ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6063/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6063/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 1149 din 24 noiembrie 2000,

Tribunalul București, secția a IV–a civilă, respingând ca nefondată excepția

prescripției dreptului la acțiune, invocată de chematul în garanție F.P.S., a

admis în parte acțiunea principală formulată de reclamanta M.M. împotriva

pârâtei SC S. SA și a admis cererea de chemare în garanție a SC G.T. SRL și F.P.S.,

formulată de pârâtă.

A obligat pe chemata în garanție SC G.T. SRL la plata

sumei de 801.127.686 lei către reclamantă și pe F.P.S. la 534.085.125 lei,

reprezentând contravaloarea terenului situat în București.

A obligat pe pârâta SC S. SA către reclamantă la

plata sumei de 2.060.148.618 lei, reprezentând lipsa de folosință a terenului

în litigiu.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că

reclamanta este proprietara terenului în suprafață de 155 mp, situat în sector

1, conform sentinței nr. 806 din 8 noiembrie 1996 a Tribunalului București, secția

a III-a civilă.

Reclamanta nu a folosit bunul său și nu a cules

fructele sau veniturile terenului, deoarece, cu rea–credință, în pofida

faptului că a fost notificată de reclamantă, pârâta SC S. SA a ocupat terenul

din anul 1991 și s-a asociat cu chemata în garanție SC G.T. SRL în vederea

continuării și definitivării unei construcții ce se află amplasată și pe terenul

în litigiu.

Pârâta nu deținea o autorizație de construcție

valabilă și nici titlu pe teren, iar certificatul de atestare a dreptului de

proprietate, obținut de la Ministerul Industriilor în 1995, asupra unei

suprafețe de 3098,45 mp, teren a fost anulat parțial de Curtea de Apel

București prin sentința civilă nr. 41/1998, care a constatat că suprafața de

155 mp teren este proprietatea reclamantei.

Prin decizia civilă nr. 317 A din 14 iunie 2001,

Curtea de Apel București a admis apelul pârâtei SC S. SA și a schimbat în parte

sentința, în sensul că a respins acțiunea reclamantei ca nefondată și cererile

de chemare în garanție ca rămase fără obiect.

A respins apelurile declarate de chematele în

garanție ca rămase fără obiect.

Curtea a reținut că reclamanta nu mai era proprietara

terenului din luna iunie 1988, când a fost expropriat conform Decretului nr.

170.

Recursul declarat de reclamantă a fost admis prin

decizia civilă nr. 1006 din 13 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, care a

casat decizia atacată și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului.

Instanța Supremă a constatat că situația de fapt

confirmă soluția tribunalului de admitere a capătului de cerere privind

acordarea de despăgubiri, reprezentând contravaloarea terenului.

În ceea ce privește capătul de cerere prin care s-a

solicitat contravaloarea lipsei de folosință, instanța de rejudecare va avea în

vedere că despăgubirile trebuie să fie efective, rezonabile și să vizeze

perioada 1996, până la pronunțarea hotărârii.

S-a mai constatat că în mod corect tribunalul și

curtea de apel au stabilit că cererea de chemare în garanție a F.P.S. nu este

prescrisă.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1149 A din 31

mai 2004, Curtea de Apel București a admis apelul declarat de SC S. SA, a

schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata

contravalorii lipsei de folosință a terenului în sumă de 1.100 dolari SUA

lunar, cu începere din februarie 1996, până la data pronunțării și a respins ca

nefondate apelurile declarate de chematele în garanție SC G.T. SRL și A.V.A.S.

Făcând aplicarea art. 315 C. proc. civ., curtea a

constatat că instanța supremă a soluționat irevocabil capătul de cerere privind

contravaloarea terenului.

În limita principiului disponibilității și având în

vedere că pe parcursul procesului reclamanta nu a modificat sau completat

acțiunea, în condițiile art. 134 C. proc. civ., valoarea prestației lunare

reprezentând lipsa de folosință a fost stabilită în cuantumul solicitat de

reclamantă, 1.100 dolari SUA.

