ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1841/2005

Asupra recursului în anulare de față, constată:

Prin sentința civilă nr. 5272 din 13

decembrie 2000 Judecătoria Giurgiu a admis, în parte, cererile reclamantei

D.(fostă P.)D., cererea pârâtului P.Ș. și cererea de intervenție formulată de

intervenienta A.I. și a constatat că reclamanta și pârâtul au dobândit în

timpul căsătoriei, în cote de ½ părți indivize pentru fiecare, bunurile

imobile și mobile enunțate în dispozitiv, sens în care au fost atribuite

reclamantei imobilul situat în comuna Comana, sat Budeni, compus din teren loc

de casă, casă și anexe, puț, gard, precum și cei 1,75 ha teren din titlul de

proprietate nr. 21059/1993 emis pe numele defunctului D.N., în valoare de

44.523.914 lei” și mai multe bunuri mobile, bunuri în valoare totală de

58.314.914 lei iar pârâtului P.Ș. imobilul situat în comuna Comana compus din

1000 mp, casă și anexe gospodărești (48.223.756 lei) și mai multe bunuri

imobile indicate, bunuri în valoare totală de 54.490.000 lei.

Prin aceeași

sentință s-a respins cererea de revocare, în parte, a testamentului

autentificat sub nr. 2674 din 25 octombrie 2005 de Notariatul de Giurgiu,

formulată de reclamantă D.D., s-a constatat ca fiind proprietatea

intervenientei o plapumă și 3 seturi persane iar reclamanta a fost obligată să

plătească pârâtului suma de 1.862.079 lei cu titlu de sultă.

Sentința arătată a fost menținută

prin decizia civilă nr. 372 din 15 mai 2001 a Tribunalului Giurgiu prin care au

fost respinse apelurile declarate de reclamantă și intervenientă.

Totodată, prin decizia civilă nr.

3005 din 5 noiembrie 2001 Curtea de Apel București, secția a IV–a civilă, a

respins recursul declarat de reclamanta D.D. împotriva deciziei date în apel.

Împotriva acestor hotărâri a

declarat recurs în anulare procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție invocând incidența art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susținând

că hotărârile criticate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii,

fapt care ar fi determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și, totodată,

că acestea ar fi vădit netemeinice.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se arată că instanțele au încălcat prevederile art. 741 C. civ., cu consecința

atribuirii bunului imobil în exclusivitate unui copărtaș, deși acesta era comod

partajabil în natură.

Se susține că părțile au dobândit în

timpul căsătoriei 2 construcții, anume cea din comuna Comana edificată în anul

1974, aflată într-o stare tehnică bună și cea din satul Budeni, edificată în

anul 1929, care este deteriorată și care necesită reparații urgente.

Așa fiind, în mod greșit instanțele

au atribuit imobilul din localitatea Comana pârâtului, fără a observa că acesta

este comod partajabil în natură, că acesta a fost împărțit și folosit în fapt

de ambii soți după despărțirea în fapt și că pârâtul l-a folosit doar o scurtă

perioadă de timp după care s-a mutat în casa concubinei.

Totodată se mai arată că, în mod

greșit, instanțele au reținut în masa bunurilor comune și a partajat întreaga

suprafața de 1,75 ha teren, deși părțile și-au dovedit dreptul de proprietate

doar pentru o suprafață de 1.00 ha teren, restul de 0,75 ha teren fiind proprietatea

unei terțe persoane, M.M.

La termenul de judecată din 21

aprilie 2003, reclamanta D.D. arată că nu mai insistă în soluționarea căii de

atac promovată la sesizarea sa întrucât imobilul din localitatea Comana, a fost

înstrăinat de pârât intervenientei, situație cu care este de acord.

Analizând

recursul în anulare dedus judecății, Înalta Curte constată că nu este fondat

pentru următoarele considerente.

În drept, potrivit art. 741 C. civ.,

la formarea și compunerea părților (loturilor) trebuie să se dea, în fiecare

parte, pe cât se poate, aceeași cantitate de mobile, de imobile, de drepturi

sau de creanțe de aceeași natură și valoare, evitându-se pe cât este cu putință

îmbucătățirea imobilelor.

Dispoziția legală menționată

instituie criterii preferențiale pentru formarea și atribuirea loturilor.

În aplicarea corectă a textului se

analizează și se urmărește asigurarea unei egalități între copărtași, în sensul

ca aceștia să primească, în natură, partea de bunuri la care sunt îndreptățiți.

Totodată, în aprecierea acestor

criterii precum și a posibilității de partajare în natură a imobilelor

instanțele trebuie să țină seama însă și de alte criterii cum ar fi

posibilitatea ca bunul să poată fi exploatat de ambele părți, ocupația și

relațiile existente între copărtași și alte împrejurări similare.

Or, în speță, a fost dedus judecății

un partaj de bunuri comune, ca urmare a divorțului părților intervenit în anul

1996, părți care, în fapt sunt despărțite din anul 1994, dat fiind că

raporturile dintre ele sunt grav și iremediabil vătămate.

În mod necontestat, în masa

bunurilor comune s-a reținut că se includ două construcții, situate la o

distanță de aproximativ 3 km una de cealaltă, una în satul Budeni, cu o vechime

de 71 ani, aflată într-o stare tehnică „satisfăcătoare” (casă bătrânească),

dobândită prin moștenire, și construcția din comuna Comana, care potrivit

concluziilor expertului I.N. nu este comod partajabil în natură.

Concluzia arătată este expusă și de

expertul S.I. care arată că nici una din cele două construcții nu este comod

partajabilă în natură.

Așa fiind, în mod just instanțele au

procedat la atribuirea fiecăreia dintre părți a unuia dintre cele două

imobilele în litigiu.

De altminteri, partajarea în natură,

aspect invocat prin recursul în anulare, pe lângă faptul că nu este realizabilă

în speța dedusă judecății, ar presupune și obligarea foștilor soți să

locuiască, în continuare, împreună, în același imobil fapt ce ar constitui o

sursă de conflicte, motiv pentru care o asemenea solicitare nu poate fi

primită.

Cât privește includerea suprafețelor

de teren în masa de împărțit, este de observat că aceasta s-a realizat în

conformitate cu mențiunile din titlul de proprietate emis părților în procedura

Legii nr. 18/1991.

Este de menționat și faptul că hotărârile

judecătorești prin care se sistează stările de indiviziune, în raport de

dispozițiile art. 786 C. civ., sunt declarative de drepturi și nu translative,

adică nu reprezintă o înstrăinare ci doar o individualizare și o materializare

a drepturilor indivize ori codevălmașe.

Așa fiind, în măsura în care, prin

hotărârea de partaj s-ar fi încălcat dreptul de proprietate al unor terțe

persoane, astfel cum se pretinde prin recursul în anulare, acestea au deschisă

calea acțiunii în revendicare pentru valorificarea pretinselor încălcări ale

drepturilor lor.

Ca atare, cum hotărârile criticate

au fost date cu aplicarea corectă a legii iar în raport de probatoriul

administrat de părți situația de fapt a fost corect reținută, recursul în

anulare dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul în

anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție împotriva deciziilor nr. 3005 din 5 noiembrie 2001 a Curții

de Apel București, secția a IV–a civilă, nr. 372 din 15 mai 2001 a Tribunalului

Giurgiu și sentința civilă nr. 5272 din 13 decembrie 2000 a Judecătoriei

Giurgiu.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2005.