ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7880/2005

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra

cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2

la 6 ianuarie 1999, reclamanta S.C.M. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul

General al Municipiului București și RA L. pentru ca instanța, prin hotărârea

ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a

arătat că autorii ei au fost proprietarii imobilului revendicat, la data

naționalizării autorul său fiind inginer constructor.

Pârâta RA L. a formulat cerere reconvențională prin care a

solicitat obligarea reclamantei la 2.736.760 lei reprezentând contravaloarea

taxelor și impozitelor achitate de pârâtă pentru imobilele revendicate, precum

și acordarea dreptului de retenție asupra bunurilor revendicate. Ulterior,

aceeași pârâtă a chemat în garanție Consiliul General al Municipiului București

și Primăria municipiului București pentru obligarea în solidar la 22.306.011

lei reprezentând contravaloarea prețului plătit de regie ca efect al aplicării

dispoziției Primăriei municipiului București prin care imobilul a fost

transferat din patrimoniul ICRAL Colentina în patrimoniul regiei.

Prin sentința civilă nr. 14146 din 13 octombrie 1999

Judecătoria sectorului 2 și-a declinat competența în favoarea Tribunalului

București.

Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios

administrativ, a pronunțat sentința civilă nr. 347 F din 10 mai 2000 prin care

a admis acțiunea și a respins ca nefondată cererea RA L. privind plata de

despăgubiri.

Această sentință a fost desființată prin decizia civilă nr.

691 din 27 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

cauza fiind trimisă spre rejudecare. Instanța de apel a reținut că prima

instanță a omis să se pronunțe asupra cererii de chemare în garanție și asupra

cererii reconvenționale depuse de RA L.

În fond după casare, Tribunalul București, secția a V-a

civilă și de contencios administrativ, a admis acțiunea principală și în parte

cererea reconvențională, respingând cererea de chemare în garanție.

În motivarea sentinței s-a arătat că imobilul revendicat nu

a ieșit niciodată din patrimoniul proprietarului său, acesta fiind exceptat de

la naționalizare.

Cererea de chemare în garanție nu a fost considerată

întemeiată de vreme ce cheltuielile efectuate au fost necesare și utile

imobilului.

Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de pârâți și

chemata în garanție au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 240

din 21 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În considerentele deciziei sale instanța de apel a reținut

că fostul proprietar P.G. făcea parte din categoriile exceptate de la

naționalizare, fiind inginer și în această calitate desfășura o activitate din

care obținea venituri.

Primăria municipiului București nu poate fi obligată la

restituirea prețului pentru evicțiune, în temeiul art. 1337 C. civ., deoarece

din analiza probelor administrate în cauză rezultă că valoarea achitată de RA

L. este zero, iar valoarea de 22.306.011 lei reprezintă valoarea de inventar,

iar nu valoarea achitată de regie.

Intimata reclamantă are calitate procesuală activă, conform

certificatului de moștenitor nr. 81 din 21 iulie 1997.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile cererilor

formulate înainte de intrarea în vigoare a legii, conform principiului

neretroactivității legii.

Decizia instanței de apel a fost recurată de

pârâta-reclamantă RA A.P.P.S. (fosta RA L.), pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice și de chemata în garanție Primăria municipiului București, prin

Primarul General.

În recursul Primăriei, întemeiat în drept pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se invocă faptul că imobilul revendicat a fost

trecut cu titlu în patrimoniul statului. Faptul că autorii reclamantei erau

intelectuali nu înseamnă că nu le erau aplicabile dispozițiile Decretului nr.

92/1950 întrucât dețineau un număr mare de apartamente, făcând parte din

categoria exploatatorilor de locuințe.

Și Ministerul Finanțelor Publice și-a întemeiat în drept

recursul pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea unicului motiv de recurs s-a arătat că

imobilul a fost preluat de stat cu respectarea dispozițiilor Decretului nr.

92/1950. Drept urmare, reclamanta nu avea la dispoziție, pentru valorificarea

dreptului său, decât procedura specială prevăzută de Legea nr. 112/1995, în

prezent fiind aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001.

Decretul nr. 92/1950 trebuie considerat că a respectat

ordinea constituțională existentă la data adoptării sale. Este adevărat că la

ora actuală, într-un regim democratic care garantează dreptul de proprietate,

asemenea acte abuzive sunt inadmisibile, dar la data când s-a făcut

naționalizarea acestea erau în vigoare și constituiau temeiul legal de trecere

în proprietatea statului a mai multor imobile care aparțineau unor categorii

sociale incompatibile cu regimul politic aflat la putere în România în acea

perioadă.

Recursul R.A. A.P.P.S. a fost structurat pe două motive,

întemeiate în drept pe art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

Astfel, prin primul motiv de recurs s-a invocat faptul că

statul a preluat imobilul revendicat cu titlu, instanțele de fond făcând

aplicarea greșită a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.

