ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4431/2005

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

2459 din 27 noiembrie 2003, Judecătoria Câmpina, respingând excepția

autorității de lucru judecat, invocată de pârât, a respins acțiunea formulată

de reclamanții C.I., C.L. și T.M., în contradictoriu cu pârâtul M.G. și

intervenientele M.E. și Ț.V., obligând pe reclamanți să plătească pârâtului

cheltuielile de judecată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că prin încheierea pronunțată de Judecătoria Câmpina

în dosarul nr. 1878/2003, având ca obiect pretenții, în care figurează aceleași

părți, calitățile fiind schimbate, s-a dispus disjungerea cererii

reconvenționale de cererea principală, după ce în prealabil, la termenul din 25

septembrie 2003, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat,

invocată de M.G.

Prin cererea

reconvențională, C.I., C.L. și T.M. au solicitat să se constate nulitatea absolută

a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4555 din 11 noiembrie

1997 de BNP I.M., transcris la nr. 10246 din 18 noiembrie 1997 la Biroul de

Carte Funciară din cadrul Judecătoriei Câmpina și a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 1380 din 22 februarie 1995, transcris sub nr. 1773-1774/1995,

pentru cauză ilicită, deoarece, cu rea credință, părțile contractante au omis

să menționeze existența construcțiilor, constând în casă de locuit și anexe

gospodărești.

Din probele administrate

în cauză, nu a rezultat că la data încheierii contractelor, părțile au urmărit

și înstrăinarea construcțiilor existente pe teren și că s-a plătit un preț pentru

acestea, obiectul vânzării constituindu-l în ambele contracte numai suprafața

de 185 mp teren, cu privire la care proprietarul inițial, N.P. avea un drept

exclusiv.

Asupra construcțiilor

existente pe teren, N.P. exercita un drept de coproprietate alături de fosta

soție, G.M., autoarea reclamanților, care avea doar un drept de superficie

asupra terenului.

Contractele încheiate nu

au avut scopul de a frauda interesele autoarei reclamanților, care până la

deces nu a înțeles să își valorifice drepturile sale.

Apelul declarat de

reclamanți a fost respins prin decizia civilă nr. 551 din 1 martie 2004 a

Curții de Apel Ploiești, care a reținut că cele două contracte au fost

încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, fără a frauda interesele unei

alte persoane.

Prin sentința civilă nr.

1411/2000 a Judecătoriei Câmpina, definitivă prin decizia civilă nr. 2036/2000

a Tribunalului Prahova și irevocabilă prin decizia civilă nr. 589 din 28

februarie 2001, s-a constatat că N.P. și G.M. au edificat construcțiile ce se

află pe teren. În această situație, reclamantele T.M. și C.E. sunt proprietare

ale construcțiilor, fiind singurele moștenitoare ale mamei lor, G.M.

Împotriva deciziei, în

termenul prevăzut de lege, au declarat recurs reclamanții C.I., C.L. și T.M.

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 5, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ., reclamanții au arătat că cele

două sentințe sunt nelegale.

Astfel, instanța de fond

a respins ca inutile probele solicitate la data de 9 octombrie 2003, deoarece

au fost deja administrate în dosarele nr. 2095/1998 și 1202/2002, încălcând

principiul nemijlocirii administrării probelor.

Se mai arată că instanța

de fond a preluat

ad literam

motivarea din sentința civilă nr. 1411,

pronunțată în dosarul nr. 2095/1998 al Judecătoriei Câmpina, deși temeiurile de

fapt și de drept din cele două dosare erau diferite.

Sub aspectul art. 304

pct. 9 C. proc. civ., reclamanții susțin că motivarea instanțelor nu are

legătură cu fondul pricinii, deoarece nu a luat în considerare probele

administrate în cauză, din care rezultă că N.P. a edificat construcțiile

împreună cu G.M.

Mai susțin reclamanții,

că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra probelor administrate, iar instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra probelor reiterate în calea de atac, incidente

fiind dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ.

În cauză, ar fi fost

necesară efectuarea unei expertize de specialitate, respinsă ca inutilă. De

asemenea, reclamanții ar fi trebuit să depună copia unor înscrisuri aflate

într-un dosar penal, dar au fost decăzuți din probă. Au solicitat citarea la

interogatoriu a intervenientei Ț.V. și aplicarea art. 225 C. proc. civ.,

instanța refuzând să dea curs solicitărilor reclamanților. Instanțele nu au

analizat nici înscrisurile depuse la dosar cu borderou.

Recursul nu este fondat.

În ceea ce privește

critica ce vizează dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se constată că

la termenul din 9 octombrie 2003, reclamanții au solicitat proba cu înscrisuri,

doi martori, expertiză topometrică și cercetare locală. Instanța a respins

proba cu expertiză topometrică și cercetare locală ca inutile, deoarece au fost

deja administrate în dosarele 2095/1998 și 1202/2002, ce au fost atașate.

Principiul nemijlocirii s-a

născut din necesitatea reconstituirii de către instanțele de judecată a unor

fapte și împrejurări în funcție de care se va pronunța hotărârea. Aceasta

presupune cercetarea directă și nemediată a tuturor elementelor care slujesc la

dezlegarea pricinii.

