ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4959/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 7 mai 2003, reclamantul M.B. prin P.G. a chemat în judecată SC A.N.I. SRL București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună obligarea pârâtei la plata sumelor de 180.804.038 lei și 14.986,08 dolari S.U.A., compuse din: - 9,256.205 lei cu titlu de debit rezultat prin aplicarea procentului de 1 % asupra încasărilor realizate din exploatarea bunului, pe perioada 1 ianuarie 1994 – 31 mai 1998, conform art. 9 alin. (2) din contract; - 171.547.833 lei cu titlu de penalități de întârziere pentru neplata debitului reprezentând 1 % din încasări, aferent perioadei 1 ianuarie 1994 – 31 ianuarie 2003; - 4.477 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a spațiului, pe perioada ianuarie 1999 – 5 octombrie 2000; - 10.509,08 dolari S.U.A.

cu titlu de majorări de întârziere aferente contravalorii lipsei de folosință a spațiului, pentru perioada 1999 – 31 ianuarie 2003. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 28 decembrie 1983, a încheiat cu pârâtul contractul de asociere, având ca obiect repararea, modernizarea și exploatarea spațiului cu altă destinație decât aceea de locuință, situat în București, B-dul 1 Mai. Asociatul SC A.N.I. SRL București, în favoarea căruia a fost stabilit un drept de exploatare a spațiului dar și sarcina reparării și modernizării acestuia, s-a obligat să organizeze activitatea în incinta spațiului ca un centru de profit distinct, separat de restul patrimoniului și activității comerciale a acestuia, precum și evidența contabilă aferentă acestei activități astfel determinate și să plătească lunar asociatului M.B.

un procent de 1 % din profitul net realizat. Prin art. 13 din contract, părțile au anticipat cuantumul daunelor interese datorate de partea în culpă în caz de neîndeplinire a obligației contractuale, sub aspectul procentelor aplicate în calculul acestora. Durata asocierii conform art. 4 din contract, a fost stabilită la 5 ani. Asociatul SC A.N.I. SRL București nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate. Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, invocând excepția autorității de lucru judecat, cu referire la sentința nr. 3224 din 19 mai 2000 a Tribunalului București, definitivă și irevocabilă. Prin sentința nr. 13768 din 3 noiembrie 2003, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de pârât și a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul, prin cererea de chemare în judecată formând obiectul prezentei cauze, a solicitat obligarea pârâtului la plata acelorași sume, solicitate anterior și care au făcut obiectul dosarului nr. 1963/2000 a Tribunalului București. În acea cauză pretenția reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, reținându-se că art. 9 alin. (2) din contractul de asociere are natura unei clauze leoniene. Ori, în prezenta cauză reclamantul își întemeiază pretenția pe aceeași clauză contractuală. Împotriva hotărârii primei instanțe reclamantul a declarat apel, susținând că în mod greșit a fost admisă excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârât.

Astfel, în prima cauză invocată de pârât, reclamantul a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 3.150 dolari S.U.A., reprezentând cota de profit și de 3168,06 dolari S.U.A. cu titlu de penalități aferente, precum și evacuarea din spațiul deținut. Ori, prin cererea de chemare în judecată formând obiectul prezentei cauze, reclamantul a solicitat, întemeiat pe teza I a art. 9 alin. (2) din contract, obligarea pârâtului la plata cotei de profit de 1 % din încasările realizate. Cererea este admisibilă întrucât clauza leoniană privește doar teza a II-a a art. 9 alin. (2) din contract, cu referire la stabilirea profitului minim garantat. În fine, în prezenta cauză a mai solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință, cu referire la neeliberarea spațiului după data rezilierii contractului de asociere în 1999, pretenție cu referire la care de asemeni nu există autoritate de lucru judecat.

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 251 din 31 mai 2004, a admis apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe, a anulat sentința atacată, a admis excepția autorității lucrului judecat pentru capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata cotei părți de 1 % din profit și a penalităților aferente și a respins ca nefondate, capetele de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință și a majorărilor de întârziere aferente. În motivarea acestei decizii instanța de apel a reținut că nulitatea absolută privește cauza înserată în art. 9 alin. (2) din contractul de asociere, în integralitatea sa. Drept urmare, o nouă cerere întemeiată pe dispoziția contractuală menționată, nu poate fi primită.

- cu referire la contravaloarea lipsei de folosință, acest capăt de cerere nu a fost examinat de prima instanță însă cererea nu este probată în condițiile art. 1169 C. civ. - calculul penalităților a fost realizat aleatoriu, întinderea prejudiciului nefiind dovedită. - din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă data la care spațiul a fost predat. Împotriva acestei din urmă hotărâri reclamantul a declarat recurs, întemeiat pe cazurile de nelegalitate, prevăzute în art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. Astfel, din considerentele hotărârii judecătorești invocate în susținerea excepției autorității de lucru judecat rezultă că nulitatea absolută avută în vedere de instanțe privește exclusiv stabilirea venitului minim garantat, în favoarea reclamantului.

Totodată, cu referire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință, instanța de control judiciar nu a avut în vedere actele dosarului din care rezultă datele de punere la dispoziție și eliberarea spațiului. În concluzie, reclamantul a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii excepției autorității de lucru judecat și admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată. Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Este adevărat că, în raport de autoritatea de lucru judecat ca principiu ce guvernează activitatea de înfăptuire a justiției, un litigiu soluționat printr-o hotărâre irevocabilă nu mai poate forma obiectul examinării într-un nou proces având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți.

