ÎCCJ, Decizia nr. 14/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Petentul P.G. a formulat plângere

împotriva judecătorilor C.E., C.T., C.M. și S.E., precum și a consilierului

juridic M.M.

Acesta a susținut că judecătorii

menționați, induși în eroare de consilierul juridic M.M., au soluționat nelegal

un litigiu civil având ca obiect despăgubiri.

Din actele premergătoare efectuate

în cauză a rezultat că activitatea magistraților și a consilierului juridic s-a

înscris în limitele legii.

Astfel, hotărârile judecătorești

care l-au nemulțumit pe petent, sunt temeinice și legale.

În fapt, reclamantul a fixat greșit

cadrul procesual, chemând în judecată organul administrației publice locale,

într-o acțiune având ca obiect despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001,

deși pentru acordarea opozabilă a măsurilor reparatorii, trebuia să cheme în judecată

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Petentul este în eroare, atunci când

pretinde că i s-a refuzat dreptul la despăgubire.

În consecință, constatând că fapta

reclamată nu există, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penală și criminalistică, prin rezoluția nr. 448/P/2004 din

6 decembrie 2004, a dispus neînceperea urmăririi penale.

Rezoluția primară de neîncepere a

urmăririi penale a fost confirmată, prin respingerea la 7 februarie 2005, a

plângerii formulate de petent împotriva acesteia.

Împotriva rezoluției de neîncepere a

urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., petentul a

formulat plângere la instanța de judecată, în temeiul art. 278

1

din

același cod.

Examinând rezoluția atacată, prin

prisma criticilor formulate, instanța de fond a apreciat că în mod corect a

reținut parchetul că, prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești, magistrații

nu se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.,

pentru existența căreia este necesar să se acționeze, cu știință, în scopul

prejudicierii interesului unei părți, ceea ce nu este cazul în speță.

În consecință, prin sentința nr. 366

din 15 iunie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a

respins plângerea petentului P.G., ca nefondată.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

petentul menționat a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Examinând cauza, în raport cu

dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se constată

următoarele:

În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel

cum acesta a fost definit prin art. 200 C. proc. pen., legea procesual-penală a

determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a

procesului penal.

Sesizat în unul din modurile reglementate

în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și

de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații, actele

premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă

existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost

sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C.

proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este

împiedicată.

În raport cu această împrejurare,

nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea

procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când

urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea

acesteia,

În cauză, organul de urmărire penală

a constatat, din actele premergătoare efectuate în cauză, că magistrații care

au judecat cauza civilă privindu-l pe petent, precum și consilierul juridic

care a susținut interesele legitime ale organului administrației publice locale,

parte în procesul civil menționat, nu au săvârșit nici o faptă penală și, în

consecință, corespunzător dispozițiilor legii procesual penale, a dispus

neînceperea urmăririi penale.

Petentul nu a invocat și propus

mijloace de probă care să ducă la concluzia greșitei stabiliri a situației de

fapt, așa încât în mod judicios instanța de fond a respins, ca nefondată,

plângerea acestuia, formulată în temeiul art. 278

1

C. proc. pen.

Drept urmare, în raport cu situația

expusă, coroborat cu împrejurarea că nici în etapa procesuală a recursului,

petentul nu a propus probe noi care să ducă la stabilirea altei situații de

fapt și care să justifice desființarea rezoluției atacate, se constată că

hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, nesupusă nici unuia din

cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

Pe de altă parte, în mod întemeiat

s-a reținut că hotărârea judecătorească în sine, pronunțată în soluționarea

cauzei civile, nesoluționată irevocabil la data formulării plângerii penale, nu

poate constitui temei al angajării răspunderii penale.

Astfel, pretinsele erori

jurisdicționale, cu referire la hotărârile pronunțate în cauza civilă

privindu-l pe reclamantul P.G., nu pot fi examinate în afara dispozițiilor

sistemului nostru procedural, stabilit prin Codul de procedură civilă, pe

această cale mijlocită, prin formularea plângerii prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen.

Orice altă interpretare este

exclusă, fiind contrară principiului legalității căilor de atac, precum și

principiului statuat prin art. 124 alin. (3) din Constituția României și art. 1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în sensul că judecătorii sunt independenți și

se supun numai legii.

Drept urmare, criticile privind

legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești, formulate prin plângerea

prevăzută de legea procesual-penală, împotriva soluției de netrimitere în

judecată, nu înlătură protecția magistratului, având ca temei principiul

menționat.

Or, în cauză nu s-a invocat și, cu

atât mai puțin, probat că magistrații au acționat cu intenția de a-l prejudicia

pe petent.

În fine, cum plângerea prevăzută de

art. 278

1

C. proc. pen., având ca finalitate controlul judecătoresc

al soluției de neîncepere a urmăririi penale, privește exclusiv temeinicia

rezoluției atacate, în raport cu cercetările efectuate și, respectiv,

îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală în condițiile

determinate de legea procesual-penală, instanța penală sesizată cu plângerea

menționată nu are temei legal pentru a se pronunța ca instanță de control

judiciar în cauza civilă la soluționarea căreia, într-un alt proces, petentul

pretinde că s-ar fi săvârșit erori jurisdicționale și că nu ar fi fost

respectate unele norme procedurale privind desfășurarea judecății.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și cum nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi,

neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de fond, care să

ducă la concluziile săvârșirii de către magistrații menționați, a

infracțiunilor reclamate de petent, conform art. 385

15

pct. 1 lit.

b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, petentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în

recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul P.G.

împotriva sentinței nr. 366 din 15 iunie 2005, pronunțată de secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 1744/2005.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 200 lei (2.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2006.