ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3093/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1155

din 20 septembrie 2004, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe inculpații:

S.F. la:

- 8 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și

alin. (2

1

) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen.

În baza art. 61 C. pen., a

revocat liberarea condiționată, privind restul de 287 zile închisoare, rămas

neexecutat din pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința

penală nr. 243/2000 a Tribunalului Dâmbovița pe care l-a contopit cu pedeapsa

aplicată în cauză, inculpatul urmând să execute pedeapsa de 8 ani închisoare.

Pe durata executării

pedepsei, conform art. 71 C. pen., inculpatului i-a fost interzis exercițiul

drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen.

În baza art. 350 C. proc.

pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului iar, în temeiul art. 88 C.

pen., din pedeapsa de executat, s-a dedus timpul arestării preventive de la 2

ianuarie 2003, la zi.

D.M. la:

- 4 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și

alin. (2

1

) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen.

În baza art. 7 din Legea nr.

543/2002, a dispus revocarea beneficiului grațierii privind restul de pedeapsă

de un an, o lună și 13 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de un an

și 2 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 104/2002 a Judecătoriei

Câmpina și executarea acesteia pe lângă pedeapsa aplicată în cauză, urmând ca,

în final, să execute pedeapsa de 5 ani, o lună și 13 zile închisoare.

În temeiul art. 71 C. pen.,

pe durata executării pedepsei, inculpatului i-a fost interzis exercițiul

drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen.

În baza art. 350 C. proc.

pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului iar, în temeiul art. 88 C.

pen., din pedeapsa de executat, s-a dedus timpul arestării preventive de la 2

ianuarie 2003, la zi.

S-a luat act că partea

vătămată C.W. nu s-a constituit parte civilă.

În baza art. 191 C. proc.

pen., inculpatul D.M. a fost obligat să plătească statului suma de 1.500.000

lei cu titlu de cheltuieli judiciare, iar pe inculpatul S.F., suma de 1.900.000

lei, cu același titlu, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul

cuvenit pentru apărarea din oficiu, urmează a se avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut, în fapt, următoarele:

La data de 2 ianuarie 2003,

în jurul orei 22,30, inculpații D.M. și S.F., împreună cu minorul R.C.A., în

timp ce se aflau în stația de metrou Basarab – București, au deposedat pe

partea vătămată C.W., cetățean englez, prin violență, de un rucsac în care se

aflau un apărat de fotografiat, două bilete de tren emise de autoritățile

engleze, înscrisuri personale, articole de îmbrăcăminte, precum și suma de

1.000 dolari S.U.A., pe care o avea în buzunarul gecii cu care era îmbrăcat.

După săvârșirea faptei

inculpații și făptuitorul minor s-au deplasat la Pasajul Lujerului, de unde au

revenit în zona Gării de Nord, unde au abandonat bunurile sustrase în ghena de

gunoi a unui bloc.

Ulterior bunurile au fost

recuperate și restituite părții vătămate.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel inculpații D.M. și S.F. pe care au criticat-o, în principal, cu

privire la încadrarea juridică a faptei pe care o consideră ca fiind aceea de

furt calificat, prevăzută de art. 208 – art. 209 lit. e) și g) C. pen.,

întrucât la sustragerea rucsacului, aparținând părții vătămate nu au folosit

violența, rucsacul aflându-se lângă el și nu pe umăr cum greșit s-a reținut,

iar, în subsidiar, referitor la pedepsele aplicate pe care le consideră prea

severe precum și o modalitate de executare, solicitând a se face aplicarea art.

81 C. pen.

Curtea de Apel București, secția

I penală, prin decizia penală nr. 891 din 29 noiembrie 2004, a admis apelul

declarat de inculpatul S.F., a desființat în parte hotărârea atacată, numai în

ce privește temeiul juridic al condamnării acestuia.

Rejudecând cauza în limitele

casării, curtea de apel l-a condamnat pe inculpatul S.F., la o pedeapsă de 8

ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 211 alin. (2) lit.

c) și alin. (2

1

) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C.

pen.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale hotărârii apelată și a fost respins apelul declarat de

inculpatul D.M., ca nefondat.

A fost menținută starea de

arest a inculpaților și s-a dedus, timpul arestării preventive, pentru fiecare

inculpat, la zi.

Inculpatul D.M. a fost

obligat să plătească statului suma de 500.000 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare și s-a hotărât ca onorariul de avocat, în sumă de 400.000 lei,

cuvenit pentru apărarea din oficiu a inculpatului S.F. să fie plătit din fondul

Ministerului Justiției.

În motivarea acestei

decizii, instanța de apel a arătat că în ce privește critica inculpaților de

schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea de tâlhărie în

infracțiunea de furt calificat nu poate fi primită, deoarece din probele de la

dosar și în special declarația părții vătămate, rezultă că aceștia au smuls

rucsacul de pe umăr, după care făptuitorul minor R.C.A. a controlat-o în

buzunare, sustrăgându-i suma de 1.000 dolari S.U.A., în timp ce era ținut de

mâini de inculpatul S.F., fiind întrunită în acest fel cerința art. 211 C. pen.,

privind latura obiectivă a infracțiunii, respectiv că furtul s-a produs prin

folosirea violenței.

