AFFAIRE MC HUGO c. SUISSE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 55705/00) îndreptată împotriva Confederației Elveția. Un cetățean britanic, d-l Brian McHugo (în continuare: reclamantul), a sesizat Curtea pe 31 decembrie 1999 în temeiul art. 34 din Convenția de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (în continuare: Convenția).

Reclamantul era reprezentat de d-na E. Stern, avocat la Zurich. Guvernul elvețian (în continuare: Guvernul) era reprezentat de agentul seu, dl. P. Boillat, fost subdirecțional al secției drepturilor omului și a Consilului Europei la Oficiul Federal al Justiției.

Reclamantul susținea, în particular, că durata procedurii penale din care a făcut obiectul era excesivă la lumina art. 6 § 1 din Convenție.

Cererea a fost atribuită Secțiunii a treia a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Printr-o decizie din 12 mai 2005, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament). FAPTE

Reclamantul s-a născut în 1928 și locuiește la Saint-Rémy-de-Provence (Franța).

Era director general al societății Greyhound Financial & Leasing Corporation SA, Zug, Elveția (în continuare: G.A.G.) din 1973. Prezenta cerere trebuie apreciată în contextul unei proceduri penale împotriva, printre alții, reclamantului și care se referea la delicte financiare. Acțiunile care stau la baza prezentei cereri privesc finanțarea navelor de mare și, mai specific, alocarea creditelor armatoriloriveci pentru achiziția și întreținerea navelor.

Pe 20 noiembrie 1984, Greyhound Corporation, societatea mamă a G.A.G., a depus o plângere penală împotriva directorului responsabil pentru finanțarea navelor al G.A.G., precum și împotriva altor persoane, inclusiv reclamantul, pentru suspiciune de abuz de încredere, gestiune necredincioasă și, eventual, alte infracțiuni. Le reprochau, în special, că acordaseră credite societăților de armatori în schimbul plății de mite sau altor avantaje patrimoniale ilicite.

Pe 26 august 1987, domiciliul reclamantului a fost percheziționat de autoritățile cantonale competente.

Pe 13 iulie 1990, biroul pentru investigații preliminare al cantonului Zug a remis cauza procuraturii cantonului Zug pentru gestiune necredincioasă și falsificare de documente.

Printr-o ordonanță de trimitere în judecată din 28 februarie 1991, procuratura a solicitat achitarea reclamantului pentru acuzația de gestiune necredincioasă și a propus condamnarea lui pentru fraudă comertială și multiple falsificări de documente.

Printr-o hotărâre din 11 iulie 1991, tribunalul penal al cantonului Zug a remis cauza pentru completarea investigației la biroul pentru investigații preliminare, solicitând interogarea altor martori.

În martie 1992, a fost numit un nou judecător de instrucție.

Primii interogatori ai martorilor au avut loc pe 28 ianuarie 1993, în primăvara 1993 și în septembrie 1994.

Biroul de investigații a declarat încheiată procedura de investigație suplimentară prin decizie din 15 mai 1995 și a remis din nou cauza procuraturii.

Pe 19 martie 1996, aceasta din urmă a prezentat acuzațiile, solicitând clasarea cauzei privind gestiunea necredincioasă, dar reținând acuzația de fraudă comertială și multiple falsificări de documente.

Pe 12 decembrie 1997, a avut loc audiența principală în fața tribunalului penal.

Prin hotărâre din 29 mai 1998, tribunalul penal a abandonat procedura privind gestiunea necredincioasă pe motiv de prescripție și a achitat reclamantul de acuzația de fraudă comertială. Cu toate acestea, a reținut parțial acuzațiile de multiple falsificări de documente și a condamnat acuzatul la o pedeapsă de închisoare de paisprezece zile, cu suspendare de doi ani. De altfel, tribunalul penal a impus reclamantului și coaccuzatului, directorul responsabil pentru finanțarea navelor, plata jumătății cheltuielilor de investigație și cheltuielilor judiciare, în total de 106.530,10 franchi elvețieni (CHF), cu responsabilitate în solidar pentru suma integrală. Reclamantul a fost, de asemenea, condamnat la plata cheltuielilor de traducere pentru investigație și pentru audiența principală de 3.860 CHF și 280 CHF și, sub condiția unei reveniri la o mai bună situație de venit, cheltuielilor apărării din oficiu de 46.600,25 CHF.

Pe 9 iunie 1998, procuratura cantonului Zug a apelat împotriva hotărârii tribunalului penal din 29 mai 1998, susținând culpabilitatea reclamantului pentru acuzația de fraudă comertială și solicitând o pedeapsă de închisoare de trei ani și jumătate.

Pe 12 iunie 1998, reclamantul a sesizat el însuși tribunalul superior al cantonului Zug cu un apel, solicitând achitarea sa completă și descărcarea integrală a cheltuielilor. De altfel, a invocat o încălcare a dreptului de a fi judecat într-un termen rezonabil, invocând că doar achitarea sa completă ar constitui o sancțiune adecvată pentru retardarea de a hotărî, atribuibilă instanțelor naționale.

