AFFAIRE TAMER ET AUTRES c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

22.06.2006

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 5-3;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédures nationale et de la Convention

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE TAMER ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2006)

HUDOC · oficial

TURCIA (solicitarea nr. 235/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 22 iunie 2006 DEFINIF 11/12/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Tamer și alții c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domni. B.M. Zupančič președinte Caflisch Türmen Bîrsan Zagrebelsky Myjer, David Thór Björgvinsson, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 1 iunie 2006, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 235/02) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care trei resortisanți ai acestui stat, domnii. Fazćl Ahmet Tamer, Erol Kaplan și Hasan Demir, au sesizat Curtea la 29 noiembrie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor la libertăți fundamentale și la drepturile omului ( La 15 iulie 2004, Curtea (secțiunea a treia) a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3), Curtea a decis să examineze, în același timp, admisibilitatea și temeinicia cauzei. Dl Tamer s-a născut în 1966 și dnii Kaplan și Demir în 1967, toți trei fiind rezidenți în Istanbul. La 19 aprilie 1994, reclamanții, dintre care doi sunt avocați (dnii Tamer și Demir), au fost reținuți și, printre altele, au fost acuzați de o organizație ilegală, și anume Partidul de Eliberare a Poporului din Turcia/Uniunea Refondării ( THKP/Yeniden Kuruluș Birlići/Halk Kurtulus Güçleri, la 2 mai 1994, reclamanții au fost ascultați de procurorul Republicii. La 3 mai 1994, aceștia au fost deferiți în fața judecătorului care se află în apropierea instanței de securitate a statului în care se află care le-a ordonat plasarea în detenție provizorie. Printr-un act de punere sub acuzare prezentat la 11 iulie 1994, procurorul Republicii i-a acuzat pe reclamanți pentru apartenență, asistență și asistență la o organizație armată ilegală și pentru încercarea de a răsturna ordinea constituțională a Republicii Turcia. În mod similar, mai multe acte violente au fost reprobabile, printre altele jeturi de explozibili, participarea la proteste ilegale și violente și atacuri armate. Procurorul a solicitat aplicarea articolului 146 alineatul (1) din Codul penal. La prima audiere din 5 octombrie 1994, instanța de securitate a statului de drept din oficiu menținerea în detenție a reclamanților, având în vedere natura infracțiunii reprobabile, în statul de probe și elementele de probă care trebuie adunate. 10. În timpul audierilor din 19 decembrie 1994, 8 martie și 31 Mai 1995, Curtea de Securitate a statului a colectat declarațiile reclamanților, a ținut la audierea martorilor și a dispus informații suplimentare. În plus, aceasta a respins cererile de eliberare provizorie a reclamanților care invocau, printre altele, insuficiența probelor materiale. Pentru a justifica reținerea provizorie, aceasta s-a bazat pe natura infracțiunii reprobabile, starea probelor, precum și pe durata detenției provizorii a părților interesate. 11. ÎN URMA din 7 august 1995, reclamanții au prezentat din nou o cerere de eliberare provizorie, invocând, printre altele, slaba dovadă în cauză și denunțând durata detenției deja suferite. Cu toate acestea, Curtea a respins această cerere, întotdeauna având în vedere natura infracțiunii reprovocate, conținutul dosarului și elementele de probă care trebuie reunite. 12. În cursul ședințelor din 18 octombrie, 15 decembrie 1995 și 1 martie 1996, reclamanții au denumit, printre altele, prelungirea duratei detenției lor din cauza necomparării anumitor martori și au solicitat eliberarea lor provizorie. Curtea de Securitate a statului a refuzat să audieze martorii în cauză în ședința din 1 decembrie 1996 martie 1996 și a respins, de asemenea, toate cererile de eliberare provizorie, ținând cont de starea probelor, de dovezile care trebuie adunate, de durata deținerii și de conținutul dosarului. 13. La ședințele din 13 mai, 12 iulie, 18 septembrie și 13 În noiembrie 1996, reclamanții și-au reiterat cererea de eliberare provizorie. Cererea lor a fost respinsă de fiecare dată, având în vedere natura infracțiunii reproșate, starea probelor, durata detenției și elementele de probă care urmează să fie reunite. 14. La ședințele din 22 ianuarie, 26 martie, 4 iunie, 30 iulie, 29 Septembrie și 3 decembrie 1997, reclamanții au prezentat mai multe cereri de eliberare provizorie. În sprijinul cererilor lor, aceștia au susținut, printre altele, că probele materiale nu ar fi suficiente pentru a justifica o astfel de menținere în detenție provizorie și că durata procedurii, care nu putea depăși doi ani în dreptul intern, a fost excesiv de lungă în speță. De asemenea, ei au cerut să fie justificate deciziile ulterioare de detenție. Toate aceste cereri au fost respinse de Curtea de Securitate a statului, întotdeauna din aceleași motive. 15. În timpul audierilor din 11 februarie, 29 aprilie, 19 iunie și 7 August 1998, 22 februarie și 12 mai 1999, Curtea de Securitate a statului a respins cererile de eliberare provizorie ale reclamanților, având în vedere natura infracțiunii reproșate, durata detenției, în statul de probă și pedeapsa cu moartea. 