SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 48202/99 prezentate de H Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 4 februarie 1999, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamanții, domnii Hléyin Temürlenk, Mehmet Cançöte, Hasan Temürlenk, Hüseyin Temürlenk, Șahverdi Temürlenk și Pito Ya a) este reprezentată de agentul său.
Circumstanțele din speță decăzute de la un reclamant care a avut loc după introducerea cererii Dl Mehmet Cançöte a decedat la data de 5 noiembrie 1999. Deținătorii săi, dna Yeter Öztan (Cançöte), dna Fatma Tümen (Cançöte), dl Selman Can (Cançöte), dna Melek Tüzün (Cançöte) Gülsün Bakur (Cançöte), dl Altun Yabatü (Cançöte) și dl șahali Cançöte, și-au exprimat voința de a continua cazul în fața Curții. La 17, 18 și 19 noiembrie 1995, militarii au efectuat o operațiune în satul Demirkapi (Tunceli) unde se aflau locuințele reclamanților. În timpul operațiunii, casele, precum și grădinile, copacii, stupii, mobila și obiectele personale aparținând reclamanților au fost incendiate și distruse. Prin cereri depuse la 2 aprilie, 7 mai și 27 iunie 1996 în fața Camerei civile a Tribunalului de Mare Instanță din Tunceli ( Prin deciziile din 3 aprilie, 27 mai și 27 iunie 1996, cererile lor au fost acceptate și cheltuielile constatării încasate de instanța menționată anterior.
Potrivit unui număr de 20 de procese-verbale întocmite de instanță între 6 mai 1996 și 27 aprilie 1999, deplasarea experților pentru constatarea n a putut fi efectuată, din cauza lipsei unor măsuri de securitate necesare și s-a decis să se scrie la Parchetul din Tunceli pentru ca aceste măsuri să fie luate. La 27 aprilie 1999, adică la aproximativ trei ani de la prima cerere formulată în fața instanței de primă instanță, instanțele interne nu au făcut încă nici o constatare.
Versiunea faptelor expuse de către Guvern la fața locului a faptelor le-au încetat să mai locuiască în satul în cauză pe care îl părăsiseră în 1994. La 14 iulie 2004, Marele Parlament Național a adoptat Legea privind despăgubirea prejudiciilor cauzate de actele de terorism sau de măsurile de combatere a terorismului, care a intrat în vigoare la 27 iulie 2004. Această lege oferă o cale de atac suficientă pentru a corecta obiecțiile întemeiate pe convenția persoanelor cărora li s-a refuzat accesul la bunurile lor în satul lor. În acest scop, în 76 de departamente au fost create comisii de evaluare și de soluționare a daunelor. Persoanele care au suferit prejudicii din cauza terorismului sau a măsurilor luate de autorități pentru combaterea terorismului pot depune o cerere de despăgubire la comisia competentă.
În plus, 800 de persoane ale căror cereri sunt pendinte în fața Curții au sesizat și comisiile de despăgubire. Mulți săteni au primit deja despăgubiri pentru prejudiciile suferite. Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în hotărârea Do În plus, reclamanții invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 și se plâng de o încălcare a dreptului lor de a-și respecta bunurile, din cauza distrugerii caselor, mobilierului și obiectelor personale în timpul unei operații militare. Pe de altă parte, reclamanții invocă art. 13 din convenție și se plâng că nu au dispus de nicio cale de atac eficientă în dreptul intern pentru a-și exercita obiecțiunile, în măsura în care constatarea care le-ar fi permis să stabilească faptele nu a putut fi realizată pe motiv de lipsă de măsuri de securitate.
ÎN Â Â Griefs reieșit din art. 8 din convenție și din art. 1 din Protocolul nr. Reclamanții susțin că distrugerea bunurilor imobile și mobile ale acestora a dus la încălcarea articolelor 8 din Convenția nr. 1 și 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum au fost exprimate în părțile relevante ale acestora art. 8 O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora.
art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul susține, printre altele, că instanțele judecătorești nu au epuizat căile de atac interne instituite prin Legea din 27 iulie 2004. În această privință, acesta susține că mecanismul instituit în urma hotărârii din 29 iunie 2004 și a altor hotărâri din Doisan este de natură să redreseze obiecțiunile reclamanților și prezintă perspective rezonabile de succes.