Prin hotărâre din 22 decembrie 1998, tribunalul superior a confirmat achitarea reclamantului privind acuzația de fraudă comertială și l-a achitat de cea privind falsificările de documente. Pentru rest, a abandonat procedura pentru prescripție. De asemenea, tribunalul a constatat o încălcare a dreptului de a fi judecat într-un termen rezonabil. Era de opinia că se agita o procedură penală privind delicte de natură economică foarte complexe și că nu se găseau perioade foarte lungi de inactivitate completă. A constatat, cu toate acestea, privind acuzația de durată pretins excesivă a procedurii în primă instanță, o inactivitate din partea biroului pentru investigații preliminare de aproximativ opt luni, interveniți între remiteri cauzei pentru completarea investigației la biroul de investigații preliminare, pe 11 iulie 1991, și numirea noului judecător de instrucție, în martie 1992. Tribunalul superior a criticat, de asemenea, perioada scursă între primii interogatori ai martorilor, din 28 ianuarie 1993 și primăvara 1993, și cei ținuți în septembrie 1994, perioada în care aparent nu au avut loc activități de investigație. Un al treilea retard atribuibil tribunalului penal a avut loc, după opinia tribunalului superior, între prezentarea acuzației, pe 19 martie 1996, și ținerea audierii principale în fața tribunalului penal, pe 12 decembrie 1997. A explicat retardarea de a hotărî prin sarcina considerabilă de lucru a tribunalului penal. Concluzionând, tribunalul superior a localizat retardarea atribuibilă autoritățile de investigație și judiciare între doi ani și jumătate și trei ani. Cât privește consecințele care trebuiau să se tragă din acest exces de durată a procedurii, tribunalul a estimat, cu toate acestea, că, ținând seama de faptul că pronunțase achitarea completă a reclamantului, nu i-a mai rămas margine de manevră pentru a ține seama, în cadrul hotărârii sale din 22 decembrie 1998, a constatării unei încălcări a dreptului de a fi judecat într-un termen rezonabil.

Pe 3 martie 1999, reclamantul a depus un recurs de drept public la Curtea Federală, invocând, pe baza art. 6 § 1 din Convenție și având în vedere încălcarea dreptului de a fi judecat într-un termen rezonabil, anularea hotărârii instanței inferioare privind cheltuielile de investigație și judiciare puse în sarcina reclamantului, precum și acordarea unei despăgubiri de 150.000 CHF.

În hotărârea sa pronunțată pe 24 iunie 1999, notificată reclamantului pe 5 iulie 1999, Curtea Federală a constatat, privind încălcarea dreptului de a fi judecat într-un termen rezonabil constatată de instanța inferioară, că durata excesivă a procedurii trebuia luată în considerare în aprecierea pedepsei penale, ceea ce nu excludea cu nimic atribuirea cheltuielilor reclamantului, cu atât mai mult cu cât acesta nu invocase, în niciun fel, că retardarea de a hotărî generase cheltuieli suplimentare. De aceea, nu se poate concluziona la o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. ÎN DREPT I.

Guvernul subliniază că constatarea de către jurisdicțiile elvețiene a încălcării dreptului la o hotărâre într-un termen rezonabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție constituie o reparație adecvată și că, de aceea, reclamantul nu mai are calitatea de "victimă" în sensul art. 34 din Convenție. Reclamantul contestă punctul de vedere al Guvernului, estimând că tribunalele interne au putut și au trebuit să remedieze încălcarea constatată a dreptului de a fi judecat într-un termen rezonabil, fie prin plata unei despăgubiri, fie prin reducerea cheltuielilor de procedură. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește, de la început, că tribunalul superior al cantonului Zug a constatat explicit o durată excesivă a procedurii litigioase, concluzie confirmată ulterior de Curtea Federală.

Curtea reitera principiul conform căruia aparține în primul rând autorităților naționale remediere încălcărilor pretinse ale Convenției. În acest sens, întrebarea de a ști dacă un reclamant poate pretinde statut de victimă al nerespectării pretinse se ridică la toate stadiile procedurii în fața Convenției (Bourdov c. Rusia, nr. 59498/00, § 30, CEDO 2002-III).

Curtea reafirmă, de altfel, că o decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu pentru a-i retrage statutul de "victimă" decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, explicit sau în substanță, apoi reparate încălcarea Convenției (vezi, de exemplu, Scordino c. Italia (nr. 1) [MC], nr. 36813/97, § 183, 29 martie 2006; Eckle c. Germania, hotărâre din 15 iulie 1982, seria A nr. 51, p. 32, §§ 69 și urmărire; Amuur c. Franța, hotărâre din 25 iunie 1996, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-III, p. 846, § 36; Dalban c. România [MC], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI; și Jensen c. Danemarca (dec.), nr. 48470/99, CEDO 2001-X).

