ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2801/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, reclamantul P.N.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC E. SA și Ministerul Industriei și Resurselor, constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 03 nr. 1393 eliberat la data de 21 septembrie 1994, pentru suprafața de 2.022 mp. teren care este proprietatea sa. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că terenul de 2.022 mp este situat în comuna Dragoslavele, județul Argeș, punctul „Valea Frasinului” având următoarele vecinătăți: E – râul Dâmbovița, N-V – P.N.I.

(o altă proprietate care îi aparține) și S – M.I. Terenul a fost proprietatea defunctului B.I. și a soției sale B.D. care au figurat cu terenul înregistrat în Registrul agricol al comunei Dragoslavele, vol.3, poziția 543, până în anul 1996. Reclamantul a susținut că a cumpărat terenul în anul 1996, prin înscris sub semnătură privată, iar prin sentința civilă nr. 4799 din 05 decembrie 2000 a Judecătoriei Câmpulung s-a constatat dobândirea dreptului său de proprietate ca urmare a acestei vânzări și, cu toate că făcea obiectul proprietății private, terenul a fost inclus în suprafața totală de 4.811 mp. pentru care s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate a cărui anulare o solicită.

Terenul nu a fost expropriat și nu s-a aflat în patrimoniul pârâtei SC E. SA la data eliberării certificatului sus menționat, susținând că rezultă și din vecinătățile greșit prevăzute în planul de situație care a stat la baza eliberării sale faptul că terenul proprietatea sa nu trebuia inclus în certificatul de atestare a dreptului de proprietate. De asemenea, mai susține că la data eliberării certificatului, terenul nu era folosit de pârâtă pentru realizarea obiectului său de activitate, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 1 din H.G. 834/1991 și art. 480 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Industriei și Resurselor a solicitat respingerea acțiunii, având în vedere că certificatul nu reprezintă titlu de proprietate ca în cazul celor emise în baza Legii 18/1991, ci atestă o anumită situație patrimonială existentă la un moment dat (data înființării societății comerciale prin hotărâre de Guvern), dreptul de proprietate al societății comerciale fiind dobândit prin efectul legii(art. 20 alin. (2) din Legea 15/1990) și nu prin actul administrativ a cărui anulare se solicită. Pârâta SC E. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității acțiunii față de dispozițiile art. 5 din legea 29/1990 și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului care nu face dovada încălcării unui drept al său propriu la data emiterii certificatului.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, precizând că ulterior emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate s-au cumpărat de la F.P.S. și, respectiv, F.P.P. acțiunile aferente valorii acestui teren și s-a procedat la majorarea capitalului social al societății. Suprafața de teren ce face obiectul certificatului în litigiu a fost delimitată încă din anul 1994 de Primăria comunei Rucăr, conform procesului – verbal din 04 august 1994, reclamantul nefigurând printre vecinătăți pentru a fi convocat la încheierea acestui proces – verbal, iar pe acest teren se află baza de producție a Sucursalei Energomontaj Râmnicu Vâlcea. La termenul de judecată din 20 iunie 2003, prima instanța a respins excepția inadmisibilității și excepția tardivității formulării acțiunii.

Prin încheierea nr. 64 din 14 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiției, secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea de strămutare a cauzei formulată de pârâtă și a strămutat cauza la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, păstrând actele îndeplinite. Cauza a fost înregistrată la data de 28 ianuarie 2004 pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal. Prin completarea la întâmpinare, Ministerul Economiei și Comerțului, în calitate de succesor al Ministerului Industriei și Resurselor, a invocat excepția tardivității acțiunii formulate cu depășirea termenului de un an prevăzut de art. 5 alin. (5) din Legea 29/1990 și excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1494 din 16 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția a VIII – a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei de interes și a respins acțiunea ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul, recurs care a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 3827 din 17 iunie 2005, sentința fiind casată, iar cauza trimisă spre rejudecare la aceeași instanță. Instanța de control judiciar a reținut că cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză au concluzii diferite, astfel încât se impune administrarea unei noi expertize de specialitate care urmează să indice, motivat și argumentat, în ce măsură concluziile unuia dintre rapoartele de expertiză pot fi împărtășite și menținute.

Noua expertiză trebuie să aibă în vedere obiectivele părților, dar mai ales să concilieze concluziile rapoartelor precedente, stabilind în ce măsură există sau nu suprapuneri de teren între proprietățile părților. În fond, după casare, Ministerul Economiei și Comerțului a formulat întâmpinare prin care a reluat cele două excepții invocate anterior(tardivitatea și inadmisibilitatea acțiunii), precum și susținerile pe fondul cauzei invocate în întâmpinarea formulată anterior.

