mutandis, Malhous , précité).

La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Se basant sur la jurisprudence de la Cour dans les trois affaires Nideröst-Huber , F.R. c. Suisse et Ziegler , précitées, les requérants considèrent que leur droit à un procès équitable a été violé du fait que le Tribunal fédéral n'a pas accordé à A. R.-M. le droit de se prononcer sur les observations de la partie adverse.

Aux yeux du Gouvernement, il ne saurait découler de l'article 6 § 1 de la Convention un droit absolu à répliquer à toute soumission de la partie adverse. Un droit de réplique ne s'imposerait pas lorsqu'une instance de recours considère insignifiantes pour sa décision les observations de la partie adverse et qu'elle s'appuie uniquement sur des motifs de fait et de droit du jugement litigieux qui auraient déjà pu être contestés par le moyen de droit. Invoquant l'intérêt d'une bonne administration de la justice, le Gouvernement soutient qu'un droit absolu à se prononcer sur toute allégation de la partie adverse aurait pour conséquence que l'échange d'écritures ne pourrait jamais se clore. Il ajoute que dans le cas d'espèce les observations de la partie adverse ne contenaient aucun nouvel élément.

La Cour observe que les garanties du procès équitable impliquent en principe le droit pour les parties au procès de prendre connaissance de toute pièce ou observation présentée au juge et de la discuter ( Lobo Machado c. Portugal , arrêt du 20 février 1996, Recueil 1996 ‑ I, pp. 206-207, § 31, Nideröst-Huber , précité, § 24, F.R. c. Suisse , précité, § 36, Ziegler , précité, § 33, Contardi c. Suisse , n o 7020/02, § 40, 12 juillet 2005, et Spang c. Suisse , n o 45228/99, § 28, 11 octobre 2005). Dans les cinq affaires concernant la Suisse, la Cour a retenu une violation de l'article 6 § 1 au motif que le requérant n'avait pas été invité à s'exprimer sur les observations d'une autorité judiciaire inférieure, d'une autorité administrative ou de la partie adverse.

En l'espèce, si A. R.-M. a pu répondre aux observations présentées par la juridiction inférieure, elle n'a pas eu la possibilité de réagir à la réponse présentée par la partie adverse, le Tribunal fédéral ayant estimé que les conclusions de l'intimée n'avaient pas apporté d'éléments ou de faits nouveaux significatifs pour le jugement de la cause.

Dans son arrêt Ziegler précité, la Cour a déclaré que l'effet réel des observations importait peu et que les parties à un litige doivent avoir la possibilité d'indiquer si elles estiment qu'un document appelle des commentaires de leur part. « Il y va notamment de la confiance des justiciables dans le fonctionnement de la justice : elle se fonde, entre autres, sur l'assurance d'avoir pu s'exprimer sur toute pièce au dossier » ( Ziegler , précité, § 38).

Le respect du droit à un procès équitable, plus particulièrement le principe de l'égalité des armes (voir Ziegler , précité) , garanti par l'article 6 § 1, exigeait qu'A. R.-M. eût la faculté de soumettre ses commentaires aux observations présentées par la partie adverse. Or, cette possibilité ne lui a pas été donnée. Ce constat implique qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

Les requérants réclament 2 000 francs suisses (CHF – 1 299 euros (EUR)) au titre du préjudice moral qu'ils auraient subi.

Le Gouvernement invite la Cour à dire que le constat d'une violation représente une satisfaction équitable suffisante.

La Cour estime que le constat d'une violation de l'article 6 § 1 fournit une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral éventuellement subi par les requérants. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 13 200 CHF (8 572 EUR) pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 5 490 CHF (3 565 EUR) pour ceux encourus devant la Cour.

Le Gouvernement accepte de rembourser 3 500 CHF (2 266 EUR) au titre des frais et dépenses, mais prie la Cour de rejeter les autres parties de la demande.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux.

Les frais afférents aux instances devant le Tribunal fédéral ne sauraient avoir été engagés pour prévenir ou faire corriger une violation affectant la procédure devant cette même juridiction. A cet égard, seul les frais de la demande de prise de position de la part d'A. R.-M. pourraient être pris en considération. Or, les requérants n'ont pas détaillé ces frais. La Cour estime donc, comme le fait le Gouvernement, devoir rejeter cette partie de la demande.

Quant aux frais de justice exposés par les requérants pour la procédure devant la Cour, la Cour juge raisonnable la somme de 2 500 EUR, qu'elle alloue par conséquent aux requérants. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, 1. Déclare , à la majorité, la requête recevable ; 2. Dit , par six voix contre une, qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , à l'unanimité, que le constat d'une violation représente en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral éventuellement subi par les requérants ; 4. Dit , par six voix contre une, a) que l ' Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros) pour frais et dépens ainsi que tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes, sommes à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette , à l'unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 juillet 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l'exposé de l'opinion dissidente de M. Myjer. B.M.Z. V.B.