În speță, forța constă că reclamantul, fiind achitat complet de instanțele interne, nu a beneficiat nici de plata unei despăgubiri, nici de o reducere a cheltuielilor de procedură (vezi, pentru un exemplu de reducere a cheltuielilor, Normann c. Danemarca (dec.), nr. 44704/98, 14 iunie 2001).

De aceea, Curtea estimează că reclamantul are calitatea de victimă privind contestația derivată din durata procedurii în fața autoritățile și jurisdicțiilor cantonului Zug. În consecință, trebuie respingere excepția preliminară a Guvernului. B. Asupra fondului 1. Tezele părților a) Reclamantul

Pe fond, reclamantul susține că a luat cunoștință de deschiderea investigației din primăvara 1985 și, prin urmare, că procedura în fața autorităților și jurisdicțiilor cantonale a durat mai mult de doisprezece ani. Reamintind concluziile tribunalului superior din 22 decembrie 1998, reclamantul subliniază că retardarile considerabile se datoresc în primul rând schimbărilor intervenite în personalul autorităților de investigație. Astfel, o primă perioadă de inactivitate a intervenit, potrivit reclamantului, între 11 iulie 1991, data la care tribunalul penal a remis cauza pentru completarea investigației la biroul de investigații preliminare, și martie 1992, când a fost numit un nou judecător de instrucție. Prin urmare, biroul nu a putut încheia procedura de investigație suplimentară decât pe 15 mai 1995. Apoi, aproape un an s-a scurs până ce, pe 19 martie 1996, procuratura prezintă acuzațiile. În fine, a trebuit să aștepte din nou aproape nouă luni până ținerea audierii principale, pe 12 decembrie 1997, în fața tribunalului penal.

Ținând seama de ce precedează, reclamantul estimează că principiul celeritații procedurii a fost clar încălcat de autoritățile de investigație și judiciare ale cantonului Zug.

Reclamantul subliniază, în fine, că a trebuit să trăiască, de peste zece ani, cu reprochul de a fi implicat în activități criminale. Aceste suspiciuni au cauzat în final sfârșitul cariei sale profesionale. b) Guvernul

Guvernul contestă argumentele reclamantului, susținând că procedura cantonală a început la investigația efectuată la domiciliul reclamantului, respectiv 26 august 1987, data la care reclamantul a luat oficial cunoștință de procedura penală angajată împotriva lui. După cum spune el, această procedură s-a încheiat cu hotărârea tribunalului superior al cantonului Zug din 22 decembrie 1998. De aceea, procedura a durat puțin mai puțin de unsprezece ani și patru luni.

Referindu-se la hotărârea tribunalului superior, Guvernul este de opinia că procedura nu avea o miză deosebită pentru interesatul, ținând seama de faptul că acesta nu a fost deținut în timpul procedurii și nu și-a pierdut locul de muncă din cauza procedurii penale în cauză. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază urmând circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența Curții; în particular, complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (vezi, printre multe altele, Pélissier și Sassi c. Franța [MC], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II, și Strategii și Comunicații și Demoulin c. Belgia, nr. 37370/97, § 45, 15 iulie 2002).

Deci, Curtea constată, mai întâi, că reclamantul nu se plânge în niciun fel de durata procedurii în fața Curții Federale care, în orice caz, a hotărât după patru luni și două zile. Rezultă de aici că ea este numai obligată să verifice dacă procedura cantonală a respectat criteriile elaborate în jurisprudența sa.

Se pare că părțile nu sunt de acord asupra începutului procedurii în fața autorităților și jurisdicțiilor cantonale și, de aceea, asupra duratei sale exacte. Potrivit Curții, procedura a început cel târziu pe 26 august 1987, data la care domiciliul reclamantului a fost percheziționat de autoritățile cantonale (vezi în special Eckle menționată mai sus, p. 33, § 73, și Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franța, hotărâre din 31 martie 1998, Colecție 1998-II, p. 660, § 93, în care Curtea a spus că „acuzația", în sensul art. 6 § 1, poate fi definită „ca notificarea oficială, emanând din autoritatea competentă, a reprochului de a fi împlinit o infracțiune penală", idee care corespunde și noțiunii de „repercusiuni importante asupra situației" suspectului). Procedura în cauză s-a terminat pe 22 decembrie 1998, data hotărârii tribunalului superior al cantonului Zug și a durat, de aceea, pentru cel puțin mai mult de unsprezece ani, fără a calcula termenul necesar comunicării hotărârii persoanelor interesate.

De altfel, Curtea reamintește că tribunalul superior al cantonului Zug a pornit de la un retard de hotărâre atribuibil autorităților de investigație și judiciare între doi ani și jumătate și trei ani. Această jurisdicție a explicat retardarea, în special, prin complexitatea procedurii litigioase privind delicte de natură economică, precum și prin schimbările intervenite în personalul autorităților de investigație și sarcina de lucru a tribunalului penal.

