ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1089/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București reclamanta A.V.A.S. (fostă A.P.A.P.S.) a chemat în judecată pârâta SC M. SA, solicitând ca în baza sentinței ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la executarea obligației contractuale asumate prin contractul de vânzare cumpărare acțiuni din 6 octombrie 2000, în sensul de a asigura plata datoriilor acesteia; precum și daune cominatorii de un milion lei pe zi de întârziere în executarea obligației de a determina societatea privatizată să plătească dividendele datorate pe anul 1993 și daunele datorate reclamantei pe anii 1993, 1994 și 1995 în conformitate cu prevederile legale.

Prin cererea înregistrată sub nr. 17215/2002 reclamanta a formulat o altă cerere similară prin care a chemat în judecată pe pârâtele SC M. SA și SC N. SA solicitând obligarea pârâtei SC M. SA în executarea obligației contractuale nr. 8.7. lit. b) asumate prin contractul din 6 octombrie 2000, în sensul de a asigura plata datoriilor cu plata daunelor cominatorii de un milion de lei pe zi întârziere până la executarea obligației de a determina societatea privatizată să plătească A.P.A.P.S. fondul de restructurare datorat reclamantei conform convențiilor. Pârâta SC N. SA a formulat la data de 20 noiembrie 2002 cerere de chemare în garanție împotriva numitului A.I., fostul manager al societății privatizate care a fost desemnat în această funcție de către F.P.S.

în perioada 1 aprilie 1991 – 4 ianuarie 2001, solicitând instanței ca în cazul admiterii acțiunii, chematul în garanție să despăgubească pe reclamantă cu sumele solicitate. Prin încheierea de ședință din 28 noiembrie 2002 Tribunalul București a conexat cele două dosare în baza art. 164 C. proc. civ. În fond după casare Tribunalul București prin sentința nr. 11139 din 28 septembrie 2004, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, cât și acțiunea principală și cererea conexă. De asemenea s-a respins și cererea de chemare în garanție ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că deși obligația asumată de către pârâta SC M. SA privește determinarea SC N. SA să asigure plata unor sume de bani aferente anilor 1993-1997, dreptul la acțiune pentru executarea obligațiilor s-a născut la data încheierii contractului de vânzare cumpărare de acțiuni, respectiv 6 octombrie 2000. Reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată la data de 19 septembrie 2002 și respectiv 2 octombrie 2002, deci înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani, motiv pentru care excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă. Pe fondul cauzei, având în vedere prevederile contractului și considerentele deciziei de casare nr. 32/ R din 20 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, tribunalul a reținut că obligația asumată de pârâtă este o obligație de diligență, pârâta asumându-și îndatorirea de a depune diligența necesară pentru ca SC N. SA să achite datoriile restante către reclamantă.

Examinând modul de îndeplinire a obligațiilor de diligență s-a constatat că pârâta a achitat integral prețul contractului, iar, la data de 4 aprilie 2001 a fost discutat și aprobat în ședința A.G.A. SC N. SA, raportul de gestiune al administratorului unic pe anul 2000, raportul comisiei de cenzori, bilanțul de profit și pierderi pentru exercițiul financiar contabil încheiat pe anul 2000. În raport de actele de la dosar, instanța a reținut că pârâta SC M. SA în calitate de acționar al SC N. SA și-a executat obligațiile asumate prin contract și a depus diligența pentru executarea obligației de la art. 8.7. lit. b) din contract, iar reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte că acționarul nu a fost diligent în activitatea desfășurată și în consecință nu și-a îndeplinit obligația asumată.

De asemenea s-a reținut că, chematul în garanție A.I., nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere obiectul cererii de chemare în garanție care este identic cu obiectul cererii de chemare în judecată, iar obligația asumată prin contractul de vânzare cumpărare incumbă SC M. SA și nu managerului societății privatizate. Împotriva acestei sentințe a promovat apel reclamanta, criticile vizând modul în care a fost calificată obligația asumată prin contract, în realitate această obligație fiind una de rezultat și nu o obligație de diligență, fiind îndreptățită să solicite îndeplinirea obligațiilor în conformitate cu prevederile art. 1073 C. civ. Buna credință a cumpărătorului trebuia analizată în raport cu fiecare obligație contractuală inclusiv cea prevăzută la clauza 8.7 lit. b), iar obligația asumată la clauza menționată va fi considerată că a fost executată numai dacă societatea va achita sumele datorate.

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 269 din 6 aprilie 2005 a respins apelul ca nefondat. În motivarea soluției, instanța de control judiciar a reținut că obligația stabilită la art. 8.7 lit. b) din contract a fost calificată în mod irevocabil prin decizia de casare nr. 32 din 20 ianuarie 2003 a Curții de Apel București ca fiind o obligație de diligență. Diligența depusă de intimata SC M. SA a fost apreciată după regulile răspunderii civile contractuale, dar în speță apelanta nu a probat în condițiile art. 1169 C. civ. că intimata pârâtă nu a depus diligența necesară pentru a determina societatea privatizată să plătească dividendele cuvenite pentru perioada 1993-1997.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamanta, criticile vizând faptul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, fără a analiza natura juridică a obligației dedusă judecății și care se sprijină pe motive străine de natura pricinii, fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Astfel se susține că contractul încheiat este un contract comercial de vânzare cumpărare acțiuni, în care drepturile și obligațiile sunt bine determinate, iar culpa debitorului în neexecutarea unei obligații contractuale este prezumată, indiferent că este vorba de o obligație de rezultat sau o obligație de diligență. Față de prevederea asumată prin clauza contractuală în discuție, precum și conform cu prevederile art. 969 C. civ., potrivit căruia contractul este legea părților, indiferent dacă această obligație este considerată de mijloace sau de rezultat, cumpărătorul fiind cel care trebuia să facă dovada îndeplinirii obligației.

Recursul este nefondat. Între părți s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare acțiuni din 6 octombrie 2000, iar la art. 8.7 lit. b) s-a stipulat că SC M. SA are obligația să determine SC N. SA să asigure plata datoriilor societății către F.P.S. Calificarea de către instanță a obligației asumată de intimată ca fiind o obligație de mijloace, iar nu de rezultat este corectă și nu se opune calificării date de recurentă ca fiind o obligație de a face, ambele constituind subclasificări de aceleași obligații după obiectul ei. Numai că, în cazul obligației de mijloace (de prudență și diligență) spre deosebire de obligația de rezultat, îndatorirea asumată nu este precizată la momentul contractării, iar în cazul neatingerii rezultatului dorit sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus pentru atingerea acestuia prudența și diligența care se impuneau, revine creditorului.

În cauza de față, reclamanta recurentă nu a făcut o atare dovadă, fapt reținut și de instanța de apel, ea neindicând nici împrejurările ce trebuiau dovedite spre a face posibilă o eventuală aplicare a prevederilor art. 129 C. proc. civ. În aceste condiții văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. București, împotriva deciziei nr. 269 din 6 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 16 martie 2006.