ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2694/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la Curtea de Apel Oradea, la data de 27 mai 2004, reclamanta F.M. a chemat în

judecată pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, solicitând anularea hotărârii

nr. 5970 din 30 aprilie 2004, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr.

189/2000 din cadrul Casei Județene de Pensii Bihor, precum și a deciziei nr.

112493 din 20 mai 2004, emisă de pârâtă și obligarea pârâtei să-i recunoască

calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.

În motivarea cererii,

reclamanta a susținut că a fost refugiată din localitatea Călățea, în

localitatea Roșia - Beiuș și că nu este de acord să restituie suma dobândită în

baza Legii nr. 189/2000, întrucât apreciază că este beneficiară a prevederilor

actului normativ menționat anterior.

Prin sentința nr. 405/CA din

5 iulie 2004, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios

administrativ, a disjuns capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 5970

din 30 aprilie 2004, de capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 112493

din 20 mai 2004, a respins contestația formulată de reclamanta F.M., a admis

excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Oradea, în soluționarea celui

de-al doilea capăt de cerere, a declinat competența soluționării capătului de

cerere privind anularea deciziei nr. 112493 din 20 mai 2004, emisă de pârâtă,

în favoarea Tribunalului Bihor.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, reclamanta F.M., invocând dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

În motivare, recurenta a

susținut, în esență, că a fost refugiată din localitatea Călățea, în

localitatea Roșia - Beiuș, în perioada 15 iulie 1942 - 6 martie 1945 și că

beneficiază de prevederile Legii nr. 189/2000.

Recursul este nefondat.

Din declarațiile

autentificate ale martorilor F.A. și B.P. rezultă că recurenta, împreună cu

părinții săi, s-a refugiat, în anul 1942, din satul Călățea, în localitatea

Roșia - Beiuș, întorcându-se apoi în anul 1945, în localitatea Călățea.

Situația recurentei nu face

obiectul Legii nr. 189/2000. Nu se poate admite că persecuția etnică a fost cea

care a determinat schimbarea domiciliului, atâta vreme, cât localitatea Călățea

se afla sub administrația Statului român.

Având în vedere că

localitatea Călățea la acea dată era un teritoriu românesc neocupat, schimbul

populației nu se justifică ca fiind urmare a persecuției etnice, putându-se

ajunge la situația în care orice persoană care și-a schimbat domiciliul

dintr-un motiv sau altul, în cadrul granițelor aceluiași stat, condus de

același regim politic, poate să obțină statutul de refugiat și, implicit,

dobândirea drepturilor accesorii acestui statut.

Este evident că legiuitorul

nu a urmărit prin această lege, situația de față, scopul legii fiind cu totul

altul, și anume, repararea pe cale patrimonială a suferințelor pricinuite

persoanelor care au fost persecutate etnic și care și-au părăsit domiciliul,

refugiindu-se de pe un teritoriu ocupat, în teritoriul rămas sub administrație

română.

Pe cale de consecință,

Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit o corectă situație de fapt

și a interpretat în mod judicios prevederile legii, motiv pentru care, în

temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de F.M. împotriva sentinței nr. 405/CA din 5 iulie 2004, a Curții de Apel

Oradea, secția comercială și de contencios administrativ.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 aprilie 2005.