ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6163/2005

Deliberând asupra recursului penal de

față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 191 din 10

februarie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în

dosarul acelei instanțe nr. 5725/2004, a fost condamnat inculpatul R.F.D., la 5

ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută

de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 64 – art. 71

C. pen., privind pedeapsa accesorie, s-a menținut starea de arest a

inculpatului și i s-a dedus prevenția din durata pedepsei de la 22 septembrie 2004.

Conform art. 191 alin. (1) C. proc.

pen, a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat în

sumă de 1.000.000 lei.

Pentru a pronunța această soluție,

s-a reținut, în fapt, de prima instanță, că la data de 22 septembrie 2004, în

jurul orelor 15,00, aflându-se pe str. Sebastian sector 3 București inculpatul

a acostat pe partea vătămată I.C.M. și sub pretextul că are de dat un telefon,

prin amenințare i l-a luat părții vătămate și l-a și controlat în buzunar,

ulterior apărând un echipaj de poliție care i-a surprins pe cei doi.

Inculpatul era însoțit de Ș.A.Șt. și

pe parcursul urmăririi penale a susținut că și acesta ar fi exercitat presiuni

asupra părții vătămate, afirmație pe care nu și, mai menținut-o la confruntarea

între cei doi, astfel că Ș.A.Șt. a și fost scos de sub urmărire penală.

Instanța a înlăturat apărarea

inculpatului că partea vătămată i-ar fi dat telefonul de bunăvoie, cât și

cererea acestuia de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea de abuz de

încredere prevăzută de art. 213 C. pen., reținând că se face vinovat de

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie pentru care a fost condamnat.

Împotriva sentinței inculpatul a

declarat apel, cerere formulată în termenul prevăzut de lege și a invocat lipsa

intenției de tâlhărie, solicitând în principal achitarea, iar în subsidiar

reducerea pedepsei.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală și pentru cauze cu minori și familie, conform art. 379 pct. 1 lit.

b) C. proc. pen., prin decizia penală nr. 505/ A din 21 iunie 2005, a respins,

ca nefondat, apelul declarat de inculpatul R.F.D. împotriva sentinței penale nr.

191/2005 a Tribunalului București, secția a II-a penală.

A fost menținută starea de arest a

inculpatului și s-a computat prevenția de la 22 septembrie 2004 la zi.

Apelantul a fost obligat să

plătească 800.000 lei cheltuieli judiciare statului.

Pentru a dispune astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

Partea vătămată a declarat că nu-l

cunoștea pe inculpat, iar acesta că l-ar mai fi văzut prin cartier, în ambele

situații inculpatul nefiind îndreptățit să-i ceară telefonul să-l folosească

așa cum pretinde că a făcut.

În realitate, așa cum declară partea

vătămată la primele cercetări inculpatul l-a amenințat cu bătaia, motiv pentru

care, de teamă i l-a și dat, speriat că are lângă el două persoane necunoscute

care îl pot agresa el fiind singur.

Partea vătămată este minor, elev în

clasa a X-a, se afla în apropiere de domiciliu, împrejurări de care inculpatul

a și profitat, cerându-i telefonul sub amenințarea că-l bate și îl taie dacă nu

face ce-i cere, respectiv dacă nu-i dă telefonul mobil.

Primindu-l în aceste condiții,

inculpatul i-a și scos cartela, metodă frecventă folosită pentru a nu mai putea

fi identificat bunul însușit și abia la apariția patrulei de polițiști, l-a

înapoiat pentru a nu fi găsit la el, fapta fiind însă consumată.

Așa fiind, în mod temeinic instanța

a considerat neîntemeiată cererea de schimbare a încadrării juridice în

infracțiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 213 C. pen., în speță fiind

întrunite atât subiectiv cât și obiectiv condițiile infracțiunii de tâlhărie

pentru care inculpatul a fost condamnat.

Și în ce privește dozarea juridică a

pedepsei se constată neîntemeiată critica adusă sentinței, în speță fiind

respectate criteriile legale înscrise în art. 72 C. pen.

Astfel, inculpatul este recidivist, în

condițiile prevăzute de art. 37 lit. b) C. pen. (condamnat anterior tot pentru

tâlhărie), a avut o poziție procesuală nesinceră, iar la stabilirea pedepsei

spre minimul legal s-au avut în vedere și datele personale rezultate din actele

medicale depuse la dosar.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, a formulat recurs inculpatul R.F.D.

Prin motivele de recurs, inculpatul

a criticat hotărârile pronunțate în cauză pentru nelegalitate și netemeinicie.

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe

dispozițiile art. 385

9

pct. 21 C. proc. pen., referitor la situația

când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți, se referă la

faptul că partea vătămată nu a fost legal citată la judecarea apelului, sens în

care inculpatul a solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei spre

rejudecarea apelului.

Al doilea motiv de recurs invocat de

inculpat, care urmează să fie analizat prin prisma cazului de casare prevăzut

de art. 385

9

pct. 12 C. proc. pen., referitor la împrejurarea când

nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, se referă la faptul

că inculpatul a acționat fără intenția de a tâlhări pe partea vătămată,

solicitând în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10

alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea sa.

În subsidiar, inculpatul a solicitat

reducerea pedepsei aplicate, pedeapsă pe care o consideră prea severă în raport

cu circumstanțele reale ale săvârșirii faptei și cu circumstanțele sale

personale.

