ÎCCJ, Decizia nr. 63/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 369 din 16 iunie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluției nr. 780/P/2004 din 12 noiembrie 2004 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondată. S-a reținut că soluția de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, atacată cu plângere de petent, este temeinică și legală. Astfel, în mod întemeiat, în raport cu actele dosarului, cei nouă judecători s-au pronunțat în sensul respingerii, ca tardiv, a unui recurs declarat de petent după împlinirea termenului prevăzut de legea procesual-penală.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a formulat recurs, pe care nu l-a motivat în scris. Examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele: Este de reținut că, în fapt, nemulțumirea petentului privește nepronunțarea unei soluții în sensul dorit, respectiv neexaminarea unui recurs exercitat după împlinirea termenului de exercitare a acestuia, prevăzut de legea procesual-penală. Este de reținut că legea procesual-penală a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute. Drept urmare, protecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului penal.

Acest sistem, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție. Ca atare, revine părții interesate, care își dovedește calitatea în condițiile legii, de a-și exercita drepturile procesuale, cu bună credință și diligență, conform prescripțiilor procedurale.

În acest context, în sine, hotărârea judecătorească în sensul dispozițiilor art. 308 C. proc. pen., nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale a magistratului. Totodată, pretinsele erori jurisdicționale și de procedură invocate în prezenta cale de atac de către petent nu pot fi examinate, contrar principiului legalității căilor de atac, pe această cale. Este de reținut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură finalitatea acestora în condițiile respectării independenței și autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia.

Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui fie soluția pronunțată, fie îndeplinirea unor acte procesuale necorespunzător dispozițiilor legii procesual-civile, în cadrul activității de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de drept. Așadar, urmează a se reține că legalitatea și temeinicia soluției pronunțate într-o altă cauză penală, nu pot fi examinate pe această cale, împrejurare în raport cu care organul de urmărire penală a făcut o apreciere corectă, corespunzătoare a normelor legale menționate.

Totodată, în raport cu împrejurarea că pentru a se reține în sarcina judecătorilor cauzei penale, comiterea infracțiunii reclamate este necesar să se facă dovada că magistrații reclamați au acționat cu intenția de a-l prejudicia pe petent, împrejurare ce nu este probată în cauză, se constată că în mod corect organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul dând, așadar, o rezoluție legală și temeinică. Mai mult, în cauză s-a procedat de către organul de urmărire penală, la examinarea hotărârii incriminate și s-a constatat aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor legale. Petentul nici nu a propus probe care să ducă la concluzia reținerii eronate a situației de fapt.

În consecință, respingând plângerea și menținând rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată. Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea procesual-penală.

Drept urmare, nici instanța sesizată cu plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar în cauza penală la soluționarea căreia, într-un alt proces, petentul susține că s-ar fi săvârșit încălcări sau nu ar fi fost respectate unele norme procedurale privind desfășurarea judecății. Ca atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de petent, al complinirii căilor de atac legal prevăzute și eventuala reformare a hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât recursul se constată a fi neîntemeiat și sub acest aspect. În concluzie, nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc.

pen. Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii reclamate, așa încât simplele afirmații ale petentului, nesusținute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul A.I. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 369 din 16 iunie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 1951/2005. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2006.