De asemenea, prin întâmpinarea formulată la rejudecarea cauzei, pârâta SC E. SA a invocat excepția tardivității acțiunii, sens în care a făcut referire la decizia nr. 2688 din 20 aprilie 2005 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, excepția inadmisibilității acțiunii față de împrejurarea că la momentul emiterii certificatului contestat, reclamantul nu deținea în proprietate suprafața de teren de 2.022 mp., iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii. La termenul de judecată din 27 martie 2006, prima instanță a constatat că cele două excepții au fost respinse la termenul din 20 iunie 2003, iar împotriva încheierii prin care au fost respinse nu s-a formulat recurs, astfel încât devin incidente dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., nemaiputând fi puse în discuție. Cu ocazia rejudecării, Curtea de apel a încuviințat efectuarea unei noi expertize care să concilieze concluziile rapoartelor precedente, pentru a se stabili în ce măsură există suprapuneri de teren între proprietățile părțile. Prin sentința nr. 899 din 8 februarie 2011, în fond după casare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea și a admis în parte cererea pârâtei SC E. SA de acordare a cheltuielilor de judecată, obligând reclamantul la plata sumei de 5325 lei către această pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a adopta această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Ministerul Industriilor a emis la data de 29 septembrie 1994, în favoarea pârâtei SC E. SA, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x cu privire la suprafața de teren de 4.811,57 mp.

situat în comuna Rucăr, județ Argeș, în baza Legii 15/1990 și a H.G. 834/1991. Prin sentința civilă nr. 4799 din 05 decembrie 2000, Judecătoria Câmpulung a admis acțiunea formulată de reclamantul P.N.I. în contradictoriu cu B.D., constatând că reclamantul a cumpărat de la B.D. suprafața de 2.022 mp. situată în punctul „Valea Frasinului”, pe raza comunei Dragoslavele, jud. Argeș, având ca vecinătăți: la est-râul Dâmbovița, la nord-vest – P.N.I. și la sud – M.I., având în vedere împrejurarea că reclamantul a cumpărat acest teren prin chitanță(înscris sub semnătură privată) la data de 24 iulie 2000, deși în motivarea prezentei acțiuni susține că a cumpărat terenul în anul 1996. Prima instanță a reținut că nu pot fi primite susținerile reclamantului, potrivit cărora certificatul a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 1 și art. 4 din H.G.

nr. 834/1991, având în vedere următoarele: Pe terenul ce face obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate se afla amplasată baza de producție a Sucursalei E.H. Râmnicu Vâlcea, în vederea realizării obiectului de investiții „Amenajarea Hidroenergetică Dâmbovița pe sectorul Satic Dragoslavele”, lucrările pentru realizarea acestui obiectiv de investiții fiind demarate în anul 1985. O dovadă în acest sens o constituie contractul nr. 1612/1986 încheiat între Trustul Antrepriză Generală Energomonataj și Î.E. Curtea de Argeș, în calitate de beneficiar, pentru execuția lucrărilor de contrucții montaj la obiectivul de investiții A.H. Dâmbovița, prevâzându-se în condițiile speciale la acest contract că beneficiarul se obligă să asigure teren pentru amplasarea baracamentelor situate în colonia din Rucăr a unității de construcții.

Sub aspectul situației terenului ce face obiectul certificatului contestat de reclamant, prima instanță a apreciat că prezintă relevanță și adresa nr. 2524 din 04 mai 2004 emisă de Primăria comunei Rucăr, județ Argeș în care se consemnează că în registrul agricol aflat în arhiva Primăriei comunei Rucăr, la vol. 32, poziția 56, Sucursala E.H. Râmnicu Vâlcea este înregistrată cu suprafața de 4.800 mp. teren curți clădit și o construcție de 220 mp. Prima instanță a reținut, din înscrisurile depuse la dosar, că terenul proprietatea pârâtei face parte din categoria de folosință „neproductiv prundiș”, recuperat din albia majoră a râului Dâmbovița și că în cadrul lucrărilor de amenajare hidroenergetică a râului, pârâta a executat și lucrări de umplutură cu pământ care au dus la înălțarea terenului și recuperarea lui din zona inundabilă a râului.

