ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2688/2005

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

10 septembrie 2003, la Curtea de Apel Pitești, secția de contencios

administrativ, sub nr. 4516, reclamantul M.I. a chemat în judecată pe pârâții

SC E. SA București și Ministerul Economiei și Comerțului, pentru a se constata

nulitatea absolută și parțială a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate, seria M.03 nr. 1393 din 21 septembrie 1994, cu privire la

suprafața de 1800 mp, situată pe raza comunei Dragoslavele, în punctul V.F.,

județul Argeș.

În motivarea acțiunii s-a

precizat de către reclamant, că este proprietarul terenului în suprafață de

1800 mp, dobândit pe baza unui act sub semnătură privată de la numiții F.I.G.

și F.F., F.G. și F.M., vânzare constatată și prin sentință judecătorească și cu

toate acestea, a fost inclus nelegal în certificatul de atestare a dreptului de

proprietate emis pârâtei.

S-a mai arătat că terenul nu

a fost niciodată expropriat, nu s-a aflat în patrimoniul pârâtei și nu a fost

folosit ca obiect de activitate, creându-se o confuzie gravă între un teren

recuperat din albia majoră a râului Dâmbovița și cel din litigiu.

Pârâta, prin întâmpinare a

invocat excepția tardivității acțiunii, cu motivarea că a fost depășit termenul

de un an pentru formularea acțiunii, care începe să curgă din momentul la care

reclamantul a luat cunoștință de existența acestuia, actul fiind transcris.

De asemenea, a invocat și

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, în sensul că nu

s-a făcut dovada existenței unui drept propriu care a fost încălcat prin

emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Curtea de Apel Pitești,

secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 46, pronunțată la

25 martie 2004, a admis acțiunea, a constatat nulitatea absolută, parțială a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate, seria M.03 nr. 1393 din

26 septembrie 1994, cu privire la suprafața de 1834 mp, situată pe raza comunei

Rucăr, în punctul V.F., evidențiate în schița raportului de expertiză întocmită

de expertul I.I., ce face parte integrantă din prezenta sentință, cu

următoarele vecinătăți: la Nord - P.N.I.; la Est - drum acces (trasat pe

marginea râului Dâmbovița); la Sud - P.S. și la Vest - P.I.N.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că terenul în litigiu are suprafața de 1834 mp, este situat

pe raza comunei Rucăr, în punctul V.F. și a aparținut numitului F.G., care a

fost împroprietărit ca veteran de război și pe care l-a înstrăinat, prin act

sub semnătură privată.

De asemenea, tot ca situație

de fapt, instanța a constatat că pentru acest teren, Judecătoria Câmpulung a

pronunțat sentința civilă nr. 992 din 22 mai 2003, care a ținut loc de act de

vânzare-cumpărare.

Referitor la actul atacat,

instanța a precizat, reținând în act sens și concluziile raportului de

expertiză efectuată în cauză, că pârâta nu beneficia pentru terenul din

litigiu, de acte de administrare în nume propriu, iar la data apariției Legii

nr. 15/1990, terenul nu se afla în patrimoniul acestuia, fiind inclus abuziv în

certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

Documentația pe baza căreia

s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate, nu a conținut

situația juridică privind terenurile aflate în patrimoniul societății, iar din

adresa nr. 760 din 6 februarie 2004, emisă de Primăria comunei Rucăr, s-a

menționat că terenul în litigiu, situat în punctul V.F., a fost folosit de

fostul A.C.H., în urma amenajării albiei râului Dâmbovița, în anul 1987, urmând

ca la finalizarea lucrărilor să fie restituit foștilor proprietari.

Referitor la excepția de

tardivitate, pe care instanța a respins-o prin încheierea de ședință din 28

ianuarie 2004, s-a motivat că, de vreme ce pârâta nu a dovedit că a comunicat

reclamantului, certificatul de atestare a dreptului de proprietate, nu se poate

pretinde că acțiunea a fost promovată cu depășirea termenului de 1 an de la

data emiterii actului, chiar dacă reclamantul a semnat actul de vecinătate,

acesta neavând cum să cunoască la ce dată se va emite actul.

Iar în legătură cu excepția

de nulitate a raportului de expertiză invocată de pârâtă, s-a reținut că

aceasta este nefondată, neexistând motive de nulitate, deoarece adresele de

înștiințare au fost încheiate corect.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs, pârâta SC E. SA București, invocând în conformitate cu art.

304 pct. 9 și 6 C. proc. civ., nelegalitatea.

În motivarea recursului s-a

susținut că acțiunea este tardivă în condițiile art. 5 alin. (5) din Legea nr.

29/1990, modificată și că greșit s-a reținut că Ministerul Industriilor avea

obligația legală să-i comunice reclamantului, certificatul de atestare a

dreptului de proprietate.