16. La 20 decembrie 1999, instanța de securitate a statului a solicitat din oficiu menținerea în detenție a reclamanților, fără a menționa niciun motiv. 17. La 21 martie 2000, reclamanții au solicitat un termen suplimentar pentru pregătirea apărării lor. 18. La data de 26 iunie 2000, instanța de securitate a statului a respins cererea de eliberare provizorie a reclamanților, ținând cont de natura infracțiunii reprobabile și de starea probelor. 19. La data de 30 mai 2001, instanța de securitate a statului a dispus eliberarea provizorie a reclamanților, ținând cont de posibilitatea de recalificare a faptelor în favoarea acestora, de întrunirea tuturor probelor privind cauza și de durata deținerii acestora. La momentul faptei, dispozițiile relevante din Codul de procedură penală se citeau după cum urmează art. 112 În cursul anchetei preliminare, atât timp cât durează detenția provizorie a pârâtului și la un interval de maximum 30 de zile, judecătorul de pace examinează, la cererea procurorului, dacă este sau nu necesar să mențină în detenție persoana acuzată. În termenul prevăzut la alineatul precedent, tribunalul poate solicita, de asemenea, ca instanța să examineze problema detenției sale provizorii. În timpul procesului unui inculpat în detenție provizorie, instanța decide din oficiu, cu ocazia fiecărei audieri sau, în cazul în care circumstanțele laice, între audieri, dacă este necesar să se prelungească detenția provizorie a acestuia. art. 298 Nu poate fi formulat opoziție împotriva hotărârilor instanțelor. Principiul enunțat la lit. (c) de mai sus nu se aplică detenției, menținerii în detenție (...) art. 299 § 2 și 3 (...) examinarea opozițiilor introduse împotriva deciziilor și ordonanțelor pronunțate de judecătorul de pace revine președintelui sau unui judecător al instanței de mare instanță din aceeași jurisdicție (...) (...) examinarea opozițiilor introduse împotriva hotărârilor și ordonanțelor pronunțate de această instanță [în instanță] aparține camerei al cărei număr urmează, (...), dacă mai este cazul, o singură cameră, adică cea mai apropiată sală de judecată care are competența de a cunoaște opoziția (...) 22. 466 privind acordarea de despăgubiri persoanelor arestate și deținute, în părțile sale relevante, se va citi după cum urmează: daunele suferite de orice persoană arestată sau deținută în condiții și circumstanțe care nu sunt în conformitate cu Constituția și cu legile (...) care, după ce a fost arestată sau pusă în detenție în conformitate cu legea, va fi beneficiat de un refuz (...), de o achitare sau de o sentință care o scutește de o pedeapsă (...) PE VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 5 ALINEATUL (3) DIN CONVENȚIE 23. Reclamanții se plâng de durata detenției lor provizorii care ar fi contrară art. 5 alin. (3) din Convenție, astfel formulat Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la lit. (c) din prezentul articol (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care să asigure prezentarea în instanță a persoanei respective 24. În opinia sa, durata detenției provizorii a fost rezonabilă, în special având în vedere numărul de inculpați și complexitatea cazului. Guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne și susține că reclamanții ar fi trebuit să se opună, în temeiul articolului 299 din Codul de procedură penală, deciziei instanțelor cu privire la plasarea lor în detenție provizorie. 26. Curtea reamintește că, în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, așa cum este înțeles în conformitate cu principiile dreptului internațional general recunoscute. Această regulă se bazează pe necesitatea de a da mai întâi statului pârât posibilitatea de a remedia situația în litigiu cu propriile sale resurse și în ordinea sa juridică internă. Prin urmare, scopul său este de a oferi statelor posibilitatea de a corecta acuzațiile de încălcare a dreptului comunitar. Cu toate acestea, aceasta nu își asumă o aplicare automată și nu are un caracter absolut ; prin controlul respectării, trebuie să se țină seama de circumstanțele cauzei (a se vedea Van Oosterwijck c. Belgia , Hotărârea din 6 noiembrie 1980, seria A n 40, p. 18 §§ 34-35). 27. Curtea constată că obiectul plângerii reclamanților în fața acesteia a fost examinat în cadrul procedurii interne. Într-adevăr, având în vedere documentele din dosar, aceasta arată că părțile interesate au solicitat în repetate rânduri eliberarea provizorie și, în plus, la fiecare ședință, Curtea de Securitate a statului membru este sesizată cu procurorul Republicii cu privire la poziția sa în ceea ce privește chestiunea menținerii în detenție a reclamanților. Astfel, în cursul procedurii în litigiu, Curtea a examinat din oficiu, de mai multe ori, această chestiune, făcând astfel uz de prerogativele recunoscute de art. 112 din Codul de procedură penală, care recunoaște competența instanței naționale de a se pronunța din oficiu, la fiecare ședință, cu privire la necesitatea sau nu de a menține în detenție provizorie. 28. În aceste condiții, Curtea consideră că instanțele interne au avut posibilitatea de a pune capăt presupusei detenții excesive (a se vedea Acunbay c. Turcia, nr. 61442/00 și 61445/00, § 48, 31 mai 2005, și Temel și Taskin c. Turcia (dec.), n 40159/98, 14 noiembrie 2002) și astfel să evite sau să corecteze pretinsele încălcări ale acestora. 