Obiectul acțiunii de

față constă în nulitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare, nulitate

datorată unei cauze pe care reclamanții o consideră a fi fost ilicită, și anume

prejudiciul creat moștenitorilor numitei G.M. prin înstrăinarea construcțiilor

ce aparțineau și acesteia din urmă, în calitate de coproprietar. De asemenea,

se pretinde, că în realitate ar fi fost înstrăinată o suprafață mai mare de

teren.

Prin urmare, instanțele

urmau să determine obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între

părți.

Raportat la obiectul

cererii de chemare în judecată, instanțele nu au încălcat principiul

nemijlocirii, atunci când au apreciat că proba cu expertiză este inutilă pentru

că a mai fost administrată în alte dosare. De altfel, instanțele au reținut și

faptul că problema delimitării în teren a suprafeței nu mai poate fi pusă în

discuție, fiind opozabilă părților, eventuale neconcordanțe privind

identificarea terenului nefiind de natură a duce la concluzia că cele două

contracte au fost încheiate cu intenția de a frauda interesele unei alte

persoane.

În ceea ce privește

criticile referitoare la faptul că hotărârea pronunțată de instanța de fond

este nemotivată și că instanța a schimbat natura și înțelesul actului juridic

dedus judecății, se constată că nici acestea nu sunt întemeiate.

În afară de faptul că nu

a preluat

ad literam

motivarea sentinței civile nr. 1411 din 17 mai 2000

a Judecătoriei Câmpina și de faptul că, în apel, hotărârea instanței de fond nu

a fost criticată sub acest aspect, ambele instanțe au motivat hotărârile conform

dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere natura cauzei

deduse judecății.

Se mai susține că

motivarea instanțelor nu are legătură cu fondul pricinii, deoarece nu a luat în

considerare probele administrate în cauză. Această critică nu poate fi

încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa cum susțin

reclamanții, deoarece, doar hotărârile pronunțate fără nici un temei legal sau

care au făcut o greșită aplicare a legii atrag incidența acestui text.

Susținerile

reclamantului sunt specifice pct. 7 al art. 304 din cod, dar, așa cum s-a

arătat, hotărârile pronunțate sunt motivate, avându-se în vedere probele

administrate în cauză și obiectul pricinii.

Ambele contracte de

vânzare-cumpărare se referă la suprafața de 185 de mp teren ce a aparținut

proprietarului N.P., care, la rândul său, l-a dobândit prin moștenire de la

defunctul său tată.

Contractele nu cuprind

nici o clauză neclară, de natură a duce la concluzia că imobilul înstrăinat ar cuprinde

și altceva decât suprafața de teren menționată, astfel încât drepturile unor

terțe persoane să fi fost afectate.

Mai susțin reclamanții

că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra probelor administrate, iar instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra probelor reiterate în calea de atac.

Nici aceste critici nu

sunt întemeiate.

Pentru a se putea folosi

acest motiv de casare, este necesar ca un mijloc de apărare să fi fost invocat

înaintea instanței, iar instanța să fi omis să se pronunțe asupra lui.

În cauză, reclamanții au

solicitat probe la instanța de fond care a admis în parte cererea, respingând

ca inutile proba cu expertiză și cercetare locală.

În apel, reclamanții nu

au cerut alte probe, menționând doar cu ocazia dezbaterilor, că în situația în care

instanța apreciază că se impune, solicită completarea probatoriului.

Cu privire la chemarea

la interogatoriu a intervenientei Ț.V., se constată că la termenul din 30

octombrie 2003, instanța, la solicitarea apărătorului reclamanților, a

încuviințat citarea acesteia cu mențiunea „personal la interogatoriu”, dar

aceasta a refuzat să se prezinte.

Conform art. 225 C.

proc. civ., dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la

interogatoriu sau nu se înfățișează, instanța poate socoti aceste împrejurări

ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părții

potrivnice.

Din interpretarea

textului de lege, rezultă că neprezentarea la interogatoriu nu poate fi

considerată drept o mărturie deplină, atunci când există posibilitatea

administrării altor probe, cu atât mai mult cu cât există și alte persoane în

cauză cu aceeași calitate procesuală, aceleași drepturi și același interes.

La același termen,

reclamanții au fost abilitați să obțină copii de pe declarațiile date în

dosarul penal, aceștia depunând la termenul următor o serie de înscrisuri

(filele 70 - 86 din dosarul de fond). La termenul din 20 noiembrie instanța de

fond a respins cererea reclamanților de acordare a unui nou termen pentru a mai

depune și alte copii ale înscrisurilor din dosarul penal, constatând că actele

și lucrările dosarului sunt suficiente pentru stabilirea situației de fapt. De

asemenea, înscrisurile depuse au fost avute în vedere de instanța de fond, care

s-a pronunțat în urma analizării întregului probatoriu administrat.

Prin urmare, și aceste

critici invocate doar în recurs, nu și în apel sunt neîntemeiate.

Față de cele mai sus

arătate, recursul reclamanților se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanții C.I., C.L. și T.M. împotriva deciziei civile nr. 551 din 1 martie

2004 a Curții de Apel Ploiești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 26 mai 2005.