Această exclusivitate operează însă numai în situația constatării triplei identități prevăzute în art. 1201 C. civ. Astfel, prin cererea de chemare în judecată formând obiectul dosarului nr. 1963/2000 al Tribunalului București, secția comercială (dosarul nr. 8020/2003 al Tribunalului București) având aceleași părți, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cotei minime de profit garantat și penalităților aferente acesteia. În prezenta cauză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului, cu referire la primele două capete de cerere cu privire la care s-a reținut excepția autorității de lucru judecat, la cota de profit convenită. Așadar, între pretențiile concrete deduse judecății de către reclamant, intrând în sfera conceptuală a noțiunii de obiect al pricinii, nu există identitatea cerută de art. 1201 C. civ., cu referire la cele trei elemente constitutive ale autorității lucrului judecat.

Este adevărat că prin sentința irevocabilă invocată de pârât în susținerea excepției autorității de lucru judecat s-a reținut incidența art. 1513 C. civ. Dar nulitatea absolută privește în acest caz exclusiv garantarea unui venit minim în favoarea M.B., în calitatea sa de asociat, parte a contractului de asociere. Astfel, în considerentele sentinței nr. 3224 din 19 mai 2005 a Tribunalului București, instanța de fond a reținut că „prin contractul dintre părți s-a stabilit ca independent de orice profit pârâta să plătească reclamantului o sumă minimă, fapt ce duce la concluzia că reclamantul și-a asigurat neparticiparea la pierderi și mai mult decât atât, clauza stipulată astfel îi asigura numai participarea la beneficii” (dosarul nr. 8020/2003 a Tribunalului București).

Această împrejurare este reținută și în decizia nr. 395 din 25 ianuarie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială (dosarul instanței de fond). Așadar, în mod greșit excepția autorității de lucru judecat a fost admisă, prin extindere la situații neavute în vedere de instanțe în primul litigiu, respectiv a art. 9 alin. (2) din contract, în integralitatea sa. Astfel, prin contractul menționat, părțile au convenit asupra cotelor de participare la profitul realizat prin exploatarea spațiului pus la dispoziția pârâtului de către reclamant. Pârâtul s-a obligat să plătească lunar reclamantului „1 % din încasările realizate din exploatarea bunului” reprezentând aportul acestuia din urmă la asocierea convenită.

Împrejurarea stipulării a venitului minim garantat, clauză operantă în cazul unor încasări sub un anumit nivel, intrând sub incidența art. 1513 C. civ., așa cum în mod judicios au stabilit instanțele în primul proces, nu este însă de natură a duce la nulitatea art. 9 alin. (2) din contract în integralitatea sa, cu referire la împărțirea profitului în modalitatea stabilită prin teza I a clauzei, sens în care de altfel instanțele nu au dispus și nu ar fi putut dispune întrucât clauza leonină circumscrisă așa cum s-a arătat, nu poate afecta validitatea întregului contract de asociere în participațiune. Astfel, din contractul depus la dosarul cauzei rezultă îndeplinirea condițiilor art. 251 C. com., în sensul că cele două părți s-au obligat la aporturi aduse de altfel în asociere, în vederea desfășurării de activități comerciale, vizând obținerea unui profit repartizabil între acestea în modul arătat.

Realizându-se asocierea, pârâtul este obligat a plăti reclamantului 1 % din încasările aferente spațiului organizat de acesta ca centru independent de profit, conform contractului. Prin urmare, pârâtul nu este ținut numai la obligația plății venitului minim garantat, stipulat în favoarea reclamantului, stabilită cu autoritate de lucru judecat ca având caracter de clauză leonină. Se constată așadar că recursul este fondat sub aspectul acestei critici. Pe de altă parte, din actele dosarului (dosarul de fond) rezultă punerea de către reclamant a spațiului la dispoziția pârâtului, exploatarea acestuia de către acesta din urmă, rezilierea contractului de asociere și predarea spațiului de către acest asociat, numai la data de 5 octombrie 2000. Ca atare, în mod greșit, contrar probatoriului administrat în cauză, instanța de apel a apreciat că acțiunea reclamantei, sub aspectul capetelor de cerere privind debite din lipsa folosinței spațiului, nu este dovedită.

Prin urmare, recursul se constată a fi fondat și sub aspectul celei din urmă critici. În consecință, conform art. 314 C. proc. civ., cu referire la art. 312 alin. (5) din același cod, Curtea va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe spre soluționare. La rejudecarea apelului, instanța va stabili, în baza probelor aflate la dosar și a oricăror probe ce vor fi apreciate ca îndeplinind condițiile de admisibilitate, întinderea drepturilor reclamantului. Astfel instanța va stabili perioada în care pârâtul a ocupat spațiul în litigiu în baza contractului de asociere și încasările realizate în această perioadă, din care reclamantul este îndrituit, conform contractului, să primească o sumă reprezentând 1 %. Totodată, instanța va stabili perioada în care pârâtul a ocupat spațiul fără titlu, ulterior rezilierii contractului și contravaloarea lipsei de folosință aferentă acestei perioade.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul M.B. prin P.G., împotriva deciziei nr. 251 din 31 mai 2004 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, casează decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe spre soluționare. I revocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2005.