ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7880/2005

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 la 6 ianuarie 1999, reclamanta S.C.M. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și RA L. pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București. În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că autorii ei au fost proprietarii imobilului revendicat, la data naționalizării autorul său fiind inginer constructor. Pârâta RA L. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei la 2.736.760 lei reprezentând contravaloarea taxelor și impozitelor achitate de pârâtă pentru imobilele revendicate, precum și acordarea dreptului de retenție asupra bunurilor revendicate.

Ulterior, aceeași pârâtă a chemat în garanție Consiliul General al Municipiului București și Primăria municipiului București pentru obligarea în solidar la 22.306.011 lei reprezentând contravaloarea prețului plătit de regie ca efect al aplicării dispoziției Primăriei municipiului București prin care imobilul a fost transferat din patrimoniul ICRAL Colentina în patrimoniul regiei. Prin sentința civilă nr. 14146 din 13 octombrie 1999 Judecătoria sectorului 2 și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București. Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a pronunțat sentința civilă nr. 347 F din 10 mai 2000 prin care a admis acțiunea și a respins ca nefondată cererea RA L. privind plata de despăgubiri.

Această sentință a fost desființată prin decizia civilă nr. 691 din 27 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare. Instanța de apel a reținut că prima instanță a omis să se pronunțe asupra cererii de chemare în garanție și asupra cererii reconvenționale depuse de RA L. În fond după casare, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a admis acțiunea principală și în parte cererea reconvențională, respingând cererea de chemare în garanție. În motivarea sentinței s-a arătat că imobilul revendicat nu a ieșit niciodată din patrimoniul proprietarului său, acesta fiind exceptat de la naționalizare. Cererea de chemare în garanție nu a fost considerată întemeiată de vreme ce cheltuielile efectuate au fost necesare și utile imobilului.

Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de pârâți și chemata în garanție au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 240 din 21 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. În considerentele deciziei sale instanța de apel a reținut că fostul proprietar P.G. făcea parte din categoriile exceptate de la naționalizare, fiind inginer și în această calitate desfășura o activitate din care obținea venituri. Primăria municipiului București nu poate fi obligată la restituirea prețului pentru evicțiune, în temeiul art. 1337 C. civ., deoarece din analiza probelor administrate în cauză rezultă că valoarea achitată de RA L. este zero, iar valoarea de 22.306.011 lei reprezintă valoarea de inventar, iar nu valoarea achitată de regie.

Intimata reclamantă are calitate procesuală activă, conform certificatului de moștenitor nr. 81 din 21 iulie 1997. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile cererilor formulate înainte de intrarea în vigoare a legii, conform principiului neretroactivității legii. Decizia instanței de apel a fost recurată de pârâta-reclamantă RA A.P.P.S. (fosta RA L.), pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și de chemata în garanție Primăria municipiului București, prin Primarul General. În recursul Primăriei, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se invocă faptul că imobilul revendicat a fost trecut cu titlu în patrimoniul statului. Faptul că autorii reclamantei erau intelectuali nu înseamnă că nu le erau aplicabile dispozițiile Decretului nr. 92/1950 întrucât dețineau un număr mare de apartamente, făcând parte din categoria exploatatorilor de locuințe.

Și Ministerul Finanțelor Publice și-a întemeiat în drept recursul pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea unicului motiv de recurs s-a arătat că imobilul a fost preluat de stat cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950. Drept urmare, reclamanta nu avea la dispoziție, pentru valorificarea dreptului său, decât procedura specială prevăzută de Legea nr. 112/1995, în prezent fiind aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001. Decretul nr. 92/1950 trebuie considerat că a respectat ordinea constituțională existentă la data adoptării sale. Este adevărat că la ora actuală, într-un regim democratic care garantează dreptul de proprietate, asemenea acte abuzive sunt inadmisibile, dar la data când s-a făcut naționalizarea acestea erau în vigoare și constituiau temeiul legal de trecere în proprietatea statului a mai multor imobile care aparțineau unor categorii sociale incompatibile cu regimul politic aflat la putere în România în acea perioadă.