Mențiunea existentă în adresa nr. 11902 din 03 noiembrie 2003 emisă de SC H. SA, conform căreia suprafața de teren de 4.811 mp a fost pusă la dispoziția Sucursalei E.H. Râmnicu Vâlcea spre folosință, nu este de natură să ducă la concluzia nelegalității certificatului contestat, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, pentru executarea H.G. nr. 834/1991 s-a stabilit că societăților comerciale din domeniul construcțiilor ce au în folosință terenuri ocupate cu baze de producție sau organizare de șantier, li se atribuie în proprietate aceste suprafețe de teren, pe baza H.G. nr. 834/1991. Or, pârâta se încadra în această categorie, deținând organizare de șantier pe terenul pe care îl avea în folosință și obținând acordul beneficiarului investiției și al Consiliului Local Rucăr, i s-a eliberat de către Ministerul Industriilor certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

Contrar opiniei reclamantului, acest teren era necesar pentru realizarea obiectului de activitate al pârâtei, la data eliberării certificatului, rezultând din adresa nr. 70 din 23 martie 1994 emisă de pârâtă că urmau a fi realizate mai multe lucrări pe terenul respectiv, lucrări specifice obiectului său de activitate. Împrejurarea că și ulterior datei de 01 ianuarie 1990 terenul a fost necesar pentru desfășurarea activității pârâtei rezultă din înscrisurile de la dosar, respectiv actele adiționale la contractul nr. x/1986, printre care actul adițional nr. x/1991 care în anexa 1 prevede eșalonarea execuției obiectivului „Amenajarea Hidroenergetică Dâmbovița pe sectorul Satic – Dragoslavele”, termenele de terminare a obiectivului și termenele de predare a acestuia.

Referitor la susținerea reclamantului că pe teren se află construcții provizorii și o singură construcție din zidărie care nu a fost transmisă din proprietatea Hidroelectrica în proprietatea pârâtei, prima instanță a reținut incidența prevederilor Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 1701 din 13 decembrie 1958 privind reglementarea modului de finanțare a organizării șantierelor de construcții – montaj și trecerea ca mijloace fixe la organizațiile de construcții montaj a unor construcții și utilaje prevăzute în proiectul de organizare a executării lucrărilor de construcții montaj. Referitor la terenul proprietatea reclamantului, prima instanță a reținut că acesta a fost cumpărat în baza unei chitanțe la data de 24 iulie 2000 ( și nu în anul 1996) de la B.D., iar potrivit mențiunilor din adeverința nr. 1034 din 27 mai 2003 eliberată de Primăria comunei Dragoslavele, județ Argeș, soții B.I.

și B.D. au figurat înscriși în registrul agricol al comunei Dragoslavele, din anul 1965 și până în anul 1996 cu un teren în suprafață de 2.900 mp. fânețe. Faptul că terenul în litigiu nu a făcut obiectul unui schimb sau transfer între cele două comune este consemnat și în adresa nr. 686 din 19 februarie 2004 emisă de Primăria comunei Dragoslavele. Din aceste înscrisuri rezultă că terenul cumpărat de reclamant face parte din categoria de folosință „fânețe” și se află pe raza comunei Rucăr, astfel cum a stabilit și expertiza tehnică efectuată în cauză. Cu toate acestea, prin sentința civilă nr. 4799/2000 a Judecătoriei Câmpulung Argeș se constată că reclamantul a cumpărat de la B.D.

suprafața de 2.022 mp teren situat pe raza comunei Dragoslavele, iar ulterior obținerii acestei hotărâri judecătorești, se întocmește o documentație cadastrală pe baza căreia reclamantul își înscrie dreptul de proprietate în Cartea funciară a comunei Dragoslavele, deși terenul se află pe raza comunei Rucăr. Prima instanță a reținut că terenurile proprietatea celor două părți în litigiu fac parte din categorii de folosință diferite, fiind proprietăți distincte, astfel cum a stabilit și una din expertizele efectuate în cauză, că noul raport de expertiză concluzionează că terenurile aparținând părților sunt, din punct de vedere istoric, entități disjuncte din categorii de folosință diferite și provenind de la origini diferite.

Astfel, proprietatea reclamantului este un teren ce face parte din categoria „fâneață” pe teritoriul comunei Dragoslavele, iar proprietatea pârâtei este un teren ce face parte din categoria „neproductiv – prundiș”, aflat pe teritoriul comunei Rucăr, jud. Argeș. Concluzionând, judecătorul fondului a reținut următoarele: Cu privire la raportul de expertiză întocmit de expertul U.I. a apreciat că acesta nu este de natură să contribuie la stabilirea corectă a situației de fapt și la dezlegarea pricinii, motiv pentru care a fost înlăturat. Raportul de expertiză întocmit de expertul P.I. a stabilit că pe hotarul comun, pe toată lungimea sa, cele două terenuri se suprapun, suprapuneri cu ecart aleatoriu între 0 și 8 m, iar raportul de expertiză întocmit de experții A.M.

