ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7581/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7581/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

24 octombrie 2000, reclamanta P.A.M. (decedată la 9 iunie 2003, procesul fiind

continuat de moștenitoarea sa, G.A.R.) a chemat în judecată pe pârâții: Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; Municipiul Constanța, prin primar;

Consiliul Local al Municipiului Constanța și R.A. E.D.P.P. Constanța solicitând

obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în municipiul Constanța alcătuit din 300 mp teren și construcție

delimitată conform actului de partaj voluntar transcris la Grefa Tribunalului

Constanța, secția I, sub nr. 883 din 5 martie 1930.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că este soția supraviețuitoare a defunctului său soț P.C.N., care a

dobândit imobilul în calitate de unic moștenitor al mamei sale P.M.

Defunctul soț a fost unicul copil al

soților C. și M.P., iar M.P., după decesul soților, s-a căsătorit cu avocatul

A.S., de care ulterior a divorțat și împreună nu au avut copii.

Reclamanta a mai arătat că soțul său

a acceptat succesiunea mamei sale, Tribunalul Ilfov, secția a VII-a, omologând

declarațiile martorilor care, sub prestare de jurământ, în conformitate cu art.

136 C. proc. civ., au declarat că M.S. a lăsat un singur moștenitor, pe căpitanul

C.P., ca fiu din prima căsătorie și că nu sunt alți moștenitori, că M.S. a fost

de două ori căsătorită și anume, cu P.C.C. și avocat A.S. și în urma divorțului

din a doua căsătorie nu au rezultat copii.

A mai arătat că din actul de partaj

voluntar autentificat sub nr. 6462 din 1930 și transcris sub nr. 883 din 5

martie 1930 M.S. a preluat lotul II în deplină proprietate compus din imobil

situat în Constanța, lotul VII, careu 437.

La data de 10 ianuarie 1941 imobilul

a fost rechiziționat și ulterior a trecut în proprietatea statului conform art.

I din Decretul nr. 92/1950 pe numele lui P.C., deși acesta era exceptat de la

naționalizare conform art. II din același decret, acesta fiind ofițer al

armatei române.

În drept, acțiunea a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ.

La data de 10 ianuarie 2001 (fila 37

dosar fond) reclamanta a solicitat introducerea în proces în calitate de pârâți

a numitelor M.M. și H.I., introducerea acestora în proces având ca obiect

revendicarea imobilului pentru aceleași temeiuri de fapt și de drept invocate

în acțiunea introductivă, instanța urmând să compare titlurile.

Reclamanta a solicitat și

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

între R.A.E.D.P.P. Constanța și cele două pârâte, respectiv: nr. 29080 din 19

noiembrie 1997 cu M.M. și nr. 27540 din 8 noiembrie 1996 cu H.I.

La data de 7 martie 2001 (fila 78

dosar fond) T.L. a depus întâmpinare și cerere reconvențională solicitând, în

principal, respingerea acțiunii formulate de reclamantă.

Susține că este legatar universal al

pârâtei H.I., decedată la 15 iulie 1998, conform testamentului autentificat sub

nr. 56 din 9 ianuarie 1997 la B.N.P. I.M. Solicită a se constata că în cauză a

operat transmisiunea legală a calității procesuale pasive de la H.I. către

sine.

Invocă lipsa calității procesuale

active a reclamantei întrucât aceasta nu a dovedit acceptarea de către soțul

său P.C.N. a succesiunii mamei acestuia S.M., fostă P.

Referitor la imobil, arată că acesta

a fost trecut în mod legal în proprietatea statului în baza art. 1 din Decretul

nr. 92/1950.

În subsidiar, prin cererea

reconvențională, a solicitat obligarea reclamantei la plata a câte 150 milioane

lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparații (amenajări interioare

și exterioare) efectuate la spațiul cumpărat de autoarea sa împreună cu care a

locuit și acordarea unui drept de retenție (fila 78).

Tot la data de 7 martie 2001 (fila

102) T.L., în conformitate cu dispozițiile art. 60 C. proc. civ., a formulat o

cerere de chemare în garanție a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând ca în situația în care va cădea în pretenții, acesta să fie

obligat să o despăgubească cu suma de 10.762.192 lei achitată cu titlu de preț

pentru spațiul cumpărat de autoarea sa în imobilul din litigiu, actualizată în

funcție de cota inflației.

La data de 18 aprilie 2001, T.L.

(fila 114) a formulat cerere de chemare în garanție și a R.A.E.D.P.P.

Constanța, solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 10.762.192

lei, actualizată la cota inflației, reprezentând prețul achitat pentru locuința

cumpărată de autoarea sa în baza Legii nr. 112/1995.

La data de 2 mai 2001, reclamanta

P.A.M. și-a completat acțiunea, solicitând introducerea în cauză în calitate de

pârâtă a numitei T.L., pentru aceleași motive de fapt și de drept invocate în

acțiunea introductivă.

La aceeași dată, pârâta R.A.E.D.P.P.

Constanța a formulat cerere de chemare în garanție a Administrației Financiare

Constanța și a D.G.F.P.C.F.S. Constanța, solicitând ca în situația admiterii

acțiunii principale și a cererii de chemare în garanție formulată de T.L., cele

două chemate în garanție să fie obligate la restituirea procentului de 99 % din

prețul reactualizat al apartamentului.

Fiind astfel investit, Tribunalul

Constanța, prin sentința civilă nr. 370 din 13 iunie 2001, a admis excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins acțiunea acesteia

ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

A respins cererea reconvențională și

cererea de chemare în garanție formulată de pârâții T.L. și R.A.E.D.P.P.

