ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1017/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1017/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față:

Din examinarea actelor și

lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

reclamanta S.A.A.F. SA a solicitat obligarea pârâtei SC G.F.R. SA la plata

sumei de 1.053.703,86 lei și penalități de întârziere, justificat de faptul că

în temeiul contractului nr. C130/11/S/RC/2004 reclamanta a închiriat pârâtei

vagoane marfă, începând cu data primirii fiecărui lot de vagoane, iar pârâta

refuză nejustificat plata facturilor nr. 2622499 din 23 noiembrie 2006, 2622707

din 4 decembrie 2006, stornată în parte prin facturile nr. 2622719 din 29

decembrie 2006 și 2622725/29 decembrie 2006, 2622743 din 1 februarie 2007, cu

valoarea totală de 653.864,25 lei cu titlu de chirie și 399.839,61 lei

penalități de întârziere.

Prin

sentința comercială nr. 12731 din 09 noiembrie 2009 a Tribunalului București,

secția a VI-a comercială, a fost admisă excepția prescripției dreptului la

acțiune privind c/v chiriei aferentă perioadei septembrie 2004 – mai 2005; a

fost respinsă cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 286.615,8 lei c/v

chirie și 170.249,78 lei penalități de întârziere, ca fiind prescrisă; a fost

admisă în parte acțiunea formulată de S.A.A.F. SA și a fost obligată pârâta SC G.F.R.

SA la plata sumei de 413.681,79 lei cu titlu de chirie și 245.074, 41 lei

penalități de întârziere.

În

pronunțarea acestei hotărâri instanța de fond a reținut, în esență, că refuzul

pârâtei de a folosi cele 46 vagoane este nejustificat astfel că pe perioada

iunie 2005-decembrie 2006, și februarie 2007 aceasta datorează suma de 413.681,79

lei din totalul de 700.297,59 lei (din care a fost dedusă chiria aferentă

perioadei septembrie 2004-mai 2005 ca prescrisă) reprezentând chiria pentru 73

de vagoane calculat la 5,1 Euro până la momentul la care au fost reparate și de

7,2 Euro după acest moment, din care au fost deduse sumele achitate cu titlu de

chirie, sumă la care se adaugă 245.074,41 lei reprezentând penalitățile

calculate după expirarea a 5 zile de la comunicarea facturii.

Pârâta SC

G.F.R. SA a declarat apel considerând soluția primei instanțe ca nelegală și

netemeinică, cu invocarea următoarelor critici:

1.

Prima instanță a interpretat greșit voința părților exprimată în actul

adițional nr. 1 la contractul nr. C 130/11/S/RC/2004, încheiat la 06 mai 2005.

2.

Prima instanță a făcut o aplicare greșită a art. 977 C. civ. cu ocazia interpretării contractului dintre părți reținând că în temeiul actului

adițional nr. 3 apelanta trebuia să plătească 5,1 Euro//zi/vagon pentru

vagoanele nereparate. Această teză este argumentată invocându-se faptul că

actul adițional nr. 3 din 25 septembrie 2004 ar fi aplicabil doar din data de

25 septembrie 2005 și deci acesta nu poate fi aplicabil prevederilor art. 4 alin.

(2) din contractul nr. C 130/11/S/RC/2004.

3.

Greșit prima instanță a reproșat pârâtei că nu ar fi explicat de ce reclamanta

readuce în discuție vagoanele blocate la R. Simeria și R.M.R. Pașcani preluate

cu proces-verbal de G.F.R. de la S.A.A.F. în septembrie 2004 întrucât acest act

are în vedere 44 vagoane pentru care există procesul-verbal nr. 582/21501 din 04

octombrie 2004 încheiat între S.A.A.F. și SC R. Simeria prin care intimata

reclamantă se obliga să introducă la reparație aceste vagoane în temeiul

contractului de reparații nr. 42/01305/2004 pe care reclamanta îl încheiase cu societatea

de reparații.

4.

Greșit prima instanță a reținut că refuzul pârâtei de a folosi cele 46 vagoane

pe motiv că acestea nu ar fi fost reparate, nu ar putea fi reținut întrucât reclamanta

nu a reparat 20 vagoane din cele programate pentru reparația periodică,

menționate în procesul-verbal nr. 582 din 04 octombrie 2004 deși avea încheiat

contractul nr. 42/01305/2004 și prețul negociat; că prețul inițial de

44.599.000 lei/vagon stabilit prin contractul nr. 42/01305/2004, încheiat la 10

septembrie 2004 între reclamantă și „societatea de reparații” nu a mai fost

acceptat de cea din urmă deoarece starea tehnică a vagoanelor stabilită prin

procesul-verbal din 04 octombrie 2004 necesita cheltuieli mai mari; că mult mai

târziu, după aprobarea de către S.N.T.F.M. C.F.R. SA a scutirii unor lucrări

din caietul de sarcini, reclamanta a acceptat un preț de 62.500.000 lei/vagon

pentru reparația periodică la 16 vagoane din cele lăsate de reclamantă în

custodia R. Simeria.