și N.V. a stabilit că suprapunerea este de 290,46 mp. Curtea de apel a apreciat că această suprapunere nu poate constitui o cauză de nulitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat, având în vedere următoarele considerente: Nulitatea unui act administrativ poate interveni pentru cauze anterioare sau concomitente emiterii sale. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate ce face obiectul prezentei acțiuni a fost emis în anul 1994, iar reclamantul solicită anularea acestuia invocând încălcarea dreptului de proprietate pe care l-a dobândit asupra terenului de 2.022 mp. în anul 2000, deci ulterior emiterii acestui certificat.

Se arată că la data emiterii certificatului, terenul pe care l-a cumpărat în anul 2000 era proprietate privată, respectiv proprietatea vânzătoarei B.D., conform mențiunilor din Registrul agricol al comunei Dragoslavele, astfel încât emiterea acestuia s-a făcut cu încălcarea dreptului de proprietate al acestei persoane asupra terenului în litigiu. Sub acest aspect, s-a reținut că B.D. a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate cu privire la acest teren la data de 29 noiembrie 2005, iar Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Argeș i-a eliberat titlul de proprietate nr. 2 din 02 martie 2006 pentru suprafața de 2.887 mp teren situat pe teritoriul comunei Rucăr, iar până la data vânzării terenului la 24 iulie 2010, acesta nu a invocat încălcarea dreptului de proprietate pe care considera că îl are asupra terenului.

Pentru a se dispune anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei trebuie să rezulte din probele administrate că în anul 1994 când a fost eliberat, existau suprapuneri între terenul proprietatea pârâtei și terenul proprietatea persoanei fizice de la care reclamantul l-a cumpărat în anul 2000. Or, așa cum s-a arătat, cele două terenuri erau distincte, făceau parte din categorii de folosință diferite, terenul pârâtei aparținând categoriei „neproductiv-prundiș”, iar celălalt teren fiind în categoria „fânețe”. Pentru a stabili suprapunerea de 290,46 mp existentă în prezent între cele două terenuri, experții A.M. și N.V. au avut în vedere la identificarea terenului reclamantului, printre alte înscrisuri, documentația cadastrală întocmită ulterior obținerii sentinței civile nr. 4799 din 05 decembrie 2000 a Judecătoriei Câmpulung Argeș, în scopul înscrierii terenului în Cartea funciară și acordării numărului cadastral.

Sub aspectul identificării acestui teren, Curtea de apel a reținut că la pronunțarea sentinței menționate, identificarea s-a făcut exclusiv în funcție de precizările pe care vânzătoarea le-a făcut în cuprinsul chitanței, fără a fi întocmit un raport de expertiză topografică pentru stabilirea vecinătăților și fără a avea la dispoziție un plan parcelar avizat de autoritățile competente, astfel cum au constatat și expertizele din prezenta cauză. Această constatare nu este de natură să aducă atingere puterii de lucru judecat a sentinței, ci evidențiază modul în care s-a făcut localizarea terenului la momentul constituirii titlului de proprietate al reclamantului, localizare care este invocată ulterior pentru anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Cât privește documentația cadastrală avută în vedere la identificarea terenului reclamantului, s-a constatat că nu toate datele înscrise în aceasta s-au confirmat cu ocazia efectuării expertizei topografice în cauză, cum ar fi vecinătatea la est a terenului care nu este râul Dâmbovița așa cum se specifică în documentație. Prin urmare, stabilirea în anul 2010 a unei suprapuneri a terenurilor, în condițiile anterior menționate, nu poate constitui o cauză de nulitate a certificatului contestat, atâta timp cât nu rezultă că la data emiterii, în anul 1994, terenul proprietatea pârâtei a inclus și o parte din terenul proprietatea persoanei care a vândut reclamantului cei 2.022 mp. Suprapunerea constatată în prezent dă posibilitatea inițierii unei acțiuni de drept comun, acțiunea în revendicare, cu ocazia soluționării acesteia urmând să se stabilească care este titularul dreptului de proprietate asupra suprafeței pe care terenurile părților se suprapun.

