ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1009/2005

deliberând asupra recursului declarat de inculpatul

M.V. împotriva deciziei penale nr. 952/ A din 14 decembrie 2004 pronunțate de

Curtea de Apel București, secția a II a penală (și pentru cauze cu minori și

familie), în dosarul nr. 4062/2004, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1363, pronunțată la 26

octombrie 2004, în dosarul nr. 2971/2004, Tribunalul București, secția I penală,

a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul M.V.

Totodată, instanța l-a condamnat pe inculpate, la 6

ani închisoare, pentru săvârșirea, în stare de recidivă, a infracțiunii de tâlhărie,

prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C.

pen.

Prin aceeași sentință s-a revocat, conform art. 61 C.

pen., liberarea condiționată de care inculpatul beneficiase pentru un rest de

411 de zile de închisoare rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară de 3 ani

și 6 luni închisoare, dispunându-se executarea pedepsei celei mai grele, aceea

de 6 ani închisoare.

În cauză, s-a făcut, de asemenea, aplicarea art. 71 și

64 C. pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului conform art. 350 C.

proc. pen., și s-a procedat la deducerea din pedeapsă a perioadei reținerii și

arestării preventive calculate cu începere de la 1 mai 2004 și până la data

pronunțării.

Totodată instanța a aplicat prevederile:

- art. 116 C. pen., interzicând inculpatului să se mai

afle în municipiului București pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei,

- art. 118 lit. d) C. pen., în temeiul cărora I s-a confiscat

acestuia suma de 1 000 000 lei,

- art. 14 și art. 346 C. proc. pen., în sensul că s-a

luat act că partea vătămată S.E.R. a renunțat la pretențiile civile formulate

inițial și

- art. 191 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora

inculpatul a fost obligat la plata către stat a cheltuielilor de judecată în

valoare de 2 500 000 lei, menționându-se că onorariul avocatului din oficiu, în

cuantum de 400 000 lei urma să fie suportat din fondul Ministerului Justiției.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe de către

inculpatul M.V. a fost respins prin decizia nr. 952/ A din 14 decembrie 2004

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală (și pentru cauze cu

minori și familie), în dosarul nr. 4062/2004.

Pentru a pronunța aceste hotărâri, instanța de fond și

cea de apel au reținut că, la data de 30 aprilie 2004, în jurul orelor 14,00, inculpatul

M.V. l-a acostat în zona Parcului Kiseleff din București pe minorul parte

vătămată S.E.R., în vârstă de 15 ani și 8 luni, cerându-i inițial să îi indice

direcția posibilă de deplasare către Piața Unirii.

S-a mai reținut că, acționând apoi prin surprindere, inculpatul

a imobilizat unul dintre brațele părții vătămate, i-a sustras din buzunarul pantalonilor

un telefon mobil și a părăsit locul faptei, după ce mai întâi i-a comunicat lui

S.E.R. că avea intenția să îl bată dacă i-ar fi opus rezistență.

Este de amintit că, în fața ambelor instanțe,

inculpatul a susținut că sustragerea telefonului întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de furt calificat deoarece nu a comis acte de

violență și nu a proferat amenințări, deposedarea producându-se fără ca partea

vătămată să fi simțit.

În considerentele sentinței și deciziei s-a procedat

la analizarea pe larg a acestei apărări care a fost înlăturată cu motivarea că

violența fizică și morală exercitată de inculpat a fost în mod constant

reclamată de către partea vătămată, spre deosebire de inculpat care, de-a

lungul procesului, a adoptat o poziție fluctuantă.

Instanța de apel a reținut totodată că, în raport cu

criteriile legale de individualizare a pedepselor, nu se justifică nici critica

prin care inculpatul reproșa excesiva severitate a pedepsei aplicate.

Ulterior judecării apelului inculpatul M.V. a declarat

recurs în termen legal, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală, cu numărul de dosar 4062/2004.

Recursul nu a fost motivat în scris, însă cu ocazia

dezbaterilor desfășurate la 11 februarie 2005 au fost invocate în apărarea inculpatului

motivele legale de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 14 și 17 C.

proc. pen., reiterându-se în același context cererile de schimbare a încadrării

juridice și respectiv de diminuare a pedepsei aplicate.

