ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1980/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 11 iunie 2002, la Curtea de Apel București, reclamanții N.D., G.M. și D.M. au chemat în judecată pârâtul Primarul general al municipiului București, B.T., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate refuzul nejustificat al acestuia de a pune în executare sentința civilă nr. 194 din 21 februarie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 1156 din 26 martie 2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, care a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de Primarul general al municipiului București, împotriva acestei sentințe.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că pârâtul a refuzat să execute hotărârile judecătorești, astfel că înțeleg să solicite daune pentru întârzierea în executarea hotărârii judecătorești, în cuantum de 49.000.000 lei. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 741 din 7 august 2002, a admis în parte acțiunea, în sensul că a aplicat pârâtului Primarul general al municipiului București, o amendă de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere, pentru neexecutarea sentinței civile nr. 194 din 21 februarie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, începând cu 27 aprilie 2002 și până la executarea sentinței, respingând cererea reclamanților privitoare la daune de întârziere, ca nefondată.

Reclamanții au declarat recurs împotriva acestei sentințe, numai în ce privește respingerea cererii privind acordarea de daune, iar pârâtul asupra întregii hotărâri, recursuri care au fost admise de Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 920 din 7 martie 2003, prin care s-a casat sentința atacată, cu trimitere spre rejudecarea capătului de cerere privitor la daune, și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, respingându-se, ca nefondat, recursul pârâtului. În fond după casare Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 2013 din 26 noiembrie 2003, a admis în parte cererea de daune formulată de reclamanții N.D., G.M. și D.M., a obligat pârâtul să plătească reclamanților, suma de 49.000.000 lei cu titlu de daune de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului, precum și suma de 2.000.000 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, a reținut, în esență, că reclamanții nu au făcut dovada în ce privește destinația actuală a terenului și nici a folosinței pe care doreau să o dea acestui teren, în cazul în care le era restituit și cu atât mai puțin nu s-a putut justifica suma stabilită de expertul contabil, în cuantum de 2.208.882.060 lei, sumă la care reclamantul N.D. a cerut a se mai adăuga încă 33.133.230 lei, reprezentând lipsa de folosință a ternului pentru luna octombrie 2003, plus 15% dobânzi bancare, pentru ca prin concluziile scrise, depuse în perioada amânării pronunțării hotărârii, să pretindă pentru luna octombrie 2003, suma de 331.331.809 lei, plus dobânzi bancare de 30%. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, reclamanții N.D.

și G.M., precum și municipiul București. Recurentul municipiul București a criticat sentința atacată, pentru netemeinicie și nelegalitate, susținând, în esență, că nu se putea da un răspuns afirmativ la cererile reclamanților din data de 21 august 2000 și 6 septembrie 2000, întrucât terenul care se află în litigiul de față, nu a fost în posesia Primăriei municipiului București, ci se afla în posesia R.A. D.E.T. Recurenții N.D. și G.M. au criticat sentința instanței de fond, pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ., susținând că în mod greșit instanța de fond a stabilit acordarea daunelor în cuantum de 49.000.000 lei, întrucât suma de 2.208.882.060 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, a fost stabilită de către un expert contabil autorizat și în mod justificat trebuia acordată.

A mai susținut că expertiza contabilă a fost întocmită în strictă conformitate cu obiectivul stabilit de instanța de recurs, prin decizia nr. 920 din 7 martie 2003, și că, atâta vreme, cât la această expertiză nu au fost formulate obiecțiuni, judecătorul a micșorat, deși nu are atribuții în acest sens, în mod nejustificat cuantumul prejudiciului la suma de 49.000.000 lei. Asupra recursului declarat de recurentul municipiul București, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta nu a făcut dovada calității sale de subiect de drept în această cauză, întrucât în toate fazele procesuale ale judecării acestei cauze, calitate de pârât și respectiv, recurent-pârât, a avut Primarul general al municipiului București, conform dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 29/1990.

Ca urmare, în temeiul art. 316 C. proc. civ., cu referire la art. 298 și art. 161 alin. (2) din același cod, recursul declarat de municipiul București va fi anulat. Cât privește recursul declarat de N.D. și G.M., Curtea constată că suma solicitată, în cuantum de 2.208.882.060 lei, și stabilită de expertul contabil, este nejustificată, acesta luând în considerare pentru calculul lipsei de folosință a terenului, taxele locale de ocupare a domeniului public de pe raza sectorului 1 al municipiului București și aplicate pentru vânzarea de produse sau prestări servicii diverse, inclusiv pentru organizări de șantier și pentru confecționare de produse, fără a verifica, însă, cu certitudine, pe perioada în care acesta a fost în posesia R.A.

D.E.T., dacă activitatea desfășurată pe terenul în litigiu se încadrează între cele menționate anterior. Pe de altă parte, în adresa nr. 18/2/3565 din 18 septembrie 2000, emisă de Primăria municipiului București - Departamentul Inspecție - Direcția Control General, se precizează că imobilul a cărui demolare a fost solicitată de către recurenți, este un punct termic, în care se desfășoară activitate de producție - termoficare și a fost preluat de R.A. D.E.T. Rezultă fără echivoc că tarifele practicate de expertul contabil în calculul stabilirii dreptului de folosință, sunt nejustificate, și că acesta nu a avut în vedere natura folosinței certe a terenului respectiv față de activitatea desfășurată - termoficare, cu atât mai mult, cu cât reclamanții nu au făcut dovada destinației sau folosinței pe care urmau să o dea terenului, în situația în care le era restituit.

Pentru aceste considerente, Curtea constată că recursul declarat de N.D. și G.M. nu este fondat și în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., îl va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de N.D. și G.M., împotriva sentinței nr. 2013 din 26 noiembrie 2003, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Anulează recursul declarat de recurentul municipiul București împotriva aceleiași sentințe. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2005.