5.

Greșit prima instanță a reținut că cele 22 vagoane ce trebuiau reparate

periodic de R.M.R. Pașcani au fost direcționate eronat la cea din urmă

societate, atâta timp cât nu avea acceptul acesteia deoarece potrivit

procesului-verbal din 10 septembrie 2004 și din 14 septembrie 2004 pârâtele au

convenit ca starea tehnică a vagoanelor să se constate la unitatea de

reparații, adică R. Simeria și R.M.R. Pașcani iar reclamanta a solicitat tardiv

modificarea caietului de sarcini de la C.F.R.M. prin eliminarea unor lucrări

din caietul de sarcini.

Reclamanta

S.A.A.F. SA a formulat cerere de aderare la apel criticând soluția primei

instanțe ca nelegală și netemeinică, reproșând acesteia că în mod greșit a

stabilit că factura trebuia să fie emisă de proprietară în primele 10 zile ale

fiecărei luni de închiriere și că dreptul reclamantei se stinge în trei ani

calculați de la data scadenței fiecărei chirii, fără a se avea în vedere că

intimata-pârâtă a acceptat la plată aceste facturi astfel că dreptul la acțiuni

se naște la data emiterii facturilor, acceptarea la plată a acestor facturi

reprezentând o recunoașterea plății, întrerupând cursul prescripției.

Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială, prin decizia nr. 371 din 9 septembrie 2011, a respins ambele apeluri ca nefondate reținând legalitatea și temeinicia sentinței din

perspectiva criticilor formulate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs atât reclamanta S.A.A.F. cât și pârâta S.C. G.F.R. S.A.

Recurenta – reclamantă solicită

admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, admiterea

apelului său iar, pe fond, obligarea pârâtei la plata sumei de 286.615,8 lei

reprezentând contravaloare chirie pentru perioada septembrie 2004 – mai 2005 și

a sumei de 170249,78 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Recurenta – reclamantă își subsumează

criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

reproșând ambelor instanțe ignorarea faptului că pârâta a acceptat la plată

facturile emise în perioada pentru care dreptul la acțiune a fost considerat prescris,

împrejurare față care recurenta – reclamantă apreciază că dreptul la acțiune se

naște de la data emiterii acelor facturi și nu cea de la care trebuia calculată

chiria, acceptarea la plată a facturilor, reprezentând o recunoaștere a plății,

având drept finalitate întreruperea cursului prescripției.

Recurenta – pârâtă S.C. G.F.R. C.F.R.

solicită admiterea recursului său, modificarea în tot a deciziei recurate în

sensul admiterii apelului său și respingerea cererii intimatei – reclamante, ca

nefondată.

Recurenta – pârâtă își subsumează

criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., cu referire la următoarele aspecte:

dată de instanțe contractului ce constituie temeiul juridic al acțiunii sunt

nelegale față de art. 1470 pct. 1 și 3 C. civ.

Sub acest

aspect precizează recurenta – pârâtă că părțile au înțeles să semneze și să

execute un contract de locațiune de lucrări, în sensul art. 4 alin. (2) care

stabilește înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestui contract în

conformitate cu care SC G.F.R. SA în calitate de operator de transport feroviar

și întreprinzător de lucrări s-a obligat față de proprietarul-locator la o

obligație de a face și anume aceea de a repara sau de a face să fie reparate

anumite vagoane care trebuiau să efectueze reparații periodice, urmând ca în contul

reparațiilor efectuate să utilizeze aceste vagoane contra plății unei chirii

care se regulariza cu valoarea reparațiilor efectuate la aceste vagoane, prețul

stabilit fiind cel practicat cu S.N.T.F.M. C.F.R. Mai arată recurenta – pârâtă

că în perioada 10-16 septembrie 2004 se încheie procesele - verbale de predare

primire pentru un număr de 73 vag. cu mențiunea „se predă la teren în starea în

care se află Constatările ulterioare se vor face la atelierele reparatoare” sau

menționându-se lipsurile și defectele constatate la fiecare vagon și cu

mențiunea „vagoanele urmează a fi îndrumate la SC R. SIMERIA pentru R.P. (reparații

periodice) și vagoanele sunt îndrumate către uzinele reparatoare R. Simeria și R.M.R.

Pașcani, că în temeiul art. 1470 alin. (1) și (3) C. civ. au fost executate

reparații curente (RC) pentru 27 vagoane în temeiul Convenției nr. 46/01305/2004

încheiată între SC G.F.R. SA și SC R. Simeria, conform proceselor verbale de

recepție nr. 153 din 09 noiembrie 2004 și nr. 664 din 10 noiembrie 2004 (precum

și reparații periodice (RP) pentru 5 vagoane, conform contractului.

