ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5803/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 13 februarie 2004, SC

U.R. SA Ploiești a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice - Agenția

Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice a

județului Prahova și Direcția Controlului Fiscal din cadrul aceleiași direcții

generale județene, solicitând anularea parțială a deciziei nr. 6 din 14

ianuarie 2004, emisă de primul pârât, în privința sumei totale de 3.553.162.201

lei (reprezentând impozit pe profit, dobânzi accesorii acestui impozit, penalități

de întârziere și T.V.A.).

De asemenea, a cerut anularea în

parte a procesului-verbal de control nr. 508 din 24 septembrie 2003, încheiat

de inspectori ai celei de a treia pârâte, ca nelegale.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că, în realitate, sumele de bani menționate mai sus nu sunt datorate

bugetului de stat, deoarece cheltuielile efectuate au fost înregistrate în

contabilitate, pe baza unor documente justificative. Este vorba de contractele

nr. 102 din 17 aprilie 1996 și, respectiv, nr. 8 din 10 ianuarie 2003, care

sunt perfect valabile, confirmând obligația societății de plată a sumei de

2.910.000.000 lei, cu titlu de redevențe pentru utilizarea în fabricarea

produselor realizate, a informațiilor tehnice și a mărcii înregistrate, puse la

dispoziție de U.S.C.E. SRL.

Referitor la contractul nr.

102/1996, a precizat că atât organul de control, cât și Ministerul Finanțelor

Publice, nu au avut în vedere faptul că schimbarea denumirii celor două

societăți nu are consecințe în plan comercial și cu atât mai puțin, în cel

fiscal.

Contractul nr. 8/2003, are același

obiect și scop, fiind încheiat între aceleași părți, dar cu specificarea noilor

denumiri și modificarea cuantumului redevenței onorariului ce trebuia achitat

către U.S.C.E. SRL.

În opinia recurentei, era posibilă

înregistrarea cheltuielilor suportate, cu plata redevențelor în temeiul

contractului încheiat între părți.

Deși facturile fiscale corectate au

fost prezentate organului de control, acesta nu a consemnat operațiunile de

corectare în cuprinsul actului.

S-a mai arătat că organul de control

financiar nu a luat în considerare substanța economică a tranzacției dintre

reclamantă și U.S.C.E. SRL, inclusiv tipul contractului, care nu era nici pe

departe un contract de prestări de servicii. Că, noțiunea de „service fee”

înscrisă la rubrica „denumirea produselor”, nu reprezintă „un serviciu”, ci

contravaloarea onorariului datorat sub forma redevențelor și doar traducerea a

fost defectuoasă.

O concluzie similară se desprinde în

privința sumei de 777.100.000 lei, stabilită cu titlu de T.V.A. aferentă lunii

iulie 2003, iar dobânzile accesorii impozitului pe profit și penalitățile de

întârziere în cuantum de 396.773.313 lei, nu se datorează, potrivit

principiului de drept

accesorium

sequitur principale.

Prin sentința civilă nr. 161 din 21 iunie 2004,

Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a

respins acțiunea, ca neîntemeiată.

În esență, instanța a reținut că,

nefurnizând toate informațiile necesare, facturile fiscale care au stat la baza

înregistrărilor în contabilitate, operate de agentul economic, nu pot dobândi

calitatea de document justificativ.

Pe de altă parte, nu s-a dovedit în

nici un fel că obiectul facturilor „service fee” ar constitui de fapt onorariul

(redevența) datorat în baza contractului nr. 102/1996, încheiat pentru

utilizarea tehnologiei și a mărcii.

Facturile emise ulterior lunii

ianuarie 2003 au aceleași deficiențe, motiv pentru care în mod corect au fost

excluse de la deductibilitate.

De altfel, în timpul controlului

financiar, reclamanta și-a recunoscut culpa, anulând facturile emise anterior

în modalitatea menționată și întocmind alte facturi, conforme cu prevederile

legale (prin indicarea codului fiscal, a formei juridice a societății,

sediului, județului, contului și băncii comerciale).

Împotriva sentinței a declarat

recurs, reclamanta SC U.R. SA.

Recurenta a susținut că hotărârea a

fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de casare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Practic, atât organul de control

financiar, cât și prima instanță, au ignorat faptul că societatea poate să

înregistreze cheltuielile suportate cu plata redevențelor în baza contractului

încheiat de părți, și nu în baza facturilor fiscale.

Ambele contracte au fost încheiate prin

voința părților, iar înregistrarea operațiunilor legate de acestea este

obligatorie, independent de existența sau inexistența facturilor.

Recurenta a precizat că facturile

fiscale au reprezentat o condiție de formă în recunoașterea tranzacțiilor, fără

a avea, însă, relevanță pentru reflectarea corectă în contabilitate a

operațiunilor efectuate.

Referitor la T.V.A. în sumă de 777.100.000 lei, s-a susținut că instanța de fond a considerat în mod

netemeinic că factura aferentă lunii iulie 2003, nu îndeplinește condițiile

necesare pentru a da dreptul de deducere a cheltuielilor respective.

