ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6112/2005

Asupra conflictului negativ de

competență de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Judecătoria Constanța sub nr. 9637/2003, reclamantul P.I. i-a chemat în

judecată pe B.A. și B.I., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța,

să dispună rezilierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 705

din 6 ianuarie 1994 de Notariatul de Stat Constanța și să-i oblige pe pârâți

să-i restituie terenul în suprafață de 1000 mp, situat în Palazul Mare.

Ulterior, în temeiul art. 132 C. proc. civ., reclamantul și-a modificat cererea

în sensul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 705 din 6 ianuarie 1994 și repunerii părților în situația

anterioară acestui contract.

În motivarea acțiunii modificate, întemeiată

în drept pe dispozițiile art. 32 din legea nr. 18/1991, reclamantul a arătat că

prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 705 din 6 ianuarie 1994 le-a

înstrăinat pârâților un teren în suprafață de 1000 mp, teren pe care îl deținea

prin constituirea dreptului de proprietate asupra unor terenuri agricole, în

baza prevederilor Legii nr. 18/1991 și că, în conformitate cu prevederile

imperative ale art. 32 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, acest

teren nu putea fi înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani, socotiți de la

începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietății, sub

sancțiunea nulității absolute a actului de înstrăinare. A mai arătat

reclamantul că titlul său de proprietate a fost eliberat la 21 aprilie 993 iar

înstrăinarea a avut loc la 6 ianuarie 1994, fiind încălcată interdicția legală

temporară prevăzută de norma imperativă consacrată de art. 32 din Legea nr. 18/1991.

Judecătoria Constanța, prin sentința

civilă nr. 1289 din 5 februarie 2004, a respins ca nefondată acțiunea

reclamantului, reținând că reclamantul nu poate invoca nulitatea contractului

de vânzare-cumpărare în temeiul art. 32 din Legea nr. 18/1991 întrucât nimănui

nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate

pentru a obține protecția unui drept.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamantul P.I, invocând motive de nelegalitate și netemeinice a

hotărârii

Curtea de Apel Constanța, secția civilă,

investită cu soluționarea apelului la 9 iunie 2004, verificându-și din oficiu

competența, a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile art. III din Legea

nr. 195/2004 întrucât cererea reclamantului este o cerere în materia fondului

funciar și, astfel fiind, competența de soluționare a apelului aparține

Tribunalului Constanța, instanță în favoarea căreia și-a declinat competența, prin

decizia nr. 971/C din 22 septembrie 2004.

Tribunalul Constanța, secția civilă,

la rândul său, prin decizia nr. 52 din 7 ianuarie 2005, și-a declinat

competența de soluționare a apelului declarat de reclamant în favoarea Curții

de Apel Constanța și, constatând ivit conflictul negativ de competență, în

temeiul art. 22 alin. (3) C. proc. civ., l-a trimis Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în vederea soluționării lui. Tribunalul Constanța a motivat că art. III

din lege stabilește norme de competență specială pentru soluționarea apelului

și recursului în cazul litigiilor ce izvorăsc din aplicarea Legii nr. 18/1991 și

sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, derogându-se de la normele prevăzute

de Codul de procedură civilă, fiind evident însă că art. III alin. (1) nu se

referă la toate litigiile referitoare la terenuri. A reținut instanța că acțiunea

reclamantului nu se încadrează în categoria litigiilor pentru care Legea nr. 18/1991

reglementează competența judecătoriilor la soluționarea în primă instanță, așa

încât se aplică normele de competență stabilite de art. 282 alin. (1) și art. 3

pct. (2) C. proc. civ., în speță negăsindu-și aplicarea nici art. 2 pct. 2 lit.

e) C. proc. civ.

Competența de soluționare a apelului

declarat de P.I. împotriva sentinței civile nr. 1289 din 5 februarie 2004 a

Judecătoriei Constanța urmează a fi stabilită în favoarea Tribunalului

Constanța pentru considerentele care succed.

Temeiul juridic al

acțiunii modificate a reclamantului îl constituie prevederile art. 32 din Legea

nr. 18/1991.

Conform alin. (1) al

acestui articol, terenul atribuit conform art. 19 alin. (1),

art. 21 și art. 43 nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani,

socotiți de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea

proprietății, sub sancțiunea nulității absolute a actului de înstrăinare iar

potrivit alin. (2), constatarea

nulității poate fi cerută în justiție de către primărie, prefectură, procuror,

precum și de către oricare persoană interesată.

În speță, cererea reclamantului

de constatare a nulității unui contract de vânzare-cumpărare privind terenul

arabil, dobândit de către acesta prin constituirea dreptului de proprietate, în

temeiul Legii nr. 18/1991 este, în afară de orice dubiu, o cerere în materia

fondului funciar cât timp dispozițiile art. 32 din această lege consacră expres

posibilitatea de a cere constatarea nulității actului de înstrăinare încheiat

cu nerespectarea normei legale imperative ce instituie o

inalienabilitate temporară a

terenurilor dobândite în condițiile art. 19 alin. (1), art. 21 și art. 43 din Legea

fondului funciar.

Potrivit dispozițiilor

art. III din Legea nr. 195/2004 pentru aprobarea O.U.G. nr. 58/2003 privind

modificarea și completarea Codului de procedură civilă, „hotărârile pronunțate

de judecătorii în primă instanță în materia fondului funciar, sunt supuse

apelului la tribunal și recursului la curtea de apel”, alin.

(2) al art. III prevăzând că, în aceste cazuri, apelurile

aflate pe rolul curților de apel la data intrării în vigoare a legii se trimit

la tribunale, iar recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, se trimit la curțile de apel.

Întrucât raportul

juridic dedus judecății de către reclamant derivă din materia fondului funciar,

în speță sunt incidente textele de lege menționate, tribunalul fiind instanța

competentă să judece apelul declarat împotriva hotărârii prin care

judecătoria, ca

instanță de fond, a respins ca nefondată acțiunea întemeiată pe dispozițiile art.

32 al Legii nr. 18/1991.

Așa fiind, Înalta Curte

urmează a stabili în favoarea Tribunalului Constanța competența de soluționare

a

apelului

declarat de P.I. împotriva sentinței civile nr. 1289 din 5 februarie 2004 a

Judecătoriei Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Stabilește competența de soluționare

a apelului declarat de P.I. împotriva sentinței civile nr. 1289 din 5 februarie

2004 a Judecătoriei Constanța, în favoarea Tribunalului Constanța.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 7 iulie 2005.