29. Prin urmare, Curtea constată că acest ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare a început la 19 aprilie 1994, data la care reclamanții au fost arestați (punctul 5 de mai sus, punctul Bat Prin urmare, aceasta a durat șapte ani și aproximativ o lună. 31. Întrucât este constantă în jurisprudența Curții, caracterul mai puțin rezonabil al duratei detenției provizorii trebuie să fie apreciat în fiecare caz în funcție de particularitățile cauzei. În primul rând, autoritățile judiciare naționale trebuie să se asigure că, într-un caz dat, durata detenției provizorii a unui inculpat nu depășește limita rațiunii. În acest scop, ei trebuie să examineze toate circumstanțele care pot dezvălui sau în afara existenței unei adevărate cerințe de interes public care să justifice, având în vedere prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și să prezinte un raport în deciziile lor de respingere a cererilor de extindere. A se vedea hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998, Rec., 1998, p. 154 32. În această privință, persistența unor motive plauzibile de a suspecta persoana arestată de comiterea unei infracțiuni este o condiție sine qua non a regularității detenției, dar, după o anumită perioadă de timp, aceasta nu mai este suficientă. ; Curtea trebuie apoi să stabilească dacă celelalte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. Când acestea se dovedesc a fi , Hotărârea din 8 iunie 1995, seria A n 319-B, § 52. Complexitatea și particularitățile de lantură sunt elemente care trebuie luate în considerare în această privință ( Van der Tang c. Spania, Hotărârea din 13 iulie 1995, seria A n 321, § 55). 33. În speță, Curtea de Securitate a statului a pronunțat în mod regulat, la sfârșitul fiecărei ședințe, menținerea în detenție a reclamanților, pe baza unei formule aproape întotdeauna identice, care se referă la natura infracțiunii reproșate, la starea de probă, la conținutul dosarului și la durata detenției. 34. Curtea consideră pe deplin că instanțele naționale au putut considera că există riscul ca reclamanții să se îndepărteze de justiție. Cu toate acestea, Curtea consideră regretabil, în timp ce riscul de scurgere scade în mod necesar în timp (a se vedea Neumeister c. Austria, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A n A se vedea hotărârea Curții din 17 martie 1997, Rec., 1997-II, § 43), potrivit căreia Curtea de Securitate a statului nu a luat în considerare nicio considerație care ar putea fi întemeiată pe circumstanțele specifice situației personale a reclamanților. Astfel, din motivele ordonanțelor de reținere provizorie reiese că instanțele naționale au omis să specifice în ce măsură riscul de scurgere ar putea persista mai mult de șapte ani (a se vedea, printre altele, Letellier, citată anterior, § 43 și Zannouti c. Franța, n 42211/98, § 45, 31 iulie 2001). 35. Dacă (a se vedea, în cele din urmă, Katar și alte c. Turcia) 40994/98, § 31, 18 aprilie 2006). 36. Curtea recunoaște, de asemenea, că numărul de persoane acuzate în această cauză, majorat de gravitatea faptelor reproșate, a pronunțat cauza deosebit de complexă. Cu toate acestea, nicio întârziere în conduita sa nu pare să fie imputată reclamanților. 37. Prin urmare, Curtea concluzionează că motivele invocate de Curtea de Securitate a statului în deciziile sale nu au fost suficiente pentru a justifica menținerea în detenție a reclamanților în perioada în cauză. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 38. În temeiul articolului 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 000 EUR (EUR) pentru prejudiciile materiale pe care le-ar fi suferit, calculând pierderile de venit pentru perioada în care se aflau în detenție provizorie; în același timp, dl Kaplan solicită 96 000 EUR; în plus, solicită fiecare 75 000 EUR pentru daune morale. 40. Guvernul solicită respingerea acestor cereri pe care le consideră necesare. 41. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge cererea. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui solicitant 6 000 EUR pentru prejudiciul moral. 600 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții, defalcate în special în onorarii, având în vedere orele de lucru efectuate, corespondența și traducerile. Cu toate acestea, acestea nu furnizează niciun document în sprijinul acestora. 43. Guvernul consideră aceste sume excesive și invită Curtea să respingă cererea. 44. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, având în vedere elementele aflate în posesia sa și având în vedere criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR toate costurile, și la mai mult decât atât. Interese moratoriu 45. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES, CURȚA, LA L 5 alin. (3) din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în noi cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale fiecărui solicitant (ii). 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată ale reclamanților în comun iii. orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe aceste sume de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 22 iunie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Bošjan M. Zupančič Moduler Președintele