Curtea împărtășește opinia tribunalelor interne și a Guvernului pârât conform căreia se agita, într-adevăr, o procedură penală de o anumită complexitate.

Pe de altă parte, ea reamintește că Statele contractante sunt obligate să-și organizeze jurisdicțiile de manieră să le permită a răspunde cerințelor art. 6 § 1, în special privind termenul rezonabil (Scordino menționată mai sus, § 183, Süßmann c. Germania, hotărâre din 16 septembrie 1996, Colecție 1996-IV, p. 1174, § 55, Zimmermann și Steiner c. Elveția, hotărâre din 13 iulie 1983, seria A nr. 66, § 29, și Bottazzi c. Italia [MC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999-V). Aceasta înseamnă că în speță, Guvernul nu poate invoca nici numirea unui nou judecător de instrucție, nici sarcina considerabilă de lucru a tribunalului penal. De altfel, Guvernul nu susține în niciun fel că reclamantul, prin propriul comportament, a contribuit la retardarea de a hotărî.

După ce a examinat deci toți elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră, la lumina jurisprudenței sale relevante și bine stabilite, că în speță, durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerințelor „termenului rezonabil". Curtea, convinsă de abordarea urmată de tribunalul superior, nu vede niciun motiv pentru a adopta o altă perspectivă.

Ținând seama de ce precedează, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. II.

Privind prejudiciul material, reclamantul susține că procedura penală a prejudiciat grav reputația și activitatea sa profesională. Din acest motiv, invocă suma de 1.250.000 de franchi elvețieni (CHF), care ar compensa, cel puțin parțial, pierderile de salariu suferite.

Privind prejudiciul moral suferit, reclamantul revendică suma de 50.000 CHF.

Guvernul contestă aceste pretenții. Privind prejudiciul material, Guvernul susține că nu există o legătură de cauzalitate între încălcarea invocată și un ipotetic prejudiciu material.

Privind prejudiciul moral, Guvernul este de opinia că simplul constat de încălcare de către tribunalul superior al cantonului Zug constituie o satisfacție echitabilă în sensul art. 41 din Convenție.

Curtea estimează că baza de reținut pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în speță în faptul depășirii termenului rezonabil, respectiv încălcarea principiului celeritații procedurii, componentă a dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție. Nedescoperiid o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată a art. 6 § 1 și prejudiciul material invocatol de reclamant, ea nu poate specula asupra ceea ce ar fi fost rezultatul procesului dacă cauza reclamantului ar fi fost judecată într-un termen rezonabil (Munari c. Elveția, nr. 7957/02, § 39, 12 iulie 2005, și Eckle c. Germania (art. 50), hotărâre din 21 iunie 1983, seria A nr. 65, § 20). De aceea, este cazul să respingă această pretenție.

Cu toate acestea, Curtea este de opinia că constatarea de încălcare nu este suficientă pentru a repara complet prejudiciul moral suferit de reclamant. Ținând seama de ansamblul de circumstanțe ale specifice și la lumina cazurilor comparabile (vezi, în special, Munari menționată mai sus, § 39), alocă reclamantului, pronunțând în echitate după cum cere art. 41, suma totală de 5.000 de euro (EUR) pentru prejudiciu moral. B. Cheltuieli și speze

Reclamantul solicită rambursarea a 200.000 CHF cu titlu de cheltuieli și speze.

Potrivit Guvernului, reclamantul nu a trebuit, pe plan național, să suporte cheltuieli mai ridicate din cauza duratei excesive a procedurii. Doar cheltuielile și spezele efectuate pentru procedura în fața organelor Convenției ar trebui deci luate în considerare. Privind acestea din urmă, Guvernul reamintește că Curtea a declarat inadmisibilă contestația mai complexă derivată din încălcarea prezumției de nevinovăție. Ținând seama de ce precedează, Guvernul estimează că o sumă de 5.000 CHF (aproximativ 3.222 de euro (EUR)) ar trebui să acopere cheltuielile și spezele neapărat efectuate.

Curtea reamintește că, atunci când constată o încălcare a Convenției, poate acorda reclamanților rambursarea cheltuielilor și spezelor pe care le-au angajat în fața jurisdicțiilor naționale pentru a preveni sau a face corectate de acestea asemenea încălcare (Zimmermann și Steiner c. Elveția, hotărâre din 13 iulie 1983, seria A nr. 66, § 36, și Hertel c. Elveția, hotărâre din 25 august 1998, Colecție 1998-VI, § 63). Trebuie, de asemenea, ca realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor să fie stabilite (Bottazzi c. Italia [MC], nr. 34884/97, § 30, CEDO 1999-V, și Linnekogel c. Elveția, nr. 43874/98, § 49, 1 martie 2005).