Recursul R.A. A.P.P.S. a fost structurat pe două motive, întemeiate în drept pe art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. Astfel, prin primul motiv de recurs s-a invocat faptul că statul a preluat imobilul revendicat cu titlu, instanțele de fond făcând aplicarea greșită a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950. Autorului reclamantei i-au fost naționalizate 8 apartamente, ceea ce înseamnă că era exploatator de locuințe. Ca atare, în mod corect s-a făcut aplicarea prevederilor art. 1 pct. 2 din Decretul nr. 92/1950. Față de realitățile de la vremea respectivă, de toate împrejurările și situațiile care au caracterizat viața socială și politică a statului, Decretul nr. 92/1950 a fost corect aplicat în privința autorului reclamantei.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a invocat faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare, invocat de regie prin motivele de apel, care era hotărâtor pentru dezlegarea pricinii. Prin motivele de apel, regia a arătat că există neconcordanță între suprafața solicitată de reclamantă și cea înscrisă în cartea funciară, în sensul că prin cerere s-a solicitat un teren de 875 mp, în timp ce în procesul verbal de înscriere în cartea funciară apar pe numele lui P.G. doar 864 mp. De asemenea, prin motivele de apel s-a invocat faptul că nu s-au administrat probatorii pentru stabilirea identității între construcția existentă pe teren și vechea construcție. Intimata nu a depus la dosar copii certificate ale autorizației de construcție și ale planurilor terenului și construcției, pentru a putea fi posibilă identificarea.

La data de 21 februarie 2005 P.A., D.N. și D.M.C. au depus o cerere prin care au învederat faptul că a avut loc o transmitere convențională a calității procesuale a reclamantei către ei, prin încheierea unui contract de cesiune de drepturi litigioase. La cerere au fost atașate, în copie, contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 948/2003, certificat de căsătorie și procesul-verbal de punere în posesie din 25 noiembrie 2004. Analizând decizia recurată, în noul cadrul procesual, Curtea a reținut următoarele: 1. Recursul Primăriei municipiului București este nul, în condițiile art. 302 1 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. Conform acestui text, cererea de recurs care nu cuprinde semnătura este nulă.

De vreme ce nulitatea este expres prevăzută, vătămarea se prezumă, în condițiile art. 105 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., astfel încât nu mai trebuie dovedită vătămarea pentru aplicarea sancțiunii. Întrucât cererea de recurs declarată de Primăria municipiului București nu a fost semnată, instanța va anula recursul acestei părți în temeiul art. 302 1 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.; 2. Recursul Ministerul Finanțelor Publice nu este întemeiat. Imobilul revendicat a fost preluat de la P.G., autorul celei care a declanșat procedura judiciară. În condițiile art. 2 din Decretul nr. 92/1950, nu intră în prevederile decretului și nu se naționalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și pensionarilor.

Din carnetul de muncă al lui P.G. rezultă că în anul 1950, când i-a fost naționalizat imobilul, era încadrat în muncă în calitate de inginer proiectant. Drept urmare, era exceptat de la naționalizare, fiind inclus în categoria intelectualilor profesioniști. Pe de altă parte, Decretul nr. 92/1950 contravenea chiar prevederilor Constituției sub imperiul căreia a fost adoptat, de vreme ce în temeiul art. 8 al Constituției din 1948 proprietatea particulară era recunoscută și garantată prin lege. Simplul fapt că P.G. avea opt apartamente nu înseamnă că era exploatator de locuințe, cu atât mai mult cu cât nici nu s-a făcut dovada că închiria aceste locuințe. Drept consecință, motivul de recurs invocat nu se încadrează în cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța de apel făcând aplicarea corectă a prevederilor art. 2 din actul de naționalizare. În aceste condiții, recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice va fi respins ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.; 3. Nu este întemeiat nici recursul declarat de R.A. A.P.P.S. Primul motiv de recurs vizează aplicarea greșită a legii, întrucât autorul reclamantei nu era exceptat de la naționalizare, așa cum au considerat instanțele de fond, și drept consecință, imobilul fiind preluat cu titlu, nu putea fi restituit. Întrucât această critică a format și obiect al recursului Ministerului Finanțelor Publice, o nouă analiză, cu aceleași argumente, nu se mai impune. Pe de altă parte, dacă instanța de apel ar fi analizat neconcordanța invocată de regie prin motivele de apel, nu ar fi ajuns la respingerea acțiunii, ci, eventual, la acordarea unei suprafețe de teren mai mici.

Drept urmare, mijlocul de apărare invocat nu a fost hotărâtor, pentru că nu ar fi dus la o altă soluție diametral opusă celei reținute de instanțele de fond. Diferența de 9 mp dintre suprafața de teren din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 1938 și cea din procesul verbal de înscriere în cartea funciară nu ar fi justificat respingerea acțiunii, pentru ca această critică să se încadreze în prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. După cum, neadministrarea unei probe nu poate justifica modificarea unei hotărâri, în temeiul art. 304 pct. 10 C. proc. civ., deoarece textul a avut în vedere numai necercetarea probelor administrate, omisiune de natură să fi dus la o altă soluție. Față de cele ce preced, nu poate fi primit nici motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 10 C. proc.

civ., și drept urmare recursul declarat de R.A. A.P.P.S. va fi respins în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și RA A.P.P.S. împotriva deciziei civile nr. 240 din 21 mai 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Anulează recursul declarat de chemata în garanție Primăria municipiului București împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2005.