ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4342/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea introdusă la 28 mai 2002, reclamanta SC C.A. SA Arad, cere obligarea pârâtei SC A. SA Arad la plata unei chirii lunare de 1.246 euro plătibili în lei la cursul zilei din data plății, începând cu 1 aprilie 2003 și în continuare, pentru suprafața de 178 mp. din spațiul situat la demisolul hotelului A. din Arad, folosit de către pârâtă ca punct termic și în caz de opunere, evacuarea pârâtei cu cheltuieli de judecată. Prin precizarea de acțiune din 2 iulie 2003, reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 2.492 euro, plătibili în lei la cursul zilei din data plății, cu titlu de despăgubiri pentru suprafața de 178 mp.

din spațiul pe care aceasta îl ocupă pentru lunile aprilie și mai 2003, iar în continuare câte 1.246 euro lunar pentru același spațiu, iar în subsidiar evacuarea pârâtei din imobil. Prin sentința civilă nr. 3079 din 22 octombrie 2003, Tribunalul Arad, secția comercială și contencios administrativ, respinge acțiunea formulată și precizată de reclamantă, reținând că deși reclamanta este proprietara imobilului, punctul termic nu este sa deoarece, potrivit prevederilor art. 3 din O.G.

nr. 73/2002, privind organizarea și funcționarea serviciilor publice de alimentare cu energie termică produsă autorizat, punctul termic face parte din sistemul energetic de interes local care aparține proprietății publice a unităților administrativ teritoriale, iar în contractul încheiat între părți la 6 iunie 1996 pe durata existenței instalației punctului termic pentru utilizarea spațiului aferent acestuia de la subsolul hotelului A. Arad, nu a fost stabilit prețul locațiunii, valoarea chiriei urmând a se acoperi din contravaloarea lucrărilor la care s-a obligat utilizatorul prin respectivul contract.

Prin decizia civilă nr. 142 din 11 mai 2004, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și contencios administrativ, admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței instanței de fond, schimbă în tot sentința atacată în sensul că admite acțiunea precizată formulată de reclamantă și obligă pe pârâtă să plătească despăgubiri pentru folosința spațiului în litigiu în sumă de 16.196 euro plătibili în lei, la cursul zilei din data plății, pentru perioada aprilie 2003 – aprilie 2004 și, în continuare câte 1.246 euro lunar, iar în caz de opunere, dispune evacuarea pârâtei din spațiul în suprafață de 178 mp. situat la demisolul hotelului A. Arad, cu cheltuieli de judecată în ambele instanțe în sarcina pârâtei în sumă totală de 82.693.755 lei.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că din extrasul de carte funciară existent la dosar reiese că reclamanta apelantă este proprietara hotelului A. Arad, inclusiv a spațiului în suprafață de 178 mp. utilizat de pârâtă ca punct termic și situat la demisolul menționatei clădiri și că prevederile art. 3 din O.G. nr. 73/2002 invocate de instanța de fond nu sunt incidente, deoarece acestea se referă la instalațiile ca atare ale punctului termic și nu la spațiul unde se găsește acesta amplasat, precum și că, din probele administrate în cauză, a rezultat fără echivoc, că în fapt pârâta intimată folosește spațiul în litigiu fără a plăti vreo chirie, reținere pentru care instanța de apel a dispus efectuarea în cauză a unei expertize contabile în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor solicitate de apelantă pentru folosința spațiului în cauză de către pârâta intimată.

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâta a declarat recurs prin care cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8, 9, 10 C. proc. civ., solicită admiterea acestuia și modificarea deciziei atacate în sensul menținerii ca valabilă și temeinică a hotărârii instanței de fond. În susținerea recursului său, pârâta recurentă arată, că motivarea deciziei atacate este contradictorie, întrucât instanța de apel reține că, faptul că spațiul în suprafață de 178 mp. în care se găsește punctul termic al pârâtei intimate este proprietatea reclamantei apelante rezultă și din contractul de servicii din 6 iunie 1996, pentru ca ulterior să arate că respectivul contract ar fi fost încheiat de antecesoarea SC A. SA, contradicție care, arată recurenta, conduce la realitate că între reclamanta apelantă și recurentă există contract valabil, decizia Curții de Apel, reprezentând o intervenție nelegală asupra unor relații contractuale.