Folosirea violenței de către

inculpați la furtul rucsacului părții vătămate este confirmată și de declarațiile

martorilor C.M.D. și R.C.A., care au văzut când inculpatul S.F. i-a smuls

părții vătămate rucsacul de pe umăr și a trântit-o la pământ, ocazie cu care a

fost sustrasă și suma de 1.000 dolari S.U.A.

Cu privire la cea de a doua

critică, individualizarea pedepselor aplicate, s-a reținut că în cauză au fost

respectate criteriile arătate în art. 72 C. pen., în sensul că s-a ținut seama

de faptul că inculpații au fost relativ sinceri, au un grad redus de instruire,

iar unul dintre ei este minor, fără însă a se omite gradul de pericol social al

faptelor și împrejurarea că ambii inculpați au antecedente penale, ceea ce

reclamă un tratament juridic sancționator mai sever.

În ce privește modalitatea

de executare a pedepselor s-a arătat că a fost bine aleasă de prima instanță,

așa încât executarea acestora prin privare de libertate este în măsură să

realizeze scopul arătat în art. 52 C. pen.

În motivarea aceleiași

decizii, instanța de apel a mai arătat că, în ce-l privește pe inculpatul S.F.,

în minuta și dispozitivul sentinței în mod corect s-a schimbat încadrarea juridică

a faptei din art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (2

1

) lit. a) C.

pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., în art. 211 alin. (2) lit. c) și alin.

(2

1

) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c), însă în textul

în baza căruia s-a pronunțat condamnarea s-a omis indicarea agravantei,

prevăzută în alin. (2

1

) în care sens urmează a se admite apelul

acestuia și a de dispune în consecință.

Decizia curții de apel a

fost atacată cu recurs de către inculpații D.M. și S.F.

Inculpatul D.M. a criticat

hotărârea instanței de apel cu privire la pedeapsa aplicată pe care o consideră

prea mare, solicitând reducerea acesteia prin reaprecierea datelor ce caracterizează

persoana sa.

Inculpatul S.F. a criticat

aceeași decizie, în principal, cu privire la încadrarea juridică a faptei pe

care o consideră ca fiind cea de furt calificat, susținând că la sustragerea rucsacului

aparținând părții vătămate nu s-a folosit violența iar, în subsidiar cu privire

la pedeapsa aplicată pe care o consideră prea severă, solicitând reducerea

acesteia prin reaprecierea criteriilor de individualizare.

Recursurile declarate de

inculpații D.M. și S.F. sunt nefondate.

După cum este de observat

inculpații au criticat decizia instanței de apel pentru aceleași motive

invocate și la judecata în apel și anume încadrarea juridică a faptei și pedepsele

aplicate pe care le consideră prea severe, mai puțin modalitatea de executare a

acestora.

Analizând actele și

lucrările de la dosar în legătură cu motivele de casare invocate, cât și din

oficiu se constată că hotărârile pronunțate în cauză sunt legale și temeinice.

Așa cum au arătat instanța

de fond și apel din probele de la dosar, respectiv declarațiile constante ale

părții vătămate și ale persoanelor aflate la fața locului, audiate în calitate

de martori, rezultă, fără echivoc, că inculpații au sustras rucsacul părții

vătămate în timp ce acesta se afla aninat pe umăr cu o curea, împrejurare în

care au trântit-o la pământ și i-au luat suma de 1.000 dolari S.U.A.

Fiind dovedit faptul că

inculpații au sustras atât rucsacul cât și banii aparținând părții vătămate

prin violență în mod corect faptele comise au fost încadrare în infracțiunea de

tâlhărie, motiv pentru care critica formulată de inculpatul S.F. sub acest

aspect nu poate fi primită.

Cât privește cea de a doua

critică formulată de ambii inculpați, privind severitatea pedepselor aplicate

se constată că este, de asemenea, neîntemeiată.

În cauză, la aplicarea și

stabilirea pedepselor aplicate inculpaților s-a avut în vedere și au fost

respectate criteriile de individualizare a pedepselor arătate în art. 72 C.

pen., respectiv pericolul social al faptei comise și datele ce caracterizează

persoana acestora, fără a se omite faptul că aceștia au antecedente penale,

ceea ce a impus, în mod necesar, stabilirea acestora peste limita minimă prevăzută

de textul de lege incriminator, fără însă a putea fi considerate ca fiind exagerate

s-au severe câtă vreme limita maximă de pedeapsă ce se putea aplica era de până

la 20 ani închisoare.

Pentru considerentele

arătate, având în vedere că verificând decizia atacată în raport și de

prevederile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nu se constată

existența și a altor motive care analizate din oficiu să ducă la casare,

urmează a se constata că recursurile declarate de inculpații D.M. și S.F. sunt

nefondate și a fi respinse, ca atare, în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit.

b) C. proc. pen. și a se dispune conform dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de inculpații D.M. și S.F. împotriva deciziei penale nr. 891

din 29 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția I penală.

Deduce din pedepsele

aplicate inculpaților, timpul arestării preventive de la 2 ianuarie 2003 până

la punerea efectivă în libertate.

Obligă pe recurentul

inculpat D.M. la plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, iar pe inculpatul S.F., la plata cu același titlu, a sumei de

1.600.000 lei, din care, suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 17 mai 2005.