Autorului reclamantei i-au fost naționalizate 8 apartamente,

ceea ce înseamnă că era exploatator de locuințe. Ca atare, în mod corect s-a

făcut aplicarea prevederilor art. 1 pct. 2 din Decretul nr. 92/1950. Față de

realitățile de la vremea respectivă, de toate împrejurările și situațiile care

au caracterizat viața socială și politică a statului, Decretul nr. 92/1950 a

fost corect aplicat în privința autorului reclamantei.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a invocat faptul că

instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare, invocat de

regie prin motivele de apel, care era hotărâtor pentru dezlegarea pricinii.

Prin motivele de apel, regia a arătat că există

neconcordanță între suprafața solicitată de reclamantă și cea înscrisă în

cartea funciară, în sensul că prin cerere s-a solicitat un teren de 875 mp, în

timp ce în procesul verbal de înscriere în cartea funciară apar pe numele lui P.G.

doar 864 mp.

De asemenea, prin motivele de apel s-a invocat faptul că nu

s-au administrat probatorii pentru stabilirea identității între construcția

existentă pe teren și vechea construcție. Intimata nu a depus la dosar copii

certificate ale autorizației de construcție și ale planurilor terenului și

construcției, pentru a putea fi posibilă identificarea.

La data de 21 februarie 2005 P.A., D.N. și D.M.C. au depus o

cerere prin care au învederat faptul că a avut loc o transmitere convențională

a calității procesuale a reclamantei către ei, prin încheierea unui contract de

cesiune de drepturi litigioase. La cerere au fost atașate, în copie, contractul

de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 948/2003, certificat de

căsătorie și procesul-verbal de punere în posesie din 25 noiembrie 2004.

Analizând decizia recurată, în noul cadrul procesual, Curtea

a reținut următoarele:

condițiile art. 302

1

alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Conform acestui text, cererea de recurs care nu cuprinde

semnătura este nulă. De vreme ce nulitatea este expres prevăzută, vătămarea se

prezumă, în condițiile art. 105 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., astfel

încât nu mai trebuie dovedită vătămarea pentru aplicarea sancțiunii.

Întrucât cererea de recurs declarată de Primăria

municipiului București nu a fost semnată, instanța va anula recursul acestei

părți în temeiul art. 302

1

alin. (1) lit. d) C. proc. civ.;

Imobilul revendicat a fost preluat de la P.G., autorul celei

care a declanșat procedura judiciară.

În condițiile art. 2 din Decretul nr. 92/1950, nu intră în

prevederile decretului și nu se naționalizează imobilele proprietatea

muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști

și pensionarilor.

Din carnetul de muncă al lui P.G. rezultă că în anul 1950,

când i-a fost naționalizat imobilul, era încadrat în muncă în calitate de

inginer proiectant.

Drept urmare, era exceptat de la naționalizare, fiind inclus

în categoria intelectualilor profesioniști.

Pe de altă parte, Decretul nr. 92/1950 contravenea chiar

prevederilor Constituției sub imperiul căreia a fost adoptat, de vreme ce în

temeiul art. 8 al Constituției din 1948 proprietatea particulară era

recunoscută și garantată prin lege. Simplul fapt că P.G. avea opt apartamente

nu înseamnă că era exploatator de locuințe, cu atât mai mult cu cât nici nu s-a

făcut dovada că închiria aceste locuințe.

Drept consecință, motivul de recurs invocat nu se încadrează

în cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel făcând aplicarea

corectă a prevederilor art. 2 din actul de naționalizare. În aceste condiții,

recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice va fi respins ca nefondat,

potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.;

Primul motiv de recurs vizează aplicarea greșită a legii,

întrucât autorul reclamantei nu era exceptat de la naționalizare, așa cum au

considerat instanțele de fond, și drept consecință, imobilul fiind preluat cu

titlu, nu putea fi restituit.

Întrucât această critică a format și obiect al recursului

Ministerului Finanțelor Publice, o nouă analiză, cu aceleași argumente, nu se

mai impune.

Pe de altă parte, dacă instanța de apel ar fi analizat

neconcordanța invocată de regie prin motivele de apel, nu ar fi ajuns la

respingerea acțiunii, ci, eventual, la acordarea unei suprafețe de teren mai

mici. Drept urmare, mijlocul de apărare invocat nu a fost hotărâtor, pentru că

nu ar fi dus la o altă soluție diametral opusă celei reținute de instanțele de

fond. Diferența de 9 mp dintre suprafața de teren din contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în 1938 și cea din procesul verbal de înscriere în cartea funciară nu

ar fi justificat respingerea acțiunii, pentru ca această critică să se

încadreze în prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ.

După cum, neadministrarea unei probe nu poate justifica

modificarea unei hotărâri, în temeiul art. 304 pct. 10 C. proc. civ., deoarece

textul a avut în vedere numai necercetarea probelor administrate, omisiune de

natură să fi dus la o altă soluție.

Față de cele ce preced, nu poate fi primit nici motivul de

recurs întemeiat pe art. 304 pct. 10 C. proc. civ., și drept urmare recursul

declarat de R.A. A.P.P.S. va fi respins în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții

Ministerul Finanțelor Publice și RA A.P.P.S. împotriva deciziei civile nr. 240

din 21 mai 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Anulează recursul declarat de chemata în garanție Primăria municipiului

București împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2005.