ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6034/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele :

Prin cererea înregistrată la nr. 259

din 4 octombrie 2004 la Biroul Executorului Judecătoresc S.N., creditoarea SC

M. SA în contradictoriu cu debitorul B.G. a solicitat executarea silită a

sentinței civile nr. 4336/COM din 17 mai 2004 a Tribunalului Constanța, în

scopul recuperării următoarelor sume: 196,65 dolari SUA în echivalent lei din

ziua efectuării plății reprezentând contravaloarea serviciilor de telefonie

mobilă, 39.981,70 lei debit și 345.000 lei cheltuieli de judecată.

Conform art. 373

1

C. proc.

civ., executorul judecătoresc a solicitat instanței încuviințarea executării

silite a hotărârii judecătorești menționate.

Prin încheierea nr. 302 din 11

februarie 2004 Judecătoria Medgidia a admis în parte cererea formulată,

încuviințând executarea silită împotriva debitorului B.G., în temeiul sentinței

civile nr. 4336/COM din 17 mai 2004 a Tribunalului Constanța în limita

debitului de 345.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că, nu este posibilă executarea silită a sumelor de

39.981,470 lei și 196,65 dolari SUA în echivalent lei, de către creditoare,

întrucât administratorul nu datorează creditoarei, ci societății debitoare,

plățile fiind destinate a satisface creanțele tuturor creditorilor, în

condițiile legii.

Împotriva acestei încheieri a

declarat apel, creditoarea SC M. SA, susținând că, aspectele examinate de

instanța de executare exced procedurii necontencioase de încuviințare a

executării silite, că sentința civilă nr. 4336/COM/2004 a Tribunalului Constanța,

fiind pronunțată în materie comercială nu mai era necesară încuviințarea ei cu

formula executorie.

A mai arătat că executarea silită

este guvernată de dispozițiile Codului de procedură civilă, iar hotărârea

menționată conține o obligație susceptibilă de executare silită, iar faptul că

în dispozitivul ei nu apare mențiunea că debitorul este obligat la plata

sumelor nu echivalează cu inexistența obligației de plată, dispozitivul fiind

formulat conform art. 124 din Legea nr. 64/1995.

Curtea de Apel Constanța, secția

civilă, prin decizia nr. 246/C din 23 februarie 2005, a respins ca nefondat

apelul declarat de creditoarea SC M.SA București, cu motivarea că executarea

silită a hotărârilor prin care s-a angajat răspunderea materială a

administratorilor se efectuează, potrivit art. 140 alin. (1) din Legea nr.

64/1995, republicată, conform dispozițiilor Codului de procedură civilă, dacă

legea nu dispune altfel, iar potrivit art. 138 din același act normativ, sumele

astfel obținute vor intra în averea debitorului și vor fi destinate completării

fondurilor necesare continuării activității debitorului, în caz de reorganizare

sau acoperirii pasivului, în caz de faliment.

Din interpretarea dispozițiilor

legale menționate rezultă că titularul cererii de executare silită a hotărârii

judecătorești prin care s-a angajat răspunderea patrimonială a

administratorului societății debitoare este lichidatorul, în calitatea sa de

reprezentant al debitorului, persoană juridică, iar nu creditorul care a

promovat acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 137 alin. (1) din Legea nr.

64/1995, republicată.

Că, potrivit textului de lege

menționat, destinația sumelor la plata cărora administratorul a fost obligat,

este stabilită în mod expres de lege, el neputând fi executat silit, în mod direct,

în condițiile Codului de procedură civilă, de creditorul care a solicitat

instanței ca parte a pasivului debitorului ajuns în stare de insolvență să fie

suportat de administrator.

Art. 140 alin. (1) din lege

stabilește reglementarea aplicabilă executării silite inițiată de lichidatorul

societății debitoare ajunsă în stare de insolvență creditor al obligației de

plată stabilită de instanță în sarcina administratorului societății debitoare,

fiind exclusiv aceasta din urmă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs creditoarea SC M. SA București, fără a o încadra în drept și susținând

în esență, că Legea nr. 64/1995 republicată/modificată nu interzice inițierea

executării silite de către titularul cererii și că a interpreta astfel înseamnă

a nega valoarea hotărârii judecătorești, iar cele două instanțe au încălcat

dispozițiile legale care reglementează încuviințarea executării silite și au

transformat procedura necontencioasă a încuviințării într-un proces pe calea

dreptului comun.

Recursul nu este fondat.

Prin sentința civilă nr. 8963/COM

din 19 decembrie 2002 pronunțată de Tribunalul Constanța, prin judecător

sindic, s-a dispus deschiderea procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995 față

de debitoarea SC M.I. SRL, iar prin încheierea nr. 4126 din 23 iunie 2003

pronunțată de Tribunalul Constanța s-a dispus falimentul debitoarei, fiind

desemnat în calitate de lichidator SC C.T. SRL.

Lichidatorul a întocmit tabelul

definitiv consolidat al obligațiilor debitoarei S.C. M.I. SRL în care este

înscrisă și creanța creditoarei SC M. SA București.

Tribunalul Constanța, prin sentința

civilă nr. 4336/COM din 17 mai 2004, a admis cererile formulate de reclamantele

creditoare Administrația Finanțelor Publice Medgidia și SC M. SA București și

în temeiul art. 124 lit. d) din Legea nr. 64/1995 a dispus ca sumele pentru

care s-a solicitat încuviințarea executării silite, reprezentând pasivul

societății debitoare să fie suportate de pârâtul B.G. în calitate de

administrator.

Totodată, s-a dispus că sumele

obținute prin executare silită împotriva pârâtului administrator vor intra în

averea debitoarei SC M.I. SRL și vor fi destinate plății datoriilor acesteia.

Rezultă așadar că titlul pe care îl

are creditoarea SC M. SA București, pentru care i se putea încuviința

executarea silită, îl reprezintă numai cheltuielile de judecată în sumă de

345.000 lei, ceea ce s-a și realizat.

Or, creditoarea SC M. SA București

nu poate pe calea unei acțiuni directe să se îndestuleze din averea debitoarei,

întrucât intimatul debitor nu a fost obligat la plata sumelor pretinse către

recurentă, ci le datorează societății aflată în faliment.

Prin urmare, aplicând în mod

judicios dispozițiile art. 138 din Legea nr. 64/1995, modificată,

creditoarea-recurentă nu poate proceda la executarea silită a administratorului,

întrucât sumele sunt destinate a satisface creanțele tuturor creditorilor în

ordinea prevăzută în tabelul creditorilor și eventual a creditorilor cu creanțe

privilegiate.

În consecință, recursul fiind

nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins ca

atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de creditoarea SC M. SA împotriva deciziei civile nr. 246/C din 23.

februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 iulie 2005.