Ținând seama de elementele de care dispune și de criteriile elaborate în jurisprudența sa, Curtea, pronunțând în echitate, octrează reclamantului suma globală de 5.000 EUR pentru cheltuielile și spezele sale. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii de întârziere să se bazeze pe rata dobânzii facilitații de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Respinge excepția preliminară a Guvernului; 2. Declară că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 5.000 EUR (cinci mii de euro) pentru prejudiciu moral; ii. 5.000 EUR (cinci mii de euro) pentru cheltuieli și speze; iii. orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit pe sumele menționateș, sume de convertit în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data plății; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitații de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 21 septembrie 2006 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 55705/00) dirigée contre la Confédération suisse. Un ressortissant britannique, M. Brian McHugo (« le requérant »), a saisi la Cour le 31 décembre 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant était représenté par M e E. Stern, avocat à Zürich. Le gouvernement suisse (« le Gouvernement ») était représenté par son agent, M. P. Boillat, ancien sous-directeur de la section des droits de l'homme et du Conseil de l'Europe à l'Office fédéral de la justice.

Le requérant alléguait, en particulier, que la durée de la procédure pénale dont il avait fait l'objet était excessive à la lumière de l'article 6 § 1 de la Convention.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 12 mai 2005, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT

Le requérant est né en 1928 et réside à Saint-Rémy-de-Provence (France).

Il était directeur général de la société Greyhound Financial & Leasing Corporation SA , Zoug, Suisse (« la G.A.G. » ) depuis 1973. La présente requête doit être appréciée dans le contexte d'une procédure pénale à l'encontre, entre autres, du requérant et portant sur des délits financiers. Les agissements qui se trouvent à l'origine de la présente requête concernent le financement de navires de haute mer et, plus spécifiquement, l'allocation de crédits à des armateurs grecs pour l'achat et l'entretien de navires.

Le 20 novembre 1984, la Greyhound Corporation , société mère de la G.A.G ., déposa une plainte pénale contre le directeur responsable pour le financement des navires ( Director Ship Financing ) de la G.A.G., ainsi que contre d'autres personnes, dont le requérant, pour soupçon d'abus de confiance ( Veruntreuung) , gestion déloyale ( ungetreue Geschäftsführung) et, éventuellement, d'autres infractions. Elle leur reprocha notamment d'avoir accordé des crédits à des sociétés d'armateurs contre le paiement de pots-de-vin ou d'autres avantages patrimoniaux illicites.

Le 26 août 1987, le domicile du requérant fut perquisitionné par les autorités cantonales compétentes.

Le 13 juillet 1990, l'office des investigations préliminaires ( Verhöramt ) du canton de Zoug renvoya la cause au ministère public du canton de Zoug ( Staatsanwaltschaft ) pour gestion déloyale et faux dans les titres ( Urkundenfälschung ).

Par un acte d'accusation du 28 février 1991, le ministère public sollicita l'acquittement du requérant pour le chef d'accusation relatif à la gestion déloyale et proposa de le condamner pour escroquerie par métier ( gewerbsmässiger Betrug ) ainsi que pour faux multiples dans les titres.

Par une décision du 11 juillet 1991, le tribunal pénal du canton de Zoug renvoya la cause pour complément d'enquête à l'office des investigations préliminaires en demandant l'interrogatoire d'autres témoins.

En mars 1992, un nouveau juge d'instruction fut nommé.

Les premiers interrogatoires des témoins eurent lieu le 28 janvier 1993, au printemps 1993 ainsi qu'en septembre 1994.

L'office des investigations déclara close la procédure d'enquête complémentaire par décision du 15 mai 1995 et renvoya à nouveau la cause au ministère public.

Le 19 mars 1996, ce dernier présenta les chefs d'accusation, sollicitant le classement de l'affaire concernant la gestion déloyale, mais retenant le chef d'accusation à l'égard des infractions de l'escroquerie par métier et des faux multiples dans les titres.

Le 12 décembre 1997, l'audience principale fut tenue devant le tribunal pénal.

Par un jugement du 29 mai 1998, le tribunal pénal abandonna la procédure relative au grief de gestion déloyale au motif de prescription et acquitta le requérant du chef d'accusation relatif à l'escroquerie par métier. Par contre, il retint partiellement les charges de faux multiples dans les titres et condamna l'accusé à une peine de prison de quatorze jours, assortie d'un sursis de deux ans. De surcroît, le tribunal pénal imposa au requérant et au coaccusé, directeur responsable pour le financement des navires, le paiement de la moitié des frais d'enquête et des frais judiciaires s'élevant globalement à 106 530,10 francs suisses (CHF), avec responsabilité solidaire de chacun pour le montant intégral. Le requérant fut également condamné au paiement des frais de traduction pour l'enquête et pour l'audience principale de 3 860 CHF et 280 CHF et, sous condition d'un retour à meilleure fortune, des frais de la défense d'office de 46 600,25 CHF.

Le 9 juin 1998, le ministère public du canton de Zoug fit appel contre le jugement du tribunal pénal du 29 mai 1998, alléguant la culpabilité du requérant pour le chef d'accusation relatif à l'escroquerie par métier et demandant une peine d'emprisonnement de trois ans et demi.