Reclamanții contestă argumentele guvernului. Potrivit acestora, noua acțiune instituită prin legea din cauza dreptului de a fi judecată nu poate fi considerată efectivă. Curtea constată că, potrivit Legii privind despăgubirile din 27 iulie 2004, este posibil pentru persoanele precum reclamanții să sesizeze până la 3 ianuarie 2007 comisiile de despăgubire pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul pe care le-au suferit din cauza evaziunilor lor forțate, a distrugerii bunurilor lor sau a accesului la acestea. Curtea a examinat deja această acțiune și a ajuns la concluzia că a fost efectiv pentru a prezenta obiecțiile întemeiate pe deplasarea forțată, distrugerea bunurilor și refuzul autorităților de a permite accesul acestora în satele din sud-estul Turciei.
În special, aceasta a considerat că noua acțiune era accesibilă și oferea șanse rezonabile de succes (a se vedea mai sus, punctul 87). Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că … Reclamanții se plâng că nu au dispus de nicio cale de atac eficientă în dreptul intern pentru a-și exprima obiecțiunile, în măsura în care constatarea care le-ar fi permis să stabilească faptele nu a putut fi realizată pe motiv de lipsă de măsuri de securitate. Ei Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.
Guvernul contestă exactitatea acestei afirmații, subliniind că există acțiuni interne efective pe care instanțele nu le-au folosit. Curtea a constatat deja că legea privind despăgubirile oferă reclamanților o cale de atac eficientă pe care o pot folosi pentru a se plânge de distrugerea bunurilor lor sau de faptul că le-ar fi refuzat accesul la acestea. Această concluzie este valabilă și în contextul luării în considerare a articolului 13. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Bošjan M. Z upančič Grefier Președinte
DÉCISION
de la requête n o 48202/99 présentée par Hıdır TEMÜRLENK et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 22 juin 2006 en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič, président, J. Hedigan, L. Caflisch, R. Türmen, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, M me A. Gyulumyan, juges, et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 4 février 1999, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, MM.
Hıdır Temürlenk, Mehmet Cançöte, Hasan Temürlenk, Hüseyin Temürlenk, Șahverdi Temürlenk et Pito Yağıșan, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1955, 1926, 1947, 1942, 1945 et 1937 et résidant à İzmir, Tunceli (Turquie) et Bocholt (Allemagne). Ils sont représentés devant la Cour par M e S. Güzel, avocat à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent. A. Les circonstances de l’espèce 1. Décès d’un requérant survenu après l’introduction de la requête M. Mehmet Cançöte décéda le 5 novembre 1999. Ses ayants droit, Mmes Yeter Öztan (Cançöte), Fatma Tümen (Cançöte), Selman Can (Cançöte), Melek Tüzün (Cançöte) Gülsün Bakır (Cançöte), Altun Yabatü (Cançöte) et M. Șıhali Cançöte, ont exprimé leur volonté de poursuivre l’affaire devant la Cour.
2. La version des faits exposée par les requérants Les 17, 18 et 19 novembre 1995, des militaires firent une opération dans le village de Demirkapı (Tunceli) où se trouvaient les habitations des requérants. Lors de l’opération, les maisons ainsi que les jardins, arbres, ruches, meubles et des objets personnels appartenant aux requérants furent incendiés et détruits. Par des requêtes introduites les 2 avril, 7 mai et 27 juin 1996 devant la chambre civile du tribunal de grande instance de Tunceli (« le tribunal »), les requérants énumérèrent les dégâts subis lors desdites opérations et demandèrent l’établissement d’un constat des dommages. Par des décisions des 3 avril, 27 mai et 27 juin 1996, leurs demandes furent acceptées et les frais du constat encaissés par ledit tribunal.
Selon une vingtaine de procès-verbaux établis par le tribunal entre le 6 mai 1996 et le 27 avril 1999, le déplacement des experts pour le constat n’avait pu être effectué, faute de mesures de sécurité nécessaires et il fut décidé d’écrire au parquet de Tunceli afin que ces mesures soient prises. Le 27 avril 1999, soit environ trois ans après la première demande formulée devant le tribunal de première instance, les juridictions internes n’avaient encore effectué aucun constat.
3. La version des faits exposée par le Gouvernement A l’époque des faits les requérants n’habitaient plus dans le village en question qu’ils avaient quitté en 1994. Le 14 juillet 2004, la Grande Assemblée nationale adopta la « loi sur l’indemnisation des dommages résultant d’actes de terrorisme ou de mesures de lutte contre le terrorisme », qui entra en vigueur le 27 juillet 2004. Cette loi offre un recours suffisant pour redresser les griefs fondés sur la Convention émanant de personnes qui se sont vu refuser l’accès à leurs biens dans leur village. A cette fin, des commissions d’évaluation et d’indemnisation des dommages furent créées dans 76 départements. Les personnes victimes d’un préjudice en raison du terrorisme ou de mesures prises par les autorités pour combattre le terrorisme peuvent présenter une demande d’indemnisation auprès de la commission compétente.
