CtEDO 22.06.2006 Auto

KAYSER c. ITALIE

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
22.06.2006
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
KAYSER c. ITALIE (CtEDO, 2006)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 58879/00 prezentate de Dieter Franz KAYSER împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 15 martie 2000, având în vedere decizia parțială din 22 mai 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, dl Dieter Franz Kayser, este un cetățean german, născut în 1936 și rezident în München. Este reprezentat în fața Curții de către dl Reisinger, avocat în Griesbach. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl I.M. Braguglia, și de co-agentul său, dl F. Crisafolli. Circumstanțele speței Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: la 25 martie 1998, ca urmare a unei plângeri depuse de către persoana reclamantă, acesta din urmă a fost pus sub acuzare pentru încălcarea obligației de a se adresa persoanei care are legătură cu persoana care are legătură cu persoana care are legătură cu persoana care a fost acuzată, și pentru încălcarea obligației de a se adresa persoanei care are legătură cu persoana care are legătură cu persoana care are legătură cu persoana care are legătură cu persoana care are legătură cu persoana care are legătură cu persoana care a fost acuzată, și pentru încălcarea obligației de a se adresa persoanei care are legătură cu persoana care a fost acuzată, în conformitate cu art. 570 din Codul penal, precum și pentru încălcarea obligației de a se adresa persoanei care are legătură cu persoana care are legătură cu persoana care a fost acuzată. rele tratamente în familie sau în raport cu minorii mai puțini (adică maltrattamenti in famiglia o verso i minori mai puțini) prevăzut la art. 572 din Codul penal. Din actele de judecată reiese că reclamanta a părăsit anterior domiciliul conjugal din Germania și a indicat în plângerea sa o casă în Italia, unde ea savera nu a fost găsită. Pe de altă parte, ea nu a participat la dezbateri. Prin hotărârea din 13 mai 1999, care a devenit definitivă la 2 noiembrie 1999, judecătorul de primă instanță din Lucques l-a relaxat pe reclamant având în vedere că nu există fapte delictuoase ( este acuzată pe baza unei plângeri. Articolele 542 și 427 din Codul de procedură penală prevăd că, în cazul în care este vorba despre o infracțiune a unei părți, judecătorul, la cererea acestuia din urmă, poate obliga partea reclamantă să ramburseze cheltuielile suportate pentru apărarea sa. Tribunalul consideră că acest aspect este pregătit pentru o examinare sub aspectul articolelor 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr. În părțile sale relevante, art. 6 alineatul (1) și 2 din Convenție este astfel formulat. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...). Orice persoană acuzată de o infracțiune este considerată nevinovată până când vinovăția sa este stabilită legal. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne, susținând că reclamantul a omis să solicite rambursarea cheltuielilor sale de apărare persoanei care a depus plângerea nejustificată. Pe fond, guvernul susține că faptul de a-și suporta cheltuielile de apărare în caz de detenție nu contravine articolului 6 din convenție. În această privință, Comitetul observă că principiul egalității armelor nu se aplică decât în timpul desfășurării procesului, și nu după încheierea acestuia. În plus, dreptul italian impune dreptul unui avocat să se adreseze unui avocat într-un proces penal. Astfel, în lipsa unui avocat numit de către persoana în cauză, apărarea este asigurată de un avocat declarat din oficiu, care va fi remunerat de către persoana în cauză. Numai persoanele impecabile pot fi admise la asistență judiciară gratuită. Această obligație de asistență juridică în cadrul unui proces penal răspunde interesului de a asigura o apărare în conformitate cu art. 6 din Convenție. În cazul de față, reclamantul a fost asistat de un avocat ales de acesta. și nu a putut fi admis în beneficiul asistenței juridice pe care o acordă; conform guvernului, reclamantul nu poate să pună în aplicare consecințele financiare ale alegerii sale. Potrivit guvernului, Curtea nu poate introduce regula de rambursare a cheltuielilor de apărare, nici sub aspectul articolului 6 din Convenție, nici sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr Se referă la cauza Van der Mussele c. Belgia, Hotărârea