Le 12 juin 1998, le requérant saisit lui-même le tribunal supérieur du canton de Zoug d'un appel, demandant son acquittement complet et la décharge intégrale des frais. En outre, il fit valoir une atteinte au droit d'être jugé dans un délai raisonnable en alléguant que seul son acquittement complet constituerait une sanction adéquate pour le retard à statuer, attribuable aux instances nationales.

Par jugement du 22 décembre 1998, le tribunal supérieur confirma l'acquittement du requérant concernant le chef d'accusation relatif à l'escroquerie par métier et l'acquitta de celui relatif aux faux dans les titres. Pour le reste, il abandonna la procédure pour prescription. De même, le tribunal constata une violation du droit d'être jugé dans un délai raisonnable. Il était d'avis qu'il s'agissait d'une procédure pénale portant sur des infractions d'ordre économique très complexes et qu'on ne se trouvait pas en présence de très longues périodes d'inactivité complète. Il constata cependant, quant au grief tiré de la durée prétendument excessive de la procédure en première instance, une inactivité de la part de l'office des investigations préliminaires d'à peu près huit mois, intervenue entre le renvoi de la cause pour complément d'enquête à l'office des investigations préliminaires, le 11 juillet 1991, et la nomination du nouveau juge d'investigations, en mars 1992. Le tribunal supérieur critiqua aussi le laps de temps écoulé entre les premiers interrogatoires des témoins, du 28 janvier 1993 et du printemps 1993, et ceux tenus en septembre 1994, pendant lequel aucune activité d'enquête n'avait apparemment eu lieu. Un troisième retard attribuable au tribunal pénal a eu lieu, d'après le tribunal supérieur, entre la présentation de l'accusation, le 19 mars 1996, et la tenue de l'audience principale devant le tribunal pénal, le 12 décembre 1997. Il s'expliqua ce retard à statuer par la charge considérable de travail du tribunal pénal. En conclusion, le tribunal supérieur situa le retard attribuable aux instances d'enquête et judiciaires entre deux ans et demi et trois ans. Quant aux conséquences à tirer de cet excès de durée de la procédure, le tribunal estima par contre que, compte tenu du fait qu'il avait prononcé l'acquittement complet du requérant, il ne lui restait pas de marge de manoeuvre pour prendre en compte, dans le cadre de son verdict du 22 décembre 1998, la constatation d'une violation du droit à être jugé dans un délai raisonnable.

Le 3 mars 1999, le requérant forma un recours de droit public au Tribunal fédéral, faisant valoir, sur la base de l'article 6 § 1 de la Convention et eu égard à la violation du droit à être jugé dans un délai raisonnable, l'annulation du jugement de l'instance inférieure par rapport à la mise à la charge du requérant des frais d'enquête et judiciaires, ainsi que l'octroi d'une indemnité de 150 000 CHF.

Dans son arrêt rendu le 24 juin 1999, notifié au requérant le 5 juillet 1999, le Tribunal fédéral nota, par rapport à l'atteinte au droit à être jugé dans un délai raisonnable constatée par l'instance inférieure, que la durée excessive de la procédure devait être prise en compte dans l'appréciation de la sanction pénale, ce qui n'excluait en rien l'attribution des frais au requérant, d'autant plus que celui-ci n'avait nullement fait valoir que le retard à statuer avait engendré des frais supplémentaires. Dès lors, on ne saurait conclure à une violation de l'article 6 § 1 de la Convention. EN DROIT I.

Le Gouvernement souligne que la constatation par les juridictions suisses de la violation du droit à un jugement dans un délai raisonnable au sens de l'article 6 § 1 de la Convention constitue une réparation appropriée et que, dès lors, le requérant n'a plus la qualité de « victime » au sens de l'article 34 de la Convention. Le requérant conteste le point de vue du Gouvernement, estimant que les tribunaux internes auraient pu et dû remédier à la violation constatée du droit à être jugé dans un délai raisonnable, soit par le versement d'une indemnité, soit par la réduction des frais de procédure. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle, d'emblée, que le tribunal supérieur du canton de Zoug a explicitement constaté une durée excessive de la procédure litigieuse, conclusion confirmée ultérieurement par le Tribunal fédéral.

La Cour réitère le principe selon lequel il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser des violations alléguées de la Convention. A cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention ( Bourdov c. Russie , n o 59498/00, § 30, CEDH 2002-III).

La Cour réaffirme en outre qu'une décision ou mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, par exemple, Scordino c. Italie (n o 1) [GC], n o 36813/97, § 183, 29 mars 2006 ; Eckle c. Allemagne , arrêt du 15 juillet 1982, série A n o 51, p. 32, §§ 69 et suiv. ; Amuur c. France , arrêt du 25 juin 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 III, p. 846, § 36 ; Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 44, CEDH 1999-VI ; et Jensen c. Danemark (déc.), n o 48470/99, CEDH 2001-X).