Recurenta critică soluția instanței de apel și pentru că a făcut o greșită aplicare a Legii nr. 31/1990 și a Legii nr. 26/1990 atunci când a apreciat că prin privatizarea SC A. SA prin cumpărarea acțiunilor de către SC C.A. SA, ar fi încetat existența ca persoană juridică a societății privatizate. Mai arată recurenta că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și a prevederilor O.G. nr. 73/2002, care stabilesc cu claritate statutul juridic al punctelor termice care aparțin domeniului public local, recurenta fiind doar concesionar al acestor bunuri. În susținerea recursului său recurenta SC R. SA Arad, devenită prin absorbire SC C.A. SA, mai învederează că nu au fost respectate prevederile legale imperative legate de timbrarea apelului, reclamanta apelantă achitând taxa aferentă la Trezoreria Arad și nu la Trezoreria Timișoara cum ar fi trebuit, instanța de apel considerând apelul timbrat, cu încălcarea, apreciază recurenta, a prevederilor O.G.

nr. 36/2002. Recurenta cere și suspendarea executării deciziei atacate până la soluționarea recursului, cerere la care renunță la termenul din 18 noiembrie 2004, așa cum s-a consemnat la încheierea de ședință. Prin întâmpinarea depusă la dosar reclamanta intimată, devenită SC C.V. SA prin fuziunea prin contopire a trei societăți comerciale între care și SC C.A. SA, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca legală și temeinică. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului Curtea reține că nici una dintre criticile formulate de recurentă nu poate fi reținută, decizia recurată fiind temeinică, dată cu examinarea tuturor probelor administrate, instanța de apel dând o corectă interpretare actului juridic dedus judecății și neschimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și făcând o corectă aplicare a legii, astfel că, în consecință, recursul nu este fondat.

Referitor la timbrarea apelului în cont greșit se reține că această excepție nu a fost formulată cu prilejul judecării apelului, așa cum rezultă din încheierea din ședința din 4 februarie 2004 (dosar de apel) potrivit căreia instanța constată legal timbrat apelul, fără a se fi consemnat ridicarea de către intimata pârâtă a vreunei excepții în acest sens. Mai mult, conform art. 19 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru a persoanelor juridice plătesc taxele judiciare de timbru în numerar sau prin virament, în contul bugetului de stat, la unitatea trezoreriei statului în raza căreia își are sediul fiscal, astfel că motivul de recurs invocat urmează a fi respins ca nefondat.

Referitor la critica vizând greșita aplicare a legii respectiv a prevederilor O.G. nr. 73/2002, Curtea constată că acestea, respectiv art. 3 pct. 3 lit. c), definesc punctele termice ca fiind capacități energetice de interes local, respectiv instalații energetice, accepțiune pe care o reține corect instanța de apel, astfel că nu se poate constata o greșită aplicare a legii de către menționata instanță, critica urmând a fi respinsă. Faptul că în art. 3 alin. (3) din O.G.

nr. 73/2002 se precizează că „sistemele energetice de interes local fac parte din infrastructura tehnico – edilitară a localităților și aparțin proprietății publice a unităților administrativ teritoriale”, nu înseamnă că, așa cum corect reține instanța de apel, spațiul în care funcționează instalația tehnologică și echipamentele punctului termic, respectiv capacitatea energetică în cauză iese din proprietatea privată a titularului, în speță reclamanta intimată, și nici în proprietatea publică a unității administrativ teritoriale. Așa cum întemeiat a reținut instanța de apel spațiul în care funcționează punctul termic, spațiu în suprafață de 178 mp. aflat la subsolul hotelului A. este proprietatea intimatei reclamante, așa cum rezultă din extrasul de carte funciară aflat la dosar (dosar fond).

