ÎCCJ, Decizia nr. 63/2006

Asupra recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 369 din 16 iunie 2005, secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins plângerea formulată de

petentul A.I. împotriva rezoluției nr. 780/P/2004 din 12 noiembrie 2004 a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondată.

S-a reținut că soluția de netrimitere în judecată,

confirmată de procurorul ierarhic superior, atacată cu plângere de petent, este

temeinică și legală.

Astfel, în mod întemeiat, în raport cu actele

dosarului, cei nouă judecători s-au pronunțat în sensul respingerii, ca tardiv,

a unui recurs declarat de petent după împlinirea termenului prevăzut de legea

procesual-penală.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a

formulat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:

Este de reținut că, în fapt, nemulțumirea petentului

privește nepronunțarea unei soluții în sensul dorit, respectiv neexaminarea

unui recurs exercitat după împlinirea termenului de exercitare a acestuia,

prevăzut de legea procesual-penală.

Este de reținut că legea procesual-penală a

recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului,

prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Drept urmare, protecția judiciară a dreptului

subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu

normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul

procesului penal.

Acest sistem, același pentru persoane aflate în

situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate

intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare

adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective

asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de

dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de

atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la

dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție.

Ca atare, revine părții interesate, care își

dovedește calitatea în condițiile legii, de a-și exercita drepturile

procesuale, cu bună credință și diligență, conform prescripțiilor procedurale.

În acest context, în sine, hotărârea judecătorească

în sensul dispozițiilor art. 308 C. proc. pen., nu poate constitui temei al

angajării răspunderii penale a magistratului.

Totodată, pretinsele erori jurisdicționale și de

procedură invocate în prezenta cale de atac de către petent nu pot fi

examinate, contrar principiului legalității căilor de atac, pe această cale.

Este de reținut în acest sens că determinarea

riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea

drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și

tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură

finalitatea acestora în condițiile respectării independenței și autonomiei

magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia.

Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția

României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt

independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar

putea constitui fie soluția pronunțată, fie îndeplinirea unor acte procesuale

necorespunzător dispozițiilor legii procesual-civile, în cadrul activității de

jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru

soluțiile pronunțate, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de

eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de

drept.

Așadar, urmează a se reține că legalitatea și

temeinicia soluției pronunțate într-o altă cauză penală, nu pot fi examinate pe

această cale, împrejurare în raport cu care organul de urmărire penală a făcut

o apreciere corectă, corespunzătoare a normelor legale menționate.

Totodată, în raport cu împrejurarea că pentru a se

reține în sarcina judecătorilor cauzei penale, comiterea infracțiunii reclamate

este necesar să se facă dovada că magistrații reclamați au acționat cu intenția

de a-l prejudicia pe petent, împrejurare ce nu este probată în cauză, se

constată că în mod corect organul de urmărire penală a dispus în sensul

neînceperii urmăririi penale, procurorul dând, așadar, o rezoluție legală și

temeinică.

Mai mult, în cauză s-a procedat de către organul de

urmărire penală, la examinarea hotărârii incriminate și s-a constatat aplicarea

corespunzătoare a dispozițiilor legale.

Petentul nici nu a propus probe care să ducă la

concluzia reținerii eronate a situației de fapt.

În consecință, respingând plângerea și menținând

rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o hotărâre nesupusă nici unuia

din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul

judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată.

Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției

de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc.

pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea

actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de

legea procesual-penală.

Drept urmare, nici instanța sesizată cu plângerea

menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar

în cauza penală la soluționarea căreia, într-un alt proces, petentul susține că

s-ar fi săvârșit încălcări sau nu ar fi fost respectate unele norme procedurale

privind desfășurarea judecății.

Ca atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat

de petent, al complinirii căilor de atac legal prevăzute și eventuala reformare

a hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât recursul se

constată a fi neîntemeiat și sub acest aspect.

În concluzie, nepropunând și, ca atare,

neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția

intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată

în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Nici în această etapă procesuală nu au apărut

elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de

fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii reclamate, așa încât

simplele afirmații ale petentului, nesusținute de materialul probator

administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și

pronunțarea altei soluții.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul A.I. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 369 din 16

iunie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

în dosarul nr. 1951/2005.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2006.