Cu privire la cererea de chemare în garanție a

apelantei A.V.A.S. (fost A.P.A.P.S., fost F.P.S.), curtea a reținut că sunt

aplicabile dispozițiile art. 32 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997 și art. 5/1.22

și 5/1.23 din Normele metodologice, aprobate prin H.G. nr. 450/1999, care arată

că instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate

societăților comerciale privatizate prin restituirea către foștii proprietari a

bunurilor imobile preluate de stat, iar conform art. 32

4

alin. (5),

în cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

societățile comerciale sunt obligate la plata echivalentului bănesc al

imobilelor, instituțiile publice implicate vor plăti direct fostului proprietar

suma prevăzută prin hotărâre.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au

declarat recurs pârâta SC S. SA și chemata în garanție A.V.A.S.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 5, 6 și 10 C.

proc. civ., pârâta a arătat că decizia este nelegală deoarece a stabilit

incorect limitele judecății după casarea cu trimitere spre rejudecare, a

acordat ceea ce reclamanta nu a cerut și a omis să se pronunțe asupra unor

mijloace de apărare.

Chemata în garanție a invocat dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța a făcut o greșită aplicare a legii.

Recursurile nu sunt fondate, pentru motivele ce se

vor arăta în continuare.

Pârâta SC S. SA susține că instanța de apel nu a

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., deoarece

capătul doi de cerere nu putea fi soluționat decât în limitele deciziei de

casare. Instanța avea obligația examinării apelului declarat de pârâtă și a

motivării soluției date, obligație ce nu a fost respectată, deoarece hotărârea

nu cuprinde nici o motivare cu privire la preluarea întocmai a pretențiilor reclamantei.

Deși face o aplicare formală a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

decizia nu se sprijină pe probele administrate în cauză.

Critica nu este fondată.

Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., î

n caz de

casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate,

precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului.

Prin decizia de casare, Curtea Supremă de

Justiție a reținut că în ceea ce privește contravaloarea lipsei de folosință a

terenului, materialul probator trebuie aprofundat, prin efectuarea unui

supliment de expertiză și prin reverificarea temeinică a susținerilor

reclamantei și pârâtei referitoare la cuantum. S-a precizat că la stabilirea

cuantumului,

se va

avea în vedere că acesta trebuie să fie efectiv, rezonabil și să vizeze

perioada februarie 1996, până la pronunțarea hotărârii.

Se constată că instanța de apel, în

rejudecare, a aplicat întocmai dispozițiile deciziei de casare, respectând

astfel prevederile art. 315 C. proc. civ.

În condițiile în care instanța supremă a

statuat că acest capăt de cerere este admisibil, instanța de apel a dispus

efectuarea unui nou raport de expertiză, ce a avut ca obiectiv calcularea

lipsei de folosință în funcție de chiriile practicate în zonă.

Expertul a propus 3 variante pentru

acordarea de despăgubiri reprezentând lipsa de folosință, și anume 1.540 dolari

SUA/lună, 1966 dolari SUA/lună și 3.405 dolari SUA/lună, în funcție de metodele

de calcul amplu prezentate.

Constatând că, indiferent de variantă,

soluțiile propuse de expert depășesc cuantumul solicitat, văzând că nu a avut

loc o completare a acțiunii în condițiile art. 134 C. proc. civ., instanța de

apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 315 și art. 129 C. proc.

civ.

Pretențiile reclamantei, semnificativ mai

mici decât sumele stabilite de expert, au răspuns exigențelor deciziei de

casare, în sensul ca despăgubirile să fie efective și rezonabile.

Prin soluția pronunțată nu s-a înrăutățit

situația apelantei în propria cale de atac, deoarece, la fond, în baza unui

simplu calcul aritmetic, se constată că a fost avut în vedere același cuantum

de 1.100 dolari SUA/lună.

Mai arată pârâta, că limitele obiectului cererii

impuneau examinarea pretenției exclusiv cum a fost dedusă judecății, acordarea

unei prestații lunare nefiind justificată, atâta timp cât terenul a fost

excavat încă din 1989, încălcându-se dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ.

Practic, și această critică vizează cuantumul

despăgubirilor acordate și va fi considerată neîntemeiată pentru motivele

expuse mai sus, subliniindu-se că prin cererea de chemare în judecată reclamanta

a solicitat suma de 1.100 dolari SUA lunar.

Se mai arată, că instanța nu a avut în vedere toate

probele administrate în cauză și a respins nejustificat cererea pârâtei privind

efectuarea unei noi expertize.

Nici această critică nu este întemeiată.

O hotărâre judecătorească poate face obiectul art.

