ÎCCJ, Decizia nr. 94/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Petentul E.F. a sesizat organul de urmărire penală,

solicitând cercetarea magistraților P.E., E.P., B.M., S.E. și A.G., sub

aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., constând în

aceea că, într-un litigiu de muncă având ca obiect contestația formulată de

către acesta, împotriva Ordinului nr. 522 din 28 noiembrie 2003, emis de

Secretarul General al Senatului, judecătorii menționați au judecat cauza în

fond și recurs, fără a ține cont că exista un dosar penal în care cercetarea nu

era finalizată.

Totodată, cu ocazia judecării cauzei civile au fost

preluate probe din dosarul penal, deși acestea puteau fi interpretate numai de

organele de cercetare penală.

Prin rezoluția nr. 209/P/2005 din 22 martie 2005,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale față de

magistrații menționați, reținându-se că în cauză probatoriul administrat nu

relevă indicii săvârșirii unei infracțiuni, iar reformarea hotărârii

judecătorești ce îl nemulțumește pe petent, de competența exclusivă a

instanțelor de control judiciar, nu se poate realiza pe calea unei plângeri

penale.

Plângerea formulată de petent împotriva rezoluției

primare de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă de procurorul șef de

secție al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin rezoluția nr.

7379/144/N/2005 din 17 iunie 2005.

Împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul E.F. a formulat

plângere, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., susținând că rezoluția

atacată nu este susținută de materialul probator administrat.

Prin sentința nr. 636 din 16 noiembrie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată,

reținând că starea de fapt este cea corespunzătoare probatoriului administrat,

iar legea aplicabilă a fost corect stabilită și interpretată.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul E.F. a

declarat recurs, criticile privind nelegalitatea acesteia.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane

li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin exercitarea

abuzivă a atribuțiilor de serviciu.

Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare,

prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârșită

tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării

legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea

marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor”, a fost

incriminată „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale

de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod

defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei

persoane”.

Cu referire la cauză, întrunește elementele

constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea defectuoasă a

atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să

releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu intenție și care

să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.

În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat

susținerile petentului, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a

atribuțiilor de serviciu.

Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal

are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie

infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie

pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie

trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menționat rezultă că procesul

penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una

desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o

infracțiune.

În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen., s-a

stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea

aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt

obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe”.

Așadar, în raport cu textele menționate, scopul

procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să armonizeze interesul

apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană

nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu referire la prima fază a

procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea

penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența

infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii

acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea

în judecată”.

În vederea realizării obiectului urmăririi penale,

astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală

a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a

procesului penal.

Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221

C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire

penală, în succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații, actele premergătoare având ca

scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a

cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la

constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care

punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport cu această împrejurare, nejustificându-se

începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se

confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este

de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia.

În cauză, constându-se inexistența infracțiunii

sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul

neînceperii urmăririi penale.

Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul

acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o

hotărâre legală și temeinică.

Pe de altă parte, organul de urmărire penală a

reținut, cu privire la dezlegarea dată cauzei civile, că aceasta poate fi

criticată doar prin exercitarea căilor de atac, orice soluție contrară ducând

la încălcarea dispozițiilor legale privind independența judecătorilor.

Chiar în ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul

interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a

unor norme de drept, pentru a se reține în sarcina acestuia, comiterea

infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că a

acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți.

Într-adevăr, cu referire la critica privitoare la

neobservarea condițiilor prevăzute pentru desfășurarea judecății, invocată de

petent în plângerea penală, este de reținut că legea procesual-civilă a

recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului,

prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Drept urmare, protecția judiciară a dreptului

subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu

normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul

procesului civil.

Acest sistem, același pentru persoane aflate în

situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate

intrarea în puterea lucrului judecat numai a hotărârilor corespunzătoare

adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective

asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de

dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de

atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la

dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție.

În consecință, hotărârea judecătorească, în sine, nu

poate constitui temei al angajării răspunderii penale.

Totodată, pretinsele erori jurisdicționale și de

procedură nu pot fi examinate, contrar principiului legalității căilor de atac,

pe această cale.

Este de reținut în acest sens că determinarea riguroasă a

procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea drepturilor și

intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și tratamentul

juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură finalitatea

acestora, în condițiile respectării independenței și autonomiei magistraților

care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia.

Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția

României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt

independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar

putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar

putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate,

principiul constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență, iluzoriu, ceea

ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de drept.

Așadar, reținând că legalitatea și temeinicia

soluției pronunțate în cauza civilă invocată de petent nu pot fi examinate pe

această cale, organul de urmărire penală a făcut o apreciere corectă,

corespunzătoare normelor legale menționate.

Totodată, susținând că pentru a se reține în sarcina

judecătorilor cauzei civile, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este

necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu intenția de a-l

prejudicia pe petent și, constatând că această împrejurare nu este probată în

cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o

rezoluție legală și temeinică.

În consecință, respingând plângerea, și sub aspectul

acestor critici și menținând rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o

hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul

judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată.

Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției

de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc.

pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea

actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de

legea procesual-penală.

Drept urmare, instanța sesizată cu plângerea

menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar

în cauza disciplinară la soluționarea căreia, într-un alt proces, petentul

susține că s-ar fi săvârșit erori jurisdicționale și nu ar fi fost respectate

unele norme procedurale privind desfășurarea judecății.

Ca atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat

de petent, al complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea

hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât recursul se

constată a fi neîntemeiat și sub acest aspect.

În concluzie, nepropunând și, ca atare,

neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția

intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată

în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Nici în această etapă procesuală nu au apărut

elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de

fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, de

către persoanele nominalizate de către petent, așa încât simplele afirmații ale

acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii

prevăzute de art. 246 C. pen., nesusținute de materialul probator administrat,

nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei

soluții.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul-petent E.F. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul E.F. împotriva sentinței nr. 636 din 16

noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 4405/2005, al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.