Le nombre de personnes qui se sont adressées à ces commissions s’élève déjà à 170 000 environ. De plus, 800 personnes dont les requêtes sont pendantes devant la Cour ont également saisi les commissions d’indemnisation. De nombreux villageois ont déjà reçu un dédommagement pour le préjudice qu’ils ont subi. B. Le droit et la pratique internes pertinents Le droit et la pratique interne pertinents sont décrits dans l’arrêt Doğan et autres c. Turquie (n os 8803-8811/02, 8813/02 et 8815-8819/02, §§ 31 ‑ 35, CEDH 2004 ‑ VI) et dans la décision İçyer c. Turquie (n o 18888/02, 12 janvier 2006). GRIEFS Invoquant l’article 8 de la Convention les requérants se plaignent d’une violation de leur droit au respect de leur vie privée et familiale, ainsi que de leur domicile.
Les requérants invoquent par ailleurs l’article 1 du Protocole n o 1 et se plaignent d’une violation de leur droit au respect de leurs biens, du fait de la destruction de leurs maisons, meubles et objets personnels lors d’une opération militaire. Les requérants invoquent par ailleurs l’article 13 de la Convention et se plaignent de n’avoir disposé d’aucun recours effectif en droit interne pour faire valoir leurs griefs, dans la mesure où le constat qui leur aurait permis d’établir les faits n’a pu être réalisé au motif d’absence de mesures de sécurité. EN DROIT A. Griefs tirés de l’article 8 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 Les requérants allèguent que la destruction de leurs biens immobiliers et mobiliers a emporté violation des articles 8 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, ainsi libellés en leurs parties pertinentes : Article 8 «1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile (...).
2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Le Gouvernement affirme, entre autres, que les requérants n’ont pas épuisé les voies de recours internes instauré par la loi d’indemnisation du 27juillet 2004. A cet égard, il soutient que le mécanisme mis en place à la suite de l’arrêt Doğan et autres du 29 juin 2004 est de nature à redresser les griefs des requérants et présente des perspectives raisonnables de succès. Les requérants contestent les arguments du Gouvernement.
Selon eux, le nouveau recours créé par la loi d’indemnisation ne saurait passer pour effectif. La Cour observe que selon la loi sur l’indemnisation du 27 juillet 2004, il est possible pour les personnes telles que les requérants de saisir jusqu’au 3 janvier 2007 les commissions d’indemnisation pour demander réparation du dommage qu’ils ont subi en raison de leurs évictions forcées, de la destruction de leurs biens ou de l’impossibilité d’accéder à ceux-ci. La Cour a déjà examiné ce recours et a conclu qu’il était effectif pour présenter les griefs fondés sur le déplacement forcé, la destruction des biens et le refus des autorités de laisser accéder à ceux-ci dans les villages du sud-est de la Turquie.
En particulier, elle a considéré que le nouveau recours était accessible et offrait des chances raisonnables de succès ( İçyer , précitée, §§ 73 ‑ 87). A la lumière de ce qui précède, la Cour considère qu’il n’y a aucune circonstance exceptionnelle de nature à dispenser les requérants de l’obligation d’épuiser ce recours. Il s’ensuit que ces griefs doivent être rejetés pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. B. Grief tiré de l’article 13 de la Convention Les requérants se plaignent de n’avoir disposé d’aucun recours effectif en droit interne pour faire valoir leurs griefs, dans la mesure où le constat qui leur aurait permis d’établir les faits n’a pu être réalisé au motif d’absence de mesures de sécurité.
Ils invoquent l’article 13 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » Le Gouvernement conteste l’exactitude de cette allégation, en soulignant qu’il existe des recours internes effectifs dont les requérants n’ont pas fait usage. La Cour a déjà constaté que la loi d’indemnisation offre bien aux requérants un recours effectif qu’ils peuvent utiliser pour se plaindre de la destruction de leurs biens ou du fait qu’on leur aurait refusé l’accès à ceux-ci.
Cette conclusion vaut également dans le contexte du grief tiré de l’article 13. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il y a lieu de le rejeter en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Vincent Berger Boštjan M. Z upančič Greffier Président