Recursul este nefondat.

În acest sens, Curtea are în vedere în primul rând corecta

evaluare a materialului probatoriu făcută de instanța de fond și pe care

instanța de apel a confirmat-o.

Este de amintit de pildă că inițial inculpatul

contestase sustragerea telefonului și indicase că ar fi împrumutat respectivul

bun, contra cost, de la o persoană necunoscută, exclusiv pentru a efectua o convorbire.

Această apărare este contrazisă nu numai de

declarațiile părții vătămate ci și de societatea comercială de telefonie mobilă

care a evidențiat efectuarea mai multor convorbiri purtate ulterior sustragerii

aparatului telefonic și mai cu seamă de martorul M.J. care a atestat că s-a

numărat printre interlocutorii inculpatului, acesta oferindu-i spre vânzare bunul

pe care tocmai îl sustrăsese.

În contextul menționat nu pot fi creditate ca reale noile

apărări formulate de inculpat în fața instanțelor în sensul că ar fi profitat

de neatenția părții vătămate pentru a-i sustrage telefonul nerecurgând însă la

acte de violență sau amenințare.

De altfel varianta ultimă a dinamicii infracționale descrisă

astfel de inculpat este neverosimilă și prin aceea că sustragerea a avut loc

într-un parc, în absența altor persoane, neexistând deci factori susceptibili

de a disturba atenția părții vătămate până într-atât încât să nu simtă că

inculpatul îi sustrăgea un obiect din buzunarul pantalonilor.

În schimb nu există nici un temei pentru a fi pusă la

îndoială sinceritatea părții vătămate ale cărei declarații date la urmărirea

penală precum și cu ocazia audierii sale de către instanța de fond nu conțin

nici o inadvertență, fiind pe deplin consecvente.

Astfel, pe lângă acuratețea descrierii inculpatului, care

a și permis identificarea și reținerea acestuia, partea vătămată, în vârstă de aproape

16 ani, a subliniat că inculpatul a profitat de ascendentul pe care tocmai

diferența de vârstă i-l conferea precum si de absența altor persoane în

apropiere pentru a-și imobiliza victima, act de violență care diferențiază

infracțiunea de tâlhărie de aceea de furt.

Pe lângă această manifestare de violență fizică, partea

vătămată a evocat și amenințarea proferată de inculpat ulterior sustragerii

telefonului, amenințare care, fiind menită să paralizeze o eventuală încercare

a victimei de a-și recupera bunul, intră, de asemenea, în conținutul material

al infracțiunii de tâlhărie.

Prin urmare refuzul instanțelor de a da curs cererilor

inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei comise este pe deplin

justificat, iar dispozițiile art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen., nu își

găsesc incidența în cauză.

O concluzie similară se impune și în legătură cu prevederile

art. 385

9

pct.14 C. proc. pen.

Curtea are în vedere în acest sens că pedeapsa aplicată

inculpatului nu poate fi considerată în nici un caz excesivă în condițiile în

care a fost stabilită la un nivel apropiat de minimul special prevăzut de art. 211

alin. (2) lit. c) C. pen.

În aceeași ordine de idei se impune a fi avută în

vedere incidența specifică pe care prevederile art. 52 și art. 72 C. pen., o au

în situația concretă a unei tâlhării comise de un recidivist asupra unui minor,

la orele 14, 00, într-o zonă centrală a Bucureștiului, în imediata apropiere a

unei clădiri guvernamentale.

Reținând că în cauză nu își găsesc aplicarea motivele

de casare evocate de recurent sau alte prevederi ale art. 385

9

C.

proc. pen., Curtea va respinge recursul inculpatului, ca nefondat, conform art.

385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Totodată urmează a fi dedusă din pedeapsă durata

arestării preventive executate de inculpat până la soluționarea recursului.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul inculpat va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor

judiciare, cu mențiunea că onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se

va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

M.V. împotriva deciziei penale nr. 952/ A din 14 decembrie 2004 pronunțate de

Curtea de Apel București, secția a II a penală și pentru cauze cu minori și

familie.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul

arestării preventive de la 1 mai 2004 la 11 februarie 2005.

Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 1 600

000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400 000 lei,

reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 11 februarie 2005.