Acest ultim motiv de recurs va fi

analizat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14

C. proc. pen., referitor la greșita individualizare a pedepsei aplicate.

Examinând hotărârile pronunțate în

cauză sub aspectele invocate de inculpat și prin prisma cazurilor de casare

menționate, Înalta Curte constată că recursul formulat de inculpatul R.F.D. nu

este fondat, soluțiile pronunțate în cauză fiind legale și temeinice.

Astfel, se constată că într-adevăr

partea vătămată I.C.M. nu a fost citată pe parcursul judecării apelului, însă

hotărârea nu este casabilă.

Potrivit art. 197 C. proc. pen., un

act procesual sau procedural este lovit de nulitate dacă actul respectiv a fost

îndeplinit fără stricta respectare a legii.

În cauză ne aflăm în prezența unei

nulități relative prevăzută de art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen.

Din analiza acestor texte de lege

rezultă că pentru anularea unui act procesual sau procedural trebuie

îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) să se constate o încălcare a

dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal;

b) această încălcare să aibă ca

urmare producerea unei vătămări procesuale;

c) vătămarea produsă să nu poată fi

înlăturată decât prin anularea actului îndeplinit prin încălcarea legii.

Nulitatea relativă poate fi luată în

considerare numai dacă a fost invocată de către cel căruia i s-a produs o

vătămare în drepturile sale procesuale, respectiv cel care invocă nulitatea are

obligația să dovedească existența vătămării produse prin încălcarea legii cu

ocazia efectuării actului procesual sau procedural.

Revenind la cauză se constată că prin

necitarea părții vătămate la judecarea apelului nu i s-a produs inculpatului

nici o vătămate a drepturilor sale procesuale, acesta nefiind în imposibilitate

de a-și formula apărări.

Având în vedere că inculpatul nu a

făcut dovada existenței vreunei vătămări produse prin încălcarea dispozițiilor

legal referitoare la citarea părții vătămate, Înalta Curte constată că primul motiv

de recurs invocat de inculpat nu este fondat.

De altfel, singura parte care putea

invoca încălcarea legii, în acest caz ar fi putut fi partea vătămată, dacă

considera că i s-ar fi produs o vătămare a drepturilor sale procesuale.

Nici cel de al doilea motiv de

recurs formulat de inculpat nu este fondat.

Se constată că, în mod corect, s-a

reținut de instanța de fond și cea de apel că fapta inculpatului, care la data

de 22 septembrie 2004, în timp ce se afla pe str. Sebastian, prin amenințări

verbale a deposedat pe partea vătămată de un telefon mobil întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin.

(2) lit. c) C. pen.

Din probele administrate în cauză,

respectiv declarațiile constante ale părții vătămate I.C.M., coroborate cu

declarațiile martorului Ș.A.Șt. și cu procesul-verbal de constatare a

infracțiunii, rezultă că inculpatul a acționat cu vinovăție, în forma intenției

directe.

Astfel, inculpatul în vederea

sustragerii telefonului mobil de la partea vătămată, a amenințat-o cu bătaia pe

aceasta, iar partea vătămată, minor, din cauza spaimei i-a predat bunul

respectiv.

Se constată, fără putință de tăgadă,

că partea vătămată a predat telefonul inculpatului, datorită acestei

constrângeri, neputându-se reține apărarea inculpatului, făcută pro causa, de

altfel, în scopul diminuării răspunderii penale, că victima i-a remis bunul de

bunăvoie (probele administrate dovedesc că violența psihică a fost săvârșită de

inculpat în scopul însușirii telefonului, existând o relație de condiționare

între violență și furt).

De asemenea, Înalta Curte constată că

în cauză s-a făcut și a justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului,

ținându-se cont de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv limitele

de pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social concret al faptei,

natura infracțiunii, modul de acționare și împrejurările comiterii precum și

circumstanțele personale ale inculpatului care, în pofida probelor care

demonstrează săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, a încercat să denatureze

adevărul, nerecunoscând exercitarea violenței psihice asupra părții vătămate,

care era minor.

De asemenea, la individualizarea

pedepsei s-a avut în vedere și faptul că recurentul inculpat a suferit mai

multe condamnări pentru același gen de fapte, fiind și recidivist în formă

postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. (primul termen al recidivei

constituindu-l condamnarea de un an și 6 luni închisoare aplicată prin sentința

penală nr. 407/1998 a Tribunalului București, secția a II-a penală),

manifestând nu numai perseverență infracțională, dar și o anumită

„specializare” în comiterea de tâlhării.

Înalta Curte constată că pedeapsa

aplicată, care de altfel a fost orientată spre minimul special prevăzut de

lege, corespunde atât prin cuantum, cât și prin modalitate de executare,

dublului său scop, educativ și coercitiv, astfel, cum este prevăzut de art. 52 C.

pen.

În consecință, în raport de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat,

sens în care îl va respinge, ca atare, în baza art. 385

15

pct. 1 lit.

b) C. proc. pen.

Se va computa prevenția la zi pentru

inculpat.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul R.F.D. împotriva deciziei penale nr. 505/ A din 21 iunie

2005 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori

și familie.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, timpul arestării preventive de la 22 septembrie 2004 la 1

noiembrie 2005.

Obligă pe recurent să plătească

statului suma de 120 RON (1.200.000 lei) cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 1

noiembrie 2005.