ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2460/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 27 ianuarie 2004, reclamanta G.I. a chemat în judecată pe pârâții N.D. și N.I., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților de a-i permite construirea gardului despărțitor dintre proprietăților lor, urmând a-i obliga la suportarea cheltuielilor ce se vor ocaziona în cota de ½, iar în caz de refuz să fie autorizați reclamanții să efectueze aceste lucrări, cu obligarea pârâților la suportarea cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin sentința civilă nr. 371/2000 s-a stabilit linia de hotar dintre terenul proprietatea ei și cel al pârâților, fiind obligați să-i predea o porțiune de teren, hotărârea judecătorească s-a executat, dar pârâții se opun reconstruirii gardului despărțitor.

În drept au invocat prevederile art. 585, art. 592 și art. 1074 C. civ. Judecătoria Vișeu de Sus, prin sentința civilă nr. 367 din 12 februarie 2004, a admis acțiunea, a obligat pârâții să permită construirea gardului despărțitor dintre proprietățile lor, situate în comuna Leordina, pe linia de hotar stabilită prin sentința civilă nr. 371 din 4 aprilie 2000 a Judecătoriei Vișeu de Sus, pe aliniamentul A – B – C – D conform punctelor din cap. 6 din lucrarea de expertiză întocmită de expert F.N., respectiv 6.8.2. – 6.8.5. Au fost obligați pârâții, în solidar, să suporte cota de ½ parte din cheltuielile ocazionate cu construirea gardului comun, precum și să plătească reclamantei, în solidar, suma de 1.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a reținut că linia de hotar s-a stabilit între terenurile proprietatea părților prin sentința civilă arătată, a fost pusă în executare, prilej cu care s-a demolat gardul despărțitor și potrivit art. 584 C. civ., cheltuielile grănițuirii se suportă în mod legal. Apelul declarat de pârâți împotriva sentinței a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 925 din 19 aprilie 2004. Instanța de apel a înlăturat criticile apelanților-pârâți privind nerespectarea la punerea în executare a dispozițiilor sentinței nr. 371/2000, arătând că prin acea sentință pârâții au fost obligați să predea intimatei-reclamante porțiunea de 8,30 mp teren și să își retragă gardul, executorul judecătoresc a respectat prevederile legale la punerea în executare a sentinței civile nr. 371/2000, ca și aliniamentele stabilite de expert.

S-a respins de asemenea critica apelanților referitor la autoritatea de lucru judecat față de sentința civilă nr. 580 din 2 aprilie 1980, întrucât nu există tripla identitate pretinsă de art. 166 C. proc. civ. Împotriva deciziei au declarat recurs pârâții N.D. și N.I. Recurenții susțin că există autoritate de lucru judecat între sentința civilă nr. 580/1980 și sentința civilă nr. 371/2000, ambele pronunțate de Judecătoria Vișeu de Sus, argument pe care își întemeiază recursul, solicitând admiterea lui și pe fond respingerea acțiunii introdusă de intimata-reclamantă G.I. Recursul declarat de pârâți este neîntemeiat. Din examinarea sentinței civile evocate în cererea de recurs se constată că ambele au avut ca obiect stabilirea liniei de hotar dintre imobilele învecinate, aparținând în prezent părților din litigiu.

În amândouă hotărârile, recurenții au fost obligați să lase părților intimate o suprafață de teren pe care o ocupau în plus, de 5,54 mp în sentința civilă nr. 580/1980 și de 8,30 mp în sentința civilă nr. 371/2000, temeiul de drept fiind același în cele două acțiuni. Acțiunea a fost promovată, în procesul finalizat la prima instanță prin sentința civilă nr. 580/1980, de reclamanta L.A., iar în cel de-al doilea litigiu reclamantă este G.I., fără a exista la dosar dovezi că aceasta din urmă este moștenitoarea legală universală sau cu titlu universal a lui L.A., în caz afirmativ ar fi întrunite cerințele autorității lucrului judecat între sentința civilă nr. 580/1980 și sentința civilă nr. 371/2000.

Dar, obiectul prezentului litigiu este altul decât stabilirea liniei de hotar și predarea către reclamantă a suprafeței folosite în plus de recurenți. Prin sentința civilă nr. 367 din 12 aprilie 2004, supusă controlului judiciar, s-a admis acțiunea și au fost obligați recurenții-pârâți să permită reclamantei construirea gardului despărțitor între proprietățile lor, pe aliniamentul stabilit prin sentința civilă nr. 371/2000 și au fost obligați pârâții să suporte cota de ½ parte din cheltuielile ocazionate cu construirea gardului comun.

Se consideră că fără dovada triplei identități între hotărâri, două elemente fiind identice, obiectul și temeiul de drept, dar nu și al treilea, în absența probei că reclamanta dintr-un dosar ar fi moștenitoarea universală a reclamantei din celălalt dosar nu operează autoritatea lucrului judecat, iar în cauza soluționată prin prezentul recurs obiectul și temeiul de drept sunt diferite de ceea ce s-a judecat prin sentințele nr. 580/1980 și 371/2000, existând doar referirea la aliniamentul liniei de hotar din sentința civilă 371/2000, se apreciază că nu sunt incidente dispozițiile art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ., motiv pentru care recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții N.I. și N.D. împotriva deciziei nr. 925 A din 19 aprilie 2004 a Curții de Apel Cluj. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2005.