304 pct. 10 C. proc. civ.,

atunci când instanța nu

s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi

administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Or, nici una

dintre aceste ipoteze nu se regăsește în susținerile pârâtei.

Instanța nu a omis să se pronunțe asupra

unor probe sau mijloace administrate, ci, în limitele deciziei de casare, a

administrat acele probe pe care le-a considerat utile și pertinente cauzei, respingând

motivat, așa cum rezultă din practicaua deciziei atacate, obiecțiunile pârâtei

la raportul de expertiză.

Sub un ultim aspect, se susține că în condițiile

Legii nr. 99/1999, lege specială ce trebuie aplicată, atât timp cât unitățile

implicate în privatizare plătesc direct fostului proprietar suma reprezentând

contravaloarea imobilului, instanța nu putea obliga decât la acele sume pentru

care unitatea privatizată este ținută a plăti despăgubiri.

Critica nu este întemeiată deoarece, trecând peste

faptul că decizia de casare a stabilit că acordarea de despăgubiri reprezentând

lipsa de folosință este admisibilă, prin legea menționată se invocă acele

situații în care unitatea implicată în privatizare este ținută să plătească

despăgubiri fostului proprietar. Aceasta nu înseamnă că nu pot fi plătite și

altfel de despăgubiri, în condițiile dreptului comun sau altor acte normative.

Chemata în garanție a arătat că instanța de apel a

făcut o greșită aplicare a Legii nr. 99/1999, care prevede că unitățile

implicate în privatizare vor plăti despăgubiri reprezentând echivalentul bănesc

al imobilului numai în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, ceea ce

presupune o hotărâre judecătorească irevocabilă de obligare a pârâtei SC S. SA

Critica nu este întemeiată.

Conform art.

32

4

alin. (1) și (2) din Legea nr. 99/1999, instituțiile publice implicate în

privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale

privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii

proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Instituțiile publice

implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o

despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin

restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către

foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile.

Prin urmare, se constată că acest text

oferă o garanție legală fostului proprietar care, nemaiputând beneficia de

restituirea în natură a bunului său, are drept la despăgubiri prin echivalent.

În planul dreptului procesual civil, o

astfel de garanție legală poate fi valorificată prin intermediul chemării în

garanție, conform dispozițiilor art. 60–63 C. proc. civ.

Faptul că nu a existat mai întâi o

hotărâre judecătorească irevocabilă de obligare a societății comerciale privatizate,

nu înseamnă că instanța a făcut o greșită aplicare a legii. Ceea ce este

important, în sensul dispozițiilor citate, este ca în cadrul procedurii

judiciare, garanția legală să funcționeze conform condițiilor prevăzute de

lege: fostul proprietar să nu poată beneficia de restituirea în natură, bunul

să se afle în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, să existe o

hotărâre irevocabilă de obligare la echivalent bănesc. Cerința hotărârii

judecătorești irevocabile la care legea face referire semnifică faptul că plata

nu se poate face decât în baza unui titlu executoriu de acest tip.

Or, în cauză, toate aceste condiții au

fost îndeplinite, chiar dacă unitatea implicată în privatizare a avut calitatea

de chemat în garanție în cadrul unei proceduri derulate între fostul proprietar

și societate, plata efectuându-se din momentul în care hotărârea a devenit

irevocabilă.

Față de cele mai sus arătate, Înalta

Curte va privi ca nefondate ambele recursuri și, în temeiul art. 314 alin. (1) C.

proc. civ., le va respinge ca atare.

În ceea ce privește cererea de suspendare

a executării hotărârii atacate, formulată de pârâta SC S. SA, față de

împrejurarea că suspendarea poate opera numai până la momentul soluționării

recursului și că, în prezenta cauză, această cerere se soluționează odată cu

recursul, Înalta Curte o va respinge, dispunând restituirea cauțiunii

consemnată pe recipisa C.E.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de pârâta SC S. SA și

chemata în garanție A.V.A.S. împotriva deciziei civile nr. 1149 A din 31 mai

2004 a Curții de Apel București.

Respinge cererea de suspendare a executării hotărârii

atacate, formulată de recurenta SC S. SA și dispune restituirea cauțiunii de 50

milioane lei plătită cu recipisa de consemnare nr. 423002/05/07.0/000010

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 iunie 2005.