În fine, Curtea de apel a reținut că certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu constituie pentru reclamant un act administrativ vătămător în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990 (în vigoare la data promovării prezentei acțiuni), nefiind emis cu încălcarea dispozițiilor H.G. nr. 834/1991 și al dreptului de proprietate al reclamantului dobândit ulterior emiterii certificatului. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen motivat și legal timbrat reclamantul, pentru nelegalitate și netemeinicie. Motivele de recurs invocate se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. invocându-se greșita aplicare a dispozițiilor legale atât în ceea ce privește administrarea probelor în faza rejudecării în fond după casare cât și în ceea ce privește greșita aplicare a legii în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor H.G.

nr. 834/1991 în ceea ce privește aprecierea legalității certificatului de atestare a dreptului de proprietate eliberat la data de 21 septembrie 1994 de Ministerul Industriilor în favoarea pârâtei-intimate SC E. SA București. Se solicită, în principal casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru nerespectarea limitelor deciziei de casare, în raport de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Se arată că instanța de fond după casare a încuviințat admiterea unei noi expertize, față de concluziile diferite ale celor două rapoarte administrate în cauză, dar nu a ținut cont și de obiectivele părților și criticile formulate în recursul anterior, iar obiectivele expertizelor încuviințate și impuse în limitele deciziei de casare nu au fost deplin lămurite, impunându-se casarea cu trimitere spre rejudecare.

În subsidiar se solicită de recurent admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii și anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 21 septembrie 1994 în principal pentru suprafața de 1.450 mp conform expertizei efectuate de expert V.I. sau în subsidiar pentru suprafața de 290 mp pentru cealaltă expertiză efectuată în cauză. În raport de această solicitare și de acest motiv de recurs se invocă aplicarea greșită a legii în ceea ce privește administrarea probelor, aprecierea concluziilor expertizei și aprecierea legalității certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat în raport de dispozițiile art. 1 și art. 4 din H.G.

nr. 834/1991 act normativ în vigoare la data emiterii certificatului de atestare contestat. În motivele de recurs se arată deși instanța de fond a concluzionat corect în sensul existenței unei suprapuneri de terenuri nu a dispus anularea în parte a certificatului contestat și a îndrumat reclamantul-recurent la promovarea unei acțiuni în revendicare, de comparare a titlurilor invocate de părți, apreciat de recurent ca fiind o denegrare de dreptate. Se solicită a se constata că în cauză nu au fost respectate de emitent dispozițiile art. 1 și 4 din H.G. nr. 834/1991, în vigoare la data emiterii deoarece terenul care formează obiectul certificatului în suprafață de 4.811 mp nu a fost deținut și folosit terenul și nu i-a fost necesar desfășurării activității conform obiectului de activitate specific al societății pârâte-intimate și se solicită anularea în parte în ceea ce privește suprafața care se suprapune peste suprafața aflată în proprietatea recurentului-reclamant.

Recurentul arată că în mod nelegal instanța de fond a apreciat că acesta nu are un drept recunoscut de lege vătămat prin emiterea titlului de proprietate, dreptul său vătămat constând în dreptul de proprietate pentru o parte din terenul care este cuprins în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, în litigiu. La dosar intimata-pârâtă SC E. SA a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea ca nefondat, întâmpinare comunicată celorlalte părți. Recurentul-reclamant a depus la dosar concluzii scrise. Analizând recursul declarat, în raport de motivele invocate, Curtea apreciază pentru următoarele considerente că este nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condițiile motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. și neexistând motive de casare cu trimitere pentru suplimentarea probatoriului administrat pentru eludarea unui nou raport de expertiză. Curtea apreciază că soluția recurată de respingere a acțiunii pronunțată în fond după casare și în rejudecare este corectă, temeinică și legală în raport de probatoriul administrat neexistând motive de casare cu trimitere spre rejudecare sau de modificare a soluției recurate. În ceea ce privește prima critică formulată în cadrul recursului, în sensul că instanța de fond prin sentința recurată, în urma rejudecării nu a ținut cont de dispozițiile din decizia de casare și a aplicat greșit dispozițiile art. 315 C. proc. civ. nu poate fi reținută.

