ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4959/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 7 mai 2003, reclamantul M.B.

prin P.G. a chemat în judecată SC A.N.I. SRL București, pentru ca prin

hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună obligarea

pârâtei la plata sumelor de 180.804.038 lei și 14.986,08 dolari S.U.A., compuse

din:

- 9,256.205 lei cu titlu de debit

rezultat prin aplicarea procentului de 1 % asupra încasărilor realizate din

exploatarea bunului, pe perioada 1 ianuarie 1994 – 31 mai 1998, conform art. 9 alin.

(2) din contract;

- 171.547.833 lei cu titlu de penalități

de întârziere pentru neplata debitului reprezentând 1 % din încasări, aferent

perioadei 1 ianuarie 1994 – 31 ianuarie 2003;

- 4.477 dolari S.U.A., reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință a spațiului, pe perioada ianuarie 1999 – 5

octombrie 2000;

- 10.509,08 dolari S.U.A. cu titlu

de majorări de întârziere aferente contravalorii lipsei de folosință a

spațiului, pentru perioada 1999 – 31 ianuarie 2003.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că la data de 28 decembrie 1983, a încheiat cu pârâtul contractul de

asociere, având ca obiect repararea, modernizarea și exploatarea spațiului cu

altă destinație decât aceea de locuință, situat în București, B-dul 1 Mai.

Asociatul SC A.N.I. SRL București,

în favoarea căruia a fost stabilit un drept de exploatare a spațiului dar și

sarcina reparării și modernizării acestuia, s-a obligat să organizeze

activitatea în incinta spațiului ca un centru de profit distinct, separat de

restul patrimoniului și activității comerciale a acestuia, precum și evidența

contabilă aferentă acestei activități astfel determinate și să plătească lunar

asociatului M.B. un procent de 1 % din profitul net realizat.

Prin art. 13 din contract, părțile

au anticipat cuantumul daunelor interese datorate de partea în culpă în caz de

neîndeplinire a obligației contractuale, sub aspectul procentelor aplicate în

calculul acestora.

Durata asocierii conform art. 4 din

contract, a fost stabilită la 5 ani.

Asociatul SC A.N.I. SRL București nu

și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate.

Prin întâmpinare, pârâtul a

solicitat respingerea acțiunii, invocând excepția autorității de lucru judecat,

cu referire la sentința nr. 3224 din 19 mai 2000 a Tribunalului București,

definitivă și irevocabilă.

Prin sentința nr. 13768 din 3

noiembrie 2003, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis

excepția autorității de lucru judecat invocată de pârât și a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamantul, prin cererea de chemare în judecată formând

obiectul prezentei cauze, a solicitat obligarea pârâtului la plata acelorași

sume, solicitate anterior și care au făcut obiectul dosarului nr. 1963/2000 a

Tribunalului București. În acea cauză pretenția reclamantului a fost respinsă

ca neîntemeiată, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, reținându-se că art. 9

alin. (2) din contractul de asociere are natura unei clauze leoniene. Ori, în

prezenta cauză reclamantul își întemeiază pretenția pe aceeași clauză

contractuală.

Împotriva hotărârii primei instanțe

reclamantul a declarat apel, susținând că în mod greșit a fost admisă excepția

autorității de lucru judecat, invocată de pârât.

Astfel, în prima cauză invocată de

pârât, reclamantul a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 3.150 dolari

S.U.A., reprezentând cota de profit și de 3168,06 dolari S.U.A. cu titlu de

penalități aferente, precum și evacuarea din spațiul deținut.

Ori, prin cererea de chemare în

judecată formând obiectul prezentei cauze, reclamantul a solicitat, întemeiat

pe teza I a art. 9 alin. (2) din contract, obligarea pârâtului la plata cotei

de profit de 1 % din încasările realizate.

Cererea este admisibilă întrucât

clauza leoniană privește doar teza a II-a a art. 9 alin. (2) din contract, cu

referire la stabilirea profitului minim garantat.