Executarea

contractului de locațiune de lucrări nr. C130 din 11 S/RC/2004, în ceea ce

privește obligația de a face sa fie reparate vagoanele a trecut în sarcina

intimatei, care a încheiat cu uzinele reparatoare R. Simeria si R.M.R. Pașcani o

serie de alte contracte.

de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1425, art. 1470, art. 969,

art. 970, art. 973, art. 977 C. proc. civ. reținând în mod legal următoarele

aspecte:

a) - nu

exista nicio dovadă că aceste reparații ar fi capitale;

b) - apelanta

forțează o împrejurare, pentru a crea o teză ce este contrară contractului;

c) -

întinderea perioadei cade potrivit contractului în sarcina locatorului. Această

regulă este practica evitându-se subiectivismul aprecierii întinderii acestei

perioade;

d) - actul

adițional nr. 3/2005 nu retroactivează evident, el atribuie un drept

locatarului, pentru viitor, scutindu-l de plata chiriei pe termenul de 10 zile

cat vagonul se afla în reparații, modificând contractul de locație, art. 4

alin. (2) care nu scutea de plată pentru nicio zi de imobilizare pe perioadă

reparațiilor;

-

instanța de apel forțează, în mod nelegal o legătură între conținutul art. 1425

C. civ. care se referă la reparații urgente, ce nu se pot amâna pana la finele

contractului cu reparațiile capitale, ca temei al restrângerii evicțiunii pe

care ar fi obligat să o asigure locatorul, locatarului, în condițiile în care

situația de fapt relevă în prezența unor reparații capitale.

Aplicarea

greșita a legii rezidă, precizează această recurentă, în culpa intimatei care

nu și-a respectat obligațiile asumate prin contractele încheiate cu reparatorii

de vagoane și, astfel, nu poate beneficia de avantajele conferite de art. 1425

C. civ.

În

continuare recurenta – pârâtă prezintă obligațiile pe care reclamanta le-a avut

în baza unor alte contracte cu reparatorii de vagoane și face trimitere și la

argumentarea instanței de apel relativ la cele două expertize efectuate,

apreciind că aceasta contravine art. 970 C. civ.

Recurenta

– pârâtă precizează că instanța a dat o greșită interpretare și aplicare

actului adițional nr. 3/2005, în sensul că locatorul nu plătește chirie pentru

10 zile, arătând că, în realitate, acest act adițional favorizează intimata întrucât

majorează termenul de imobilizare în reparație de la 9 la 10 zile și mai adaugă

faptul că la acest termen se adaugă și termenul necesar cu aprovizionarea

pieselor defecte care trebuie puse la dispoziție de proprietar.

Înalta

Curte examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată

că ambele recursuri sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta.

Este de

subliniat – cu privire la ambele recursuri – faptul că acestea preiau, uneori

până la identitate, criticile formulate în fața instanței de apel.

I. Criticile

aduse de recurenta – reclamantă deciziei atacate sunt nefondate față de soluționarea

corectă de către instanțe a excepției prescripției dreptului la acțiune cu

referire la facturile emise în perioada septembrie 2004 – mai 2005, în

interpretarea și aplicarea legală a art. 3 alin. (1) din contract prin care părțile

au convenit de comun acord să factureze lunar chiria,coroborat cu art. 7 alin.

(1) și art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

II. În

ceea ce privește recursul – pârâtei Înalta Curte urmează a analiza numai

criticile de nelegalitate formulate.

Natura contractului

și a actului adițional au fost corect analizate de instanța de apel din

perspectiva conținutului clauzelor conținute de acestea și a dinamicii

raporturilor juridice dintre părți în aplicarea judicioasă a regulilor de

interpretare a contractului, cu respectarea principiului libertății

contractuale astfel cum aceasta a reieșit urmare a manifestării voinței reale a

părților.

Așadar,

Înalta Curte reține că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată

din perspectiva criticii subsumată art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de

apel făcând o corectă interpretare a actului juridic dedus judecății din

perspectiva temeiurilor de drept invocate, a voinței reale a părților și a

raporturilor juridice dintre părți.

Referitor

la criticile subsumate motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. Înalta Curte constată că argumentația adusă în susținere vizează

situații de fapt și probatorii administrate, împrejurare ce situează analiza

acestor critici în sfera examenului de temeinicie neputând da astfel

efectivitate controlului de legalitate specific acestei faze procesuale în

reglementarea configurată de art. 304 C. proc. civ.

În

considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ.,

va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

reclamanta S.A.A.F. S.A. BUCUREȘTI și pârâta SC G.F.R. SA BUCUREȘTI împotriva

deciziei nr. 371 din 9 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VI-a comercială, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 februarie 2012.