En l'espèce, force est de constater que le requérant, ayant été acquitté entièrement par les instances internes, n'a profité ni d'un versement d'une indemnité ni d'une réduction des frais de procédure (voir, pour un exemple de réduction des frais, Normann c. Danemark (déc.), n o 44704/98, 14 juin 2001).

Dès lors, la Cour estime que le requérant a la qualité de victime par rapport au grief tiré de la durée de la procédure devant les autorités et juridictions du canton de Zoug. Par conséquent, il convient de rejeter l'exception préliminaire du Gouvernement. B. Sur le fond 1. Thèses des parties a) Le requérant

Sur le fond, le requérant prétend qu'il a eu connaissance de l'ouverture de l'enquête dès le printemps 1985 et, par conséquent, que la procédure devant les autorités et juridictions cantonales a duré plus de douze ans. Rappelant les conclusions du tribunal supérieur du 22 décembre 1998, le requérant souligne que les retards considérables sont en premier lieu dus aux changements intervenus dans le personnel des autorités d'investigation. Ainsi, une première période d'inactivité s'est produite, selon le requérant, entre le 11 juillet 1991, date à laquelle le tribunal pénal a renvoyé la cause pour complément d'enquête à l'office des investigations préliminaires, et mars 1992, lorsque un nouveau juge d'instruction a été nommé. Ainsi, l'office n'a été en mesure de conclure la procédure d'enquête complémentaire que le 15 mai 1995. Ensuite, presque une année s'est écoulée jusqu'à ce que, le 19 mars 1996, le ministère public présente les chefs d'accusation. Enfin, il a fallu attendre une nouvelle fois presque neuf mois jusqu'à la tenue de l'audience principale, le 12 décembre 1997, devant le tribunal pénal.

Compte tenu de ce qui précède, le requérant estime que le principe de célérité de la procédure fut clairement violé par les autorités d'enquête et judiciaires du canton de Zoug.

Le requérant souligne, enfin, qu'il a dû vivre, pendant plus de dix ans, avec le reproche d'avoir été impliqué dans des activités criminelles. Ces soupçons ont finalement causé la fin de sa carrière professionnelle. b) Le Gouvernement

Le Gouvernement conteste les arguments du requérant, soutenant que la procédure cantonale a débuté lors de la perquisition effectuée au domicile du requérant, à savoir le 26 août 1987, date à laquelle le requérant a eu officiellement connaissance de la procédure pénale engagée contre lui. D'après lui, cette procédure a pris fin avec le jugement du tribunal supérieur du canton de Zoug du 22 décembre 1998. Dès lors, la procédure a duré un peu moins de onze ans et quatre mois.

Se référant au jugement du tribunal supérieur, le Gouvernement est d'avis que la procédure n'avait pas d'enjeu particulier pour l'intéressé, étant donné que celui-ci n'a pas été détenu pendant la procédure et qu'il n'a pas perdu son emploi en raison de la procédure pénale en cause. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour ; en particulier, la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d'autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II, et Stratégies et Communications et Demoulin c. Belgique , n o 37370/97, § 45, 15 juillet 2002).

Ainsi, la Cour note, d'abord, que le requérant ne se plaint aucunement de la durée de la procédure devant le Tribunal fédéral qui, de toute façon, a statué après quatre mois et deux jours. Il s'ensuit qu'elle est uniquement tenue de vérifier si la procédure cantonale a respecté les critères élaborés dans sa jurisprudence.

Il apparaît que les parties ne s'entendent pas sur le début de la procédure devant les autorités et juridictions cantonales et, dès lors, sur sa durée exacte. Selon la Cour, la procédure a commencé au plus tard le 26 août 1987, date à laquelle le domicile du requérant a été perquisitionné par les autorités cantonales (voir notamment Eckle , précité, p. 33, § 73, et Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France , arrêt du 31 mars 1998, Recueil 1998 ‑ II, p. 660, § 93, dans lesquels la Cour a dit que l'« accusation », au sens de l'article 6 § 1, peut se définir « comme la notification officielle, émanant de l'autorité compétente, du reproche d'avoir accompli une infraction pénale », idée qui correspond aussi à la notion de « répercussion importante sur la situation » du suspect). La procédure en cause s'est terminée le 22 décembre 1998, date du jugement du tribunal supérieur du canton de Zoug et a, dès lors, duré pour le moins plus de onze ans, sans compter le délai nécessaire à la communication du jugement aux intéressés.

En outre, la Cour rappelle que le tribunal supérieur du canton de Zoug est parti d'un retard à statuer attribuable aux autorités d'enquête et judiciaires entre deux ans et demi et trois ans. Cette juridiction a expliqué le retard, en particulier, par la complexité de la procédure litigieuse portant sur des infractions d'ordre économique ainsi que par les changements intervenus dans le personnel des autorités d'investigation et la charge de travail du tribunal pénal.