În fine, o concluzie identică se

impune în ceea ce privește dobânzile accesorii impozitului pe profit și

penalitățile aferente, în cuantum de 396.773.313 lei.

Recursul este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 6 alin.

(2) din Legea contabilității nr. 82/1991, orice operațiune patrimonială se consemnează

în momentul efectuării ei într-un înscris care stă la baza înregistrărilor în

contabilitate, dobândind, astfel, calitatea de document justificativ.

În sensul normelor conținute în art.

119 ale Regulamentului de aplicare a acestei legi, aprobat prin H.G. nr.

704/1993, documentele justificative cuprind, de regulă, următoarele elemente

principale: a) denumirea documentelor; b) denumirea și sediul unității

patrimoniale care întocmește documentul; c) numărul și data întocmirii

documentului; d) menționarea părților care participă la efectuarea

operațiunilor patrimoniale (când este cazul); e) conținutul operațiunii

patrimoniale și, când este cazul și temeiul legal al efectuării ei; f) datele

cantitative și valorice aferente operațiunii efectuate; g) numele și prenumele,

precum și semnăturile persoanelor care le-au întemeiat, vizat și aprobat, după

caz; h) alte elemente menite să sigure consemnarea completă a operațiunilor

efectuate.

În același sens este reglementarea

instituită prin Ordinul ministrului finanțelor nr. 425/1998.

În speță, facturile fiscale

prezentate de reclamantă, organului de control, nu au îndeplinit cerințele

legale mai sus enunțate, pentru a fi considerate documente justificative, de

vreme ce lipseau mențiunile privitoare la numărul și data contractului și nu

s-a dovedit în vreun fel că obiectul lui, acela de „service fee”, ar constitui

onorariul, adică redevențe datorate celeilalte părți contractante.

Contractul nr. 8/2003, încheiat de

reclamantă cu SC U.S.C.E. SRL a avut același obiect, ca și contractul nr.

102/1996, prezentând aceleași deficiențe de redactare și conținut. În plus,

organul de control a constatat faptul că facturile fiscale care au stat la baza

înregistrărilor contabile, sunt adresate unui cumpărător inexistent (D.L.N.),

situație ce contravine prevederilor art. 9 pct. 7 lit. j) din Legea nr.

414/2002, privind impozitul pe profit.

Din adresa nr. 5409 din 19

septembrie 2003, invocată de pârâți, rezultă că până la data respectivă nu

fusese înființată o societate comercială cu această denumire.

Așa cum corect s-a reținut în

sentință, reclamanta și-a recunoscut culpa, anulând facturile fiscale întocmite

inițial, care stăteau la baza înregistrării contabile și emițând noi facturi,

cu indicarea codului fiscal, a formei juridice de organizare, sediului,

județului, contului bancar și al băncii comerciale.

În ceea ce privește majorările și

penalitățile de întârziere aferente impozitului pe profit, s-a apreciat în mod

judicios că ele sunt legal datorate de reclamantă, conform principiului de

drept „accesoriul urmează principalul”.

Cuantumul acestor creanțe bugetare

și modul de calcul nu au fost, de altfel, contestate de către societatea

comercială reclamantă.

Referitor la T.V.A., în sumă de 777.100.000 lei, stabilită pe luna iulie 2003, curtea de apel a reținut

faptul că factura seria PHVDG nr. 0754203 din 28 iulie 2003, emisă de SC

U.S.C.E. SRL, nu a fost întocmită cu respectarea dispozițiilor art. 29 lit. b)

din Legea nr. 345/2002.

Prin această normă juridică s-a

prevăzut obligația persoanei impozabile de a consemna în facturile întocmite, o

serie de date, și anume: denumirea, adresa și codul fiscal al furnizorului și,

după caz, ale beneficiarului, data emiterii, denumirea bunurilor livrate și/sau

a serviciilor prestate fără T.V.A., suma T.V.A.

În speță, factura emisă indică drept

cumpărător pe SC D.L.N. și reprezintă tot contravaloarea „service fee”.

Existau, așadar, temeiuri suficiente

pentru a se concluziona că nici această factură fiscală nu îndeplinea cerințele

legale pentru a dobândi calitatea de document justificativ al cheltuielilor

ocazionate de reclamantă, în perioada ce interesează litigiul.

Înlăturând apărările formulate de

societatea comercială (susținute doar prin concluziile expertului contabil

numit în cauză), a căror justețe este, însă, infirmată de celelalte probe

administrate în cauză, precum și de normele juridice incidente, cu consecința

respingerii acțiunii, prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și

temeinică.

În raport cu considerentele expuse

în cele ce preced și dată fiind inexistența în cauză a unor motive de casare,

de ordine publică, urmează a se respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC

U.R. SA Ploiești împotriva sentinței civile nr. 161 din 21 iunie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 decembrie 2005.