Și critica instanței de apel pentru motive contradictorii pe care s-ar sprijini decizia pronunțată nu este întemeiată. Este corectă susținerea recurentei pârâte relativă la faptul că prin schimbarea acționariatului unei societăți pe acțiuni prin orice mijloc permis de lege nu este afectată existența respectivei societăți ca persoană juridică, aceasta rămânând în continuare titulara patrimoniului său, deținând bunurile cu titlul juridic cu care i-au fost aportate sau cu care le-a dobândit. Considerentele eronate în acest sens din decizia instanței de apel nu sunt însă de natură a afecta temeinicia soluției date, fiind nerelevant momentul în care proprietatea asupra hotelului A. a trecut din proprietatea statului în proprietatea privată a reclamantei.

Contractul de servicii din 6 iunie 1996, privind utilizarea spațiului aferent punctului termic de la subsolul hotelului A. Arad, încheiat între SC A. SA Arad, (astăzi SC C.A. SA) și SC R. SA (astăzi SC C. SA Arad) este în final un contract de închiriere. În temeiul acestui contract, utilizatorul, SC R. SA, și-a asumat o serie de obligații să realizeze pe cheltuiala sa proprie operații de întreținere, verificare și testare și să participe cu contravaloarea lucrărilor de igienizare și de reparație a hidroizolațiilor proporțional cu suprafața utilizată, să răspundă de siguranța funcționării propriilor instalații și de reparare a urmării oricăror avarii produse de acestea, să nu subînchirieze, concesioneze ori să înstrăineze în orice altă firmă spațiul utilizat, iar în caz de nerespectare a acestora se obligă să evacueze spațiul închiriat și să-l predea proprietarei în starea în care l-a primit.

În redactarea dispozițiilor contractuale (punctul 6, art. 11 lit. g), sau punctul 8 art. 3) reiese cu evidență că respectivul contract a fost un contract de închiriere (dosar de fond). Mai mult, în contract a fost determinată implicit și chiria, aceasta constând în participarea cu contravaloarea lucrărilor de igienizare și reparații a hidroizolațiilor proporțional cu suprafața utilizată (punctul 4 contract). Mai mult, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 1414 C. civ., conform cărora: „Se consideră ca o locațiune orice concesiune temporară a unui imobil drept o prestație anuală, sub orice titlu ar fi făcută. O asemenea concesiune nu trece către cesionar nici o proprietate, chiar când s-ar fi stipulat contrariul, ceea ce va fi fără nici un efect”.

Din adresa nr. 13633 din 15 noiembrie 2002 trimisă de recurentă intimatei (dosar de recurs) prin care comunică acesteia că în urma analizării propunerii privind încheierea unui contract de închiriere pentru punctul termic nu poate accepta chiria propusă ca fiind partenere, rezultă că la data expedierii adresei contractul nu mai era în vigoare, dar că recurenta continua să dețină și să exploateze punctul termic și deci să utilizeze și spațiul de 178 mp. în care acesta este amplasat, având licența de producere și furnizare de energie termică (dosarul de recurs). Cu această suplimentare de motivare Curtea constată că în mod întemeiat a reținut instanța de apel că recurenta pârâtă deține spațiul în litigiu fără vreun titlu legal și fără a plăti vreo chirie, astfel că și critica recurentei fundamentată că ar mai produce efecte contractul din 6 iunie 1996, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

Astfel fiind, pentru considerentele arătate, reținându-se că decizia instanței de apel este legală și temeinică, recursul formulat de pârâtă împotriva acesteia urmează a fi respins ca nefondat conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC C. SA Arad, împotriva deciziei nr. 142 din 11 mai 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 29 septembrie 2005.