ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1089/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul București reclamanta A.V.A.S. (fostă A.P.A.P.S.) a chemat în

judecată pârâta SC M. SA, solicitând ca în baza sentinței ce se va pronunța să

se dispună obligarea pârâtei la executarea obligației contractuale asumate prin

contractul de vânzare cumpărare acțiuni din 6 octombrie 2000, în sensul de a

asigura plata datoriilor acesteia; precum și daune cominatorii de un milion lei

pe zi de întârziere în executarea obligației de a determina societatea privatizată

să plătească dividendele datorate pe anul 1993 și daunele datorate reclamantei

pe anii 1993, 1994 și 1995 în conformitate cu prevederile legale.

Prin cererea înregistrată sub nr. 17215/2002

reclamanta a formulat o altă cerere similară prin care a chemat în judecată pe

pârâtele SC M. SA și SC N. SA solicitând obligarea pârâtei SC M. SA în

executarea obligației contractuale nr. 8.7. lit. b) asumate prin contractul din

6 octombrie 2000, în sensul de a asigura plata datoriilor cu plata daunelor

cominatorii de un milion de lei pe zi întârziere până la executarea obligației

de a determina societatea privatizată să plătească A.P.A.P.S. fondul de

restructurare datorat reclamantei conform convențiilor.

Pârâta SC N. SA a formulat la data

de 20 noiembrie 2002 cerere de chemare în garanție împotriva numitului A.I.,

fostul manager al societății privatizate care a fost desemnat în această

funcție de către F.P.S. în perioada 1 aprilie 1991 – 4 ianuarie 2001,

solicitând instanței ca în cazul admiterii acțiunii, chematul în garanție să

despăgubească pe reclamantă cu sumele solicitate.

Prin încheierea de ședință din 28

noiembrie 2002 Tribunalul București a conexat cele două dosare în baza art. 164

C. proc. civ.

În fond după casare Tribunalul

București prin sentința nr. 11139 din 28 septembrie 2004, s-a respins excepția

prescripției dreptului la acțiune, cât și acțiunea principală și cererea

conexă.

De asemenea s-a respins și cererea

de chemare în garanție ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă.

Pentru a se pronunța astfel instanța

a reținut că deși obligația asumată de către pârâta SC M. SA privește

determinarea SC N. SA să asigure plata unor sume de bani aferente anilor

1993-1997, dreptul la acțiune pentru executarea obligațiilor s-a născut la data

încheierii contractului de vânzare cumpărare de acțiuni, respectiv 6 octombrie

septembrie 2002 și respectiv 2 octombrie 2002, deci înăuntrul termenului de

prescripție de 3 ani, motiv pentru care excepția prescripției dreptului material

la acțiune a fost respinsă.

Pe fondul cauzei, având în vedere

prevederile contractului și considerentele deciziei de casare nr. 32/ R din 20

noiembrie 2004 a Curții de Apel București, tribunalul a reținut că obligația

asumată de pârâtă este o obligație de diligență, pârâta asumându-și îndatorirea

de a depune diligența necesară pentru ca SC N. SA să achite datoriile restante

către reclamantă.

Examinând modul de îndeplinire a

obligațiilor de diligență s-a constatat că pârâta a achitat integral prețul

contractului, iar, la data de 4 aprilie 2001 a fost discutat și aprobat în

ședința A.G.A. SC N. SA, raportul de gestiune al administratorului unic pe anul

2000, raportul comisiei de cenzori, bilanțul de profit și pierderi pentru

exercițiul financiar contabil încheiat pe anul 2000.

În raport de actele de la dosar,

instanța a reținut că pârâta SC M. SA în calitate de acționar al SC N. SA și-a

executat obligațiile asumate prin contract și a depus diligența pentru

executarea obligației de la art. 8.7. lit. b) din contract, iar reclamanta nu a

administrat probe din care să rezulte că acționarul nu a fost diligent în

activitatea desfășurată și în consecință nu și-a îndeplinit obligația asumată.