În fine, în prezenta cauză a mai

solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință, cu

referire la neeliberarea spațiului după data rezilierii contractului de

asociere în 1999, pretenție cu referire la care de asemeni nu există autoritate

de lucru judecat.

Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, prin decizia nr. 251 din 31 mai 2004, a admis apelul declarat

de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe, a anulat sentința atacată, a

admis excepția autorității lucrului judecat pentru capetele de cerere privind

obligarea pârâtei la plata cotei părți de 1 % din profit și a penalităților

aferente și a respins ca nefondate, capetele de cerere privind contravaloarea

lipsei de folosință și a majorărilor de întârziere aferente.

În motivarea acestei decizii

instanța de apel a reținut că nulitatea absolută privește cauza înserată în art.

9 alin. (2) din contractul de asociere, în integralitatea sa.

Drept urmare, o nouă cerere

întemeiată pe dispoziția contractuală menționată, nu poate fi primită.

- cu referire la contravaloarea

lipsei de folosință, acest capăt de cerere nu a fost examinat de prima instanță

însă cererea nu este probată în condițiile art. 1169 C. civ.

- calculul penalităților a fost

realizat aleatoriu, întinderea prejudiciului nefiind dovedită.

- din înscrisurile depuse la dosarul

cauzei nu rezultă data la care spațiul a fost predat.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

reclamantul a declarat recurs, întemeiat pe cazurile de nelegalitate, prevăzute

în art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Astfel, din considerentele hotărârii

judecătorești invocate în susținerea excepției autorității de lucru judecat

rezultă că nulitatea absolută avută în vedere de instanțe privește exclusiv

stabilirea venitului minim garantat, în favoarea reclamantului.

Totodată, cu referire la capătul de

cerere privind obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință,

instanța de control judiciar nu a avut în vedere actele dosarului din care

rezultă datele de punere la dispoziție și eliberarea spațiului.

În concluzie, reclamantul a

solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei atacate, în

sensul respingerii excepției autorității de lucru judecat și admiterii acțiunii

astfel cum a fost formulată și precizată.

Recursul este fondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Este adevărat că, în raport de

autoritatea de lucru judecat ca principiu ce guvernează activitatea de

înfăptuire a justiției, un litigiu soluționat printr-o hotărâre irevocabilă nu mai

poate forma obiectul examinării într-un nou proces având același obiect,

aceeași cauză și aceleași părți.

Această exclusivitate operează însă

numai în situația constatării triplei identități prevăzute în art. 1201 C. civ.

Astfel, prin cererea de chemare în

judecată formând obiectul dosarului nr. 1963/2000 al Tribunalului București, secția

comercială (dosarul nr. 8020/2003 al Tribunalului București) având aceleași

părți, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cotei minime de

profit garantat și penalităților aferente acesteia.

În prezenta cauză, reclamantul a

solicitat obligarea pârâtului, cu referire la primele două capete de cerere cu

privire la care s-a reținut excepția autorității de lucru judecat, la cota de

profit convenită.

Așadar, între pretențiile concrete

deduse judecății de către reclamant, intrând în sfera conceptuală a noțiunii de

obiect al pricinii, nu există identitatea cerută de art. 1201 C. civ., cu

referire la cele trei elemente constitutive ale autorității lucrului judecat.

Este adevărat că prin sentința

irevocabilă invocată de pârât în susținerea excepției autorității de lucru

judecat s-a reținut incidența art. 1513 C. civ.

Dar nulitatea absolută privește în

acest caz exclusiv garantarea unui venit minim în favoarea M.B., în calitatea

sa de asociat, parte a contractului de asociere.

Astfel, în considerentele sentinței nr.

3224 din 19 mai 2005 a Tribunalului București, instanța de fond a reținut că

„prin contractul dintre părți s-a stabilit ca independent de orice profit

pârâta să plătească reclamantului o sumă minimă, fapt ce duce la concluzia că

reclamantul și-a asigurat neparticiparea la pierderi și mai mult decât atât,

clauza stipulată astfel îi asigura numai participarea la beneficii” (dosarul nr.