Din actele dosarului rezultă că prin sentința civilă nr. 1494 din 16 iunie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei de interes și pe fond s-a respins ca neîntemeiată acțiunea recurentului având ca obiect anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 29 septembrie 1994 de Ministerul Industriilor în favoarea pârâtei-intimate SC E. SA prin care i s-a certificat dreptul pentru o suprafață de 4.811,57 mp situat în comuna Rucăr județul Argeș. Prin Decizia nr. 3827 din 17 iunie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal s-a admis recursul declarat de reclamantul-recurent și s-a casat sentința atacată trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de recurs a reținut că cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză au concluzii diferite, impunându-se efectuarea unei noi expertize de specialitate care urmează să indice în ce măsură concluziile unuia dintre rapoartele de expertiză pot fi menținute. Noua expertiză trebuia să aibă în vedere obiectivele părților și să stabilească în ce măsură sau nu suprapuneri de teren între proprietățile părților. Curtea constată că în rejudecare, cu respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. față de obligația administrării probelor impusă prin decizia de casare a doua instanță a administrat proba cu expertiza dispusă prin decizia de casare și cu obiectivele menționate în decizia de casare în scopul stabilirii concrete a situației de fapt.

Mai mult Curtea constată că instanța în rejudecare și-a exercitat corect și deplin rolul activ pentru aflarea adevărului în cauză, în baza art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. și a încuviințat motivat la cererea părților efectuarea celui de al doilea raport de expertiză în cauză, în urma rejudecării. Curtea apreciază că în cauză au fost respectate, cu prisosință dispozițiile art. 315 C. proc. civ., iar instanța de fond și-a exercitat rolul activ în ceea ce privește administrarea probelor și verificarea susținerilor părților neexistând motive de casare cu trimitere spre rejudecare în sensul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. În ceea ce privește recursul declarat în raport de soluția recurată de respingere a acțiunii, Curtea o apreciază ca legală și temeinică, motivată cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc.

civ. și cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile respectiv a dispozițiilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991 și ale Legii nr. 15/1990. În cauză a fost stabilit în mod corect că la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, respectiv 29 septembrie 1994 terenul în suprafață de 4.811,57 mp se afla în folosința pârâtei intimate SC E. SA și servea îndeplinirii obiectivului de activitate al societății în acea perioadă, terenul fiind utilizat de Sucursala Microcentrale Curtea de Argeș din anul 1985 pentru lucrări de organizare tehnologică a montajului echipamentelor hidromecanice și pus la dispoziție spre folosință Sucursalei E.H.

Rm.Vâlcea în conformitate cu clauzele contractuale. Instanța de fond a apreciat în mod corect că în cauză recurentul-reclamant nu are un drept recunoscut de lege vătămat în sensul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990, în vigoare la data formulării acțiunii în contencios administrativ. Nu poate fi reținută susținerea privind încălcarea dreptului de proprietate invocat pentru o suprafață contestată pentru care s-ar propune suprafață din certificatul de atestare cu suprafața deținută în acte sub semnătură privată din 24 iulie 2000 de către recurent. La data cumpărării 24 iulie 2000 și ulterior la data pronunțării sentinței civile nr. 4799 din 5 decembrie 2000, terenul în litigiu se afla în folosința pârâtei-intimate, fiind cuprins în certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor contestat.

În mod corect instanța de fond a arătat că acțiunea în revendicare, imprescriptibilă este acțiunea pe care o poate promova recurentul, în calitate de proprietar neposesor pentru a fi lămurită situația constatată prin rapoartele de expertiză privind suprapunerea de terenuri. Pe calea unei acțiuni în revendicare, de comparare a titlurilor invocate de părți se poate stabili titularul dreptului de proprietate asupra suprafeței pe care terenurile părților se suprapun compararea titlurilor reprezentând o procedură civilă care excede controlului de legalitate întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 29/1990 și care presupune și verificarea titlurilor autorilor părților pentru a se putea aprecia asupra titlului „mai caracterizat”.

În mod corect instanța de fond a apreciat în raport de probele administrate – acte și rapoarte de expertiză că nu se poate stabili în anul 2010 existența unei suprapuneri a terenurilor în condițiile în care nu rezultă că la data emiterii certificatului contestat anul 1994 terenul societății pârâte a inclus și o parte din terenul proprietatea persoanei care a vândut reclamantului în anul 2000, iar prin sentința civilă nr. 4799 din 5 decembrie 2000, identificarea terenului s-a făcut exclusiv în raport de conținutul înscrisului sub semnătură privată, fără a fi întocmit un raport de expertiză topografică pentru stabilirea vecinătăților. În mod corect s-a apreciat că reclamantul - recurent nu a probat existența unui drept recunoscut de lege vătămat în sensul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990.

Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.N.I. împotriva sentinței nr. 899 din 8 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2012.