din 23 noiembrie 1983, seria A n 70, guvernul susține că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu se aplică în speță, pe motiv că impunerea obligației de a acorda asistență juridică nu constituie o interferență în sensul acestei dispoziții. În cazul în care Curtea consideră această dispoziție aplicabilă, guvernul observă că impunerea taxelor de apărare constituie o interferență în conformitate cu legea, care vizează un scop legitim (și anume, înăbușirea infracțiunilor și asigurarea coeziunii sociale) și nu disproporționat. Caracterul obligatoriu al urmăririi penale în Italia ar explica de ce, chiar și în cazurile în care se face recurs la o cale de atac, trebuie să suporte cheltuielile de apărare. În acest context, lacul acuzatului nu merită recunoașterea unei erori vinovate sau, mai rău, a unei persecuții cu rea-credință În cazul în care pârâtul achitat ulterior a trebuit să petreacă o perioadă de detenție provizorie, legislația națională prevede posibilitatea de privare de libertate. Reclamantul se referă la tezele guvernului. În primul rând, consideră că nu există nicio problemă de epuizare a căilor de atac interne. În această privință, el observă că recursul indicat de Ön Õ ar fi avut, în speță, nicio șansă de succes, având în vedere faptul că reclamanta a dispărut de la domiciliul său în timpul procesului și este de atunci de negăsit. În plus, reclamantul indică faptul că nu a fost niciodată informat de către autoritățile italiene de posibilitatea de a introduce o acțiune împotriva soției sale pentru a obține rambursarea cheltuielilor de apărare. În cele din urmă, el constată că excepția de la mai este doar un mod de a se debarasa de o treime din obligația sa de a rambursa acuzatului achitat cheltuielile de apărare. Pe fond, recurentul solicită Curții să constate că plata cheltuielilor de procedură este incompatibilă cu Convenția. Curtea constată că reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor sale de apărare părții reclamante în sensul articolelor 542 și 427 din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, Curtea nu este chemată, în speță, să se pronunțe cu privire la posibilitatea ca reclamantul să fi fost informat să epuizeze căile de atac interne, dat fiind că prezenta cerere este în orice caz inadmisibilă, din următoarele motive. Într-adevăr, potrivit unei jurisprudențe bine stabilite, Convenția nu garantează unui inculpat achitat ulterior dreptul de a-și rambursa cheltuielile pe care le-a expus în cadrul procedurii penale inițiate împotriva sa. Un astfel de drept nu decurge din art. 6 sau din nicio altă dispoziție a convenției sau a protocoalelor sale (Lutz c. Germania, Hotărârea din 25 august 1987, seria A n 123, p. 25, § 59). Minelli c. Elveția , Hotărârea din 25 martie 1983, seria A n 62, p. 17, §§ 34-35, Masson și Van Zon c. Țările de Jos , Hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A n 327-A, p. 19, § 49, Duclos c. Franța (dec.), n 62916/00, 16 decembrie 2003, și Yasar Husain c. Regatul Unit , n 8866/04, 7 martie 2006, § 21). prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii inadmisibile. Vincent B erger Bošjan M. Zupančič Moduler Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2003-05-22
0,97
KAYSER DIETER FRANZ contre l'ITALIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 58879/00 présentée par Dieter Franz KAYSER contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 22 mai 2003 en une chambre composé
CtEDO 2007-06-14
0,94
MAYER c. ITALIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 62145/00 présentée par Paolo MAYER contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 14 juin 2007 en une chambre composée de : M me F. Tu
CtEDO 2003-05-06
0,93
REGENSBURGER contre l'ITALIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 55720/00 présentée par Johann REGENSBURGER contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 6 mai 2003 en une chambre composée de MM. J.
CtEDO 2006-07-11
0,93
PASTORINO ET AUTRES c. ITALIE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 17640/02 présentée par Carlo PASTORINO et autres contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 11 juillet 2006 en une chambre compo
CtEDO 2006-06-01
0,93
TASSI ET VIOLA c. ITALIE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 10533/02 présentée par Lorenzo TASSI et Rossella VIOLA contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 1 er juin 2006 en une chambre
Sursă