Tot în acest sens, s-a

arătat că actul a fost transcris în Registrul de Transcripțiuni Imobiliare al

Judecătoriei Câmpulung, sub nr. 5142 din 28 septembrie 1995 și înscris în C.F.

a Judecătoriei Câmpulung, sub nr. 47 al localității Rucăr, cu nr. cadastral 71

din 7 decembrie 1999, situație în care actul conferă opozabilitate față de

eventualii titulari ai unor drepturi cu același obiect.

O altă critică s-a referit

la lipsa calității procesuale active a reclamantului, asupra căreia instanța nu

s-a pronunțat. S-a susținut că reclamantul nu putea fi proprietarul terenului

prevăzut în sentința civilă nr. 992 din 22 mai 2003, a Judecătoriei Câmpulung,

întrucât la data încheierii înscrisului sub semnătură privată, acesta era

minor, iar sentința se referă la tatăl său; ori la data când a introdus

acțiunea în contencios, îl înstrăinase numitului P.N.I., prin actul autentic

nr. 1484/2003.

S-a mai susținut de către

recurentă, că și excepția privind nulitatea raportului de expertiză tehnică

judiciară invocată în temeiul art. 208 alin. (1), coroborat cu art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., a fost greșit soluționată, rezultând că expertul a convocat

la expertiză SC E.M., în loc de E.

În ce privește fondul

cauzei, recurenta a susținut că schița cadastrală aflată la dosar probează

poziția terenului ce face obiectul certificatului de atestare a dreptului de

proprietate în suprafață de 4811,57 mp, teren neproductiv situat în albia

majoră a râului Dâmbovița.

Împotriva aceleiași hotărâri

a declarat recurs, și Ministerul Economiei și Comerțului, invocând

nelegalitatea, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, s-a susținut că,

deși a fost citat ca parte în proces, apărarea sa nu a fost analizată, că

acțiunea este tardiv formulată, cu depășirea cu mult a termenului de 1 an

prevăzut de art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990.

De asemenea, s-au mai

formulat critici în legătură cu lipsa calității procesuale active a reclamantului

și necomunicarea raportului de expertiză tehnică.

Recursurile sunt fondate.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, analizând actele dosarului, în raport cu criticile formulate, urmează

să constate că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Pitești este nelegală și

netemeinică.

Referitor la excepția de

tardivitate a acțiunii, rezultă că instanța de fond a făcut o analiză greșită,

reținând că recurenta-pârâtă nu a făcut dovezi în legătură cu comunicarea

actului către reclamantul-intimat.

O atare motivare nu are nici

un temei legal, întrucât Ministerul Industriilor nu avea obligația legală să

comunice actul, reclamantului-intimat.

Rezultă, însă, că acesta a

fost transcris în C.F., că o atare operațiune conferă actului, opozabilitatea

față de eventualii titulari ai unor drepturi cu același obiect, astfel că data

adusă la cunoștință ca urmare a publicității imobiliare, a fost 7 decembrie

1999.

Reclamantul-intimat a

promovat acțiunea în anularea actului administrativ, la 10 septembrie 2003, cu

depășirea terenului de 1 an prevăzut de art. 5 alin. ultim din Legea nr.

29/1990, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii.

Mai mult, rezultă că în

momentul în care s-a procedat la delimitarea suprafeței de teren aflată în

patrimoniul sucursalei E.H. Vâlcea, ocazie în care Primăria comunei Rucăr a

încheiat procesul-verbal din 4 august 1994, acesta a fost semnat și de vecinii

existenți la data respectivă, inclusiv reclamantul din cauza de față.

Instanța a analizat greșit

acest moment, dându-i o altă interpretare, deși la acea dată reclamantul nu a

făcut nici o opoziție că proprietatea sa s-ar identifica cu o parte din

amplasamentul terenului recurentei.

Și critica referitoare la

lipsa calității procesuale active este întemeiată, rezultând că terenul pretins

nu se mai află în patrimoniul intimatului, acesta fiind înstrăinat cu act

autentic încheiat la 7 mai 2003, de Biroul Notar Public T.F. din Câmpulung, sub

nr. 1484/2003, astfel că la momentul introducerii acțiunii nu mai putea face

dovada vătămării unui drept subiectiv.

Chiar dacă

intimatul-reclamant ar fi justificat un interes, prevalează aspectul procedural

legat de tardivitatea acțiunii, de imposibilitatea juridică de a exercita acest

drept.

Temeinicia acestei critici,

ce reprezintă o excepție dirimantă, face inutilă analizarea criticilor de fond

referitoare la încălcarea unor reguli de procedură, cu ocazia administrării

expertizei în cauză, astfel că Înalta Curte de Casație și Justiție urmează ca,

admițând cele două recursuri, să caseze sentința atacată și în fond, să

respingă acțiunea, ca tardiv formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de SC E. SA București și Ministerul Economiei și Comerțului împotriva sentinței

civile nr. 46/F/C din 25 martie 2004, a Curții de Apel Pitești, secția

comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și

în fond, respinge acțiunea, ca tardiv formulată.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 aprilie 2005.