La Cour partage l'avis des tribunaux internes et du Gouvernement défendeur selon lequel il s'agissait, en effet, d'une procédure pénale d'une certaine complexité.

D'autre part, elle rappelle que les Etats contractants sont astreints à organiser leurs juridictions de manière à leur permettre de répondre aux exigences de l'article 6 § 1, notamment quant au délai raisonnable ( Scordino , précité, § 183, Süßmann c. Allemagne , arrêt du 16 septembre 1996, Recueil 1996 ‑ IV, p. 1174, § 55, Zimmermann et Steiner c. Suisse , arrêt du 13 juillet 1983, série A n o 66, § 29, et Bottazzi c. Italie [GC], n o 34884/97, § 22, CEDH 1999 ‑ V). Cela veut dire qu'en l'espèce, le Gouvernement ne peut se prévaloir ni de la nomination d'un nouveau juge d'instruction ni de la charge de travail considérable du tribunal pénal. Par ailleurs, le Gouvernement ne prétend aucunement que le requérant, par son propre comportement, ait contribué au retard à statuer.

Après avoir ainsi examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère, à la lumière de sa jurisprudence pertinente bien établie, qu'en l'espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ». La Cour, convaincue de l'approche suivie par le tribunal supérieur, ne voit aucun motif d'adopter un autre point de vue.

Compte tenu de ce qui précède, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

Pour ce qui est du dommage matériel, le requérant soutient que la procédure pénale a gravement nui à sa réputation et son activité professionnelle. A ce titre, il fait valoir la somme de 1 250 000 francs suisses (CHF) qui compenserait, en partie du moins, les pertes de salaire subies.

Quant au dommage moral subi, le requérant revendique la somme de 50 000 CHF.

Le Gouvernement conteste ces prétentions. Pour ce qui est du dommage matériel, le Gouvernement soutient qu'il n'existe pas de lien de causalité entre la violation alléguée et un hypothétique dommage matériel.

En ce qui concerne le dommage moral, le Gouvernement est d'avis que le simple constat de violation par le tribunal supérieur du canton de Zoug constitue une satisfaction équitable au sens de l'article 41 de la Convention.

La Cour estime que la base à retenir pour l'octroi d'une satisfaction équitable réside en l'espèce dans le fait du dépassement du délai raisonnable, soit la violation du principe de célérité de la procédure, composante du droit à un procès équitable au sens de l'article 6 § 1 de la Convention. Ne relevant aucun lien de causalité entre la violation constatée de l'article 6 § 1 et le préjudice matériel allégué par le requérant, elle ne saurait spéculer sur ce qu'eût été l'issue du procès si la cause du requérant avait été jugée dans un délai raisonnable ( Munari c. Suisse , n o 7957/02, § 39, 12 juillet 2005, et Eckle c. Allemagne (article 50), arrêt du 21 juin 1983, série A n o 65, § 20). Dès lors, il échet de rejeter cette prétention.

En revanche, la Cour est d'avis que le constat de violation ne suffit pas à réparer entièrement le préjudice moral subi par le requérant. Compte tenu de l'ensemble de circonstances de l'espèce et à la lumière des affaires comparables (voir, notamment, Munari , précité, § 39), elle alloue au requérant, statuant en équité comme le veut l'article 41, la somme totale de 5 000 euros (EUR) pour préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande le remboursement de 200 000 CHF à titre de frais et dépens.

D'après le Gouvernement, le requérant n'a pas dû, sur le plan national, supporter des frais plus élevés en raison de la durée excessive de la procédure. Seuls les frais et dépens encourus pour la procédure devant les organes de la Convention devraient ainsi être pris en compte. Quant à ceux ‑ ci, le Gouvernement rappelle que la Cour a déclaré irrecevable le grief plus complexe tiré de la violation de la présomption d'innocence. Compte tenu de ce qui précède, le Gouvernement estime qu'un montant de 5 000 CHF (environ 3 222 euros (EUR)) devrait couvrir les frais et dépens nécessairement encourus.

La Cour rappelle que, lorsqu'elle constate une violation de la Convention, elle peut accorder aux requérants le remboursement des frais et dépens qu'ils ont engagés devant les juridictions nationales pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation ( Zimmermann et Steiner c. Suisse , arrêt du 13 juillet 1983, série A n o 66, § 36, et Hertel c. Suisse , arrêt du 25 août 1998, Recueil 1998-VI, § 63). Il faut aussi que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Bottazzi c. Italie [GC], n o 34884/97, § 30, CEDH 1999-V, et Linnekogel c. Suisse , n o 43874/98, § 49, 1 er mars 2005).

Compte tenu des éléments en sa possession et des critères dégagés dans sa jurisprudence, la Cour, statuant en équité, octroie au requérant la somme globale de 5 000 EUR pour ses frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Rejette l'exception préliminaire du Gouvernement ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral ; ii. 5 000 EUR (cinq mille euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes, sommes à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 septembre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président