8020/2003 a Tribunalului București).

Această împrejurare este reținută și

în decizia nr. 395 din 25 ianuarie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția

comercială (dosarul instanței de fond).

Așadar, în mod greșit excepția

autorității de lucru judecat a fost admisă, prin extindere la situații neavute

în vedere de instanțe în primul litigiu, respectiv a art. 9 alin. (2) din

contract, în integralitatea sa.

Astfel, prin contractul menționat,

părțile au convenit asupra cotelor de participare la profitul realizat prin

exploatarea spațiului pus la dispoziția pârâtului de către reclamant.

Pârâtul s-a obligat să plătească

lunar reclamantului „1 % din încasările realizate din exploatarea bunului”

reprezentând aportul acestuia din urmă la asocierea convenită.

Împrejurarea stipulării a venitului

minim garantat, clauză operantă în cazul unor încasări sub un anumit nivel,

intrând sub incidența art. 1513 C. civ., așa cum în mod judicios au stabilit

instanțele în primul proces, nu este însă de natură a duce la nulitatea art. 9 alin.

(2) din contract în integralitatea sa, cu referire la împărțirea profitului în

modalitatea stabilită prin teza I a clauzei, sens în care de altfel instanțele

nu au dispus și nu ar fi putut dispune întrucât clauza leonină circumscrisă așa

cum s-a arătat, nu poate afecta validitatea întregului contract de asociere în

participațiune.

Astfel, din contractul depus la

dosarul cauzei rezultă îndeplinirea condițiilor art. 251 C. com., în sensul că

cele două părți s-au obligat la aporturi aduse de altfel în asociere, în

vederea desfășurării de activități comerciale, vizând obținerea unui profit

repartizabil între acestea în modul arătat.

Realizându-se asocierea, pârâtul

este obligat a plăti reclamantului 1 % din încasările aferente spațiului

organizat de acesta ca centru independent de profit, conform contractului.

Prin urmare, pârâtul nu este ținut

numai la obligația plății venitului minim garantat, stipulat în favoarea

reclamantului, stabilită cu autoritate de lucru judecat ca având caracter de

clauză leonină.

Se constată așadar că recursul este

fondat sub aspectul acestei critici.

Pe de altă parte, din actele

dosarului (dosarul de fond) rezultă punerea de către reclamant a spațiului la

dispoziția pârâtului, exploatarea acestuia de către acesta din urmă, rezilierea

contractului de asociere și predarea spațiului de către acest asociat, numai la

data de 5 octombrie 2000.

Ca atare, în mod greșit, contrar

probatoriului administrat în cauză, instanța de apel a apreciat că acțiunea

reclamantei, sub aspectul capetelor de cerere privind debite din lipsa

folosinței spațiului, nu este dovedită.

Prin urmare, recursul se constată a

fi fondat și sub aspectul celei din urmă critici.

În consecință, conform art. 314 C.

proc. civ., cu referire la art. 312 alin. (5) din același cod, Curtea va admite

recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe spre

soluționare.

La rejudecarea apelului, instanța va

stabili, în baza probelor aflate la dosar și a oricăror probe ce vor fi

apreciate ca îndeplinind condițiile de admisibilitate, întinderea drepturilor

reclamantului. Astfel instanța va stabili perioada în care pârâtul a ocupat

spațiul în litigiu în baza contractului de asociere și încasările realizate în

această perioadă, din care reclamantul este îndrituit, conform contractului, să

primească o sumă reprezentând 1 %. Totodată, instanța va stabili perioada în

care pârâtul a ocupat spațiul fără titlu, ulterior rezilierii contractului și

contravaloarea lipsei de folosință aferentă acestei perioade.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul M.B. prin P.G., împotriva deciziei nr. 251 din 31 mai 2004 a Curții

de Apel București, secția a VI-a comercială, casează decizia recurată și

trimite cauza aceleiași instanțe spre soluționare.

I

revocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 21 octombrie 2005.