De asemenea s-a reținut că, chematul

în garanție A.I., nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere obiectul

cererii de chemare în garanție care este identic cu obiectul cererii de chemare

în judecată, iar obligația asumată prin contractul de vânzare cumpărare incumbă

SC M. SA și nu managerului societății privatizate.

Împotriva acestei sentințe a

promovat apel reclamanta, criticile vizând modul în care a fost calificată

obligația asumată prin contract, în realitate această obligație fiind una de

rezultat și nu o obligație de diligență, fiind îndreptățită să solicite

îndeplinirea obligațiilor în conformitate cu prevederile art. 1073 C. civ.

Buna credință a cumpărătorului

trebuia analizată în raport cu fiecare obligație contractuală inclusiv cea prevăzută

la clauza 8.7 lit. b), iar obligația asumată la clauza menționată va fi

considerată că a fost executată numai dacă societatea va achita sumele

datorate.

Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, prin decizia nr. 269 din 6 aprilie 2005 a respins apelul ca

nefondat.

În motivarea soluției, instanța de

control judiciar a reținut că obligația stabilită la art. 8.7 lit. b) din

contract a fost calificată în mod irevocabil prin decizia de casare nr. 32 din 20

ianuarie 2003 a Curții de Apel București ca fiind o obligație de diligență.

Diligența depusă de intimata SC M. SA a fost apreciată după regulile

răspunderii civile contractuale, dar în speță apelanta nu a probat în

condițiile art. 1169 C. civ. că intimata pârâtă nu a depus diligența necesară pentru

a determina societatea privatizată să plătească dividendele cuvenite pentru

perioada 1993-1997.

Împotriva acestei soluții a declarat

recurs reclamanta, criticile vizând faptul că instanța de fond a pronunțat o

hotărâre lipsită de temei legal, fără a analiza natura juridică a obligației

dedusă judecății și care se sprijină pe motive străine de natura pricinii,

fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Astfel se susține că contractul

încheiat este un contract comercial de vânzare cumpărare acțiuni, în care

drepturile și obligațiile sunt bine determinate, iar culpa debitorului în

neexecutarea unei obligații contractuale este prezumată, indiferent că este

vorba de o obligație de rezultat sau o obligație de diligență.

Față de prevederea asumată prin

clauza contractuală în discuție, precum și conform cu prevederile art. 969 C.

civ., potrivit căruia contractul este legea părților, indiferent dacă această

obligație este considerată de mijloace sau de rezultat, cumpărătorul fiind cel

care trebuia să facă dovada îndeplinirii obligației.

Recursul este nefondat.

Între părți s-a încheiat contractul

de vânzare cumpărare acțiuni din 6 octombrie 2000, iar la art. 8.7 lit. b) s-a

stipulat că SC M. SA are obligația să determine SC N. SA să asigure plata

datoriilor societății către F.P.S.

Calificarea de către instanță a

obligației asumată de intimată ca fiind o obligație de mijloace, iar nu de

rezultat este corectă și nu se opune calificării date de recurentă ca fiind o

obligație de a face, ambele constituind subclasificări de aceleași obligații

după obiectul ei.

Numai că, în cazul obligației de

mijloace (de prudență și diligență) spre deosebire de obligația de rezultat,

îndatorirea asumată nu este precizată la momentul contractării, iar în cazul

neatingerii rezultatului dorit sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea

că debitorul nu a depus pentru atingerea acestuia prudența și diligența care se

impuneau, revine creditorului.

În cauza de față, reclamanta

recurentă nu a făcut o atare dovadă, fapt reținut și de instanța de apel, ea

neindicând nici împrejurările ce trebuiau dovedite spre a face posibilă o

eventuală aplicare a prevederilor art. 129 C. proc. civ.

În aceste condiții văzând

dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta A.V.A.S. București, împotriva deciziei nr. 269 din 6 aprilie 2005 a

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 16 martie 2006.