Constanța, ca o consecință a admiterii excepției.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a

reținut că reclamanta nu a făcut dovada că soțul său P.C.N. este unicul

succesor al mamei sale, M.S., jurnalul nr. 13476 din 16 august 1946 al

Tribunalului Ilfov neconstatând calitatea acestuia de unic succesor.

Prin decizia civilă nr. 63/C din 13

mai 2002, Curtea de Apel Constanța a admis apelul formulat de reclamantă

împotriva sentinței nr. 340/2001 a primei instanțe, pe care a anulat-o și a

fixat termen pentru evocarea fondului cauzei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut că reclamanta are calitate procesuală activă, din înscrisurile

depuse la dosar rezultând fără dubiu că este moștenitoarea defunctului său soț,

P.C.N., că acesta a fost unicul succesor al mamei sale P.(S.).M. și că

naționalizarea imobilului s-a făcut pe numele soțului reclamantei tocmai pentru

că el era proprietarul acestuia.

Evocând fondul, prin decizia civilă

nr. 156 C din 16 decembrie 2002, Curtea de Apel Constanța a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei T.L., ca urmare a neacceptării în

termen a succesiunii rămasă de pe urma defunctei H.I.

A respins cererea de chemare în

garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a R.A.E.D.P.P.

Constanța cu privire la plata prețului de 105.932.857 lei, la valoare

reactualizată, privind imobilul achiziționat de H.I., pentru lipsă de calitate

a pârâtei T.L.

A respins cererea reconvențională

formulată de T.L. cu obiect: obligarea reclamantei la

îmbunătățiri aduse imobilului în

litigiu și cererea pentru încuviințarea dreptului de retenție, ca nefondate.

A admis excepția nulității

contractelor de vânzare-cumpărare nr. 27540 din 8 noiembrie 1996 și nr. 29080

din 29 noiembrie 1997 încheiate de R.A.E.D.P.P. Constanța cu H.I. și M.M.,

constatând nulitatea absolută a acestora.

A admis acțiunea în revendicare,

fond după anulare, formulată de reclamanta P.A.M. în contradictoriu cu pârâții:

Statul Român prin Ministerul Finanțelor; Consiliul Local Constanța; Municipiul

Constanța prin Primar; M.M. și T.L. și i-a obligat pe aceștia să lase

reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

Constanța, compus din: 300 mp teren și construcție, identificate cu

vecinătățile stabilite în raportul de expertiză efectuat de expert A.N.(dosar

nr. 518/2002) ce face parte integrantă din hotărâre.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, că pârâta T.L. nu are calitatea de succesoare a

numitei H.I. întrucât, nefiind moștenitor sezinar și rezervatar (nefiind rude)

trebuia să ceară trimiterea în posesiunea moștenirii ca efect al acceptării

exprese în termenul prevăzut de art. 700 C. civ., ceea ce nu a făcut. Deoarece

certificatele de legatar nu au încheierea de autentificare iar Camera Notarilor

Constanța a comunicat că până în luna august 2001 nu a fost dezbătută

succesiunea defunctei H.I. decedată la 15 iulie 1998, pârâta T.L. a rămas

străină de succesiune și drept urmare nu are calitatea de succesor al pârâtei

decedate.

Instanța a mai reținut nelegalitatea

măsurii de naționalizare a imobilului aplicată în baza Decretului nr. 92/1950,

întrucât, autorul reclamantei, P.C.N., fiind ofițer era exceptat conform art.

II din același act normativ.

Cum, titlul statului cu privire la

imobil este lovit de nulitate, bunul în litigiu nu putea forma obiectul Legii

nr. 112/1995 care e referă la imobilele preluate cu titlu, așa încât și

contractele de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu chiriașii-cumpărători

sunt lovite de nulitate.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

au declarat recurs pârâții: M.M.; R.A.E.D.P.P. Constanța; T.L.; Consiliul Local

Constanța și Municipiul Constanța, prin Primar și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor, D.G.F.P. Constanța.

I. Prin recursul declarat, pârâta

M.M. critică decizia în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Susține, astfel, că în mod greșit

instanța de apel a reținut că autorul reclamantei era exceptat de la măsura

naționalizării aplicată prin Decretul nr. 92/1950, întrucât, conform art. 1 din

același act normativ acesta se încadra în categoria „exploatatorilor de

locuințe” întrucât avea un număr considerabil de locuințe pe care le-a edificat

pentru a fi închiriate, deci exploatate de către proprietar. Deci, imobilul în

litigiu a fost preluat de către stat în baza unui titlu legal.

Mai susține că instanța de apel nu a

dat eficiență bunei sale credințe la încheierea contractului încheiat cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995; în condițiile în care, conform

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu a dovedit reaua sa

credință.

II. Prin recursul declarat, pârâta

R.A.E.D.P.P. Constanța susține că în mod greșit a reținut instanța că autorul

reclamantei era exceptat de la naționalizare, în condițiile în care reclamanta

nu a făcut dovada exceptării, cu atât mai mult cu cât autorul său închiria

imobilul în vederea obținerii de venituri, fiind astfel „exploatator de

locuințe”. Consideră că în mod corect imobilul a fost naționalizat conform art.

1 din decretul menționat, așa încât titlul statului este valabil.

Mai susține că reclamanta nu are

calitate procesuală activă, întrucât nu a dovedit titlul de proprietate al

autorului său.

În fine, mai susține că în mod greșit

instanța a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare întrucât

acestea au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar

în cauză nu s-a dovedit reaua-credință a părților contractante în sensul

dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Din dezvoltarea

motivelor de recurs rezultă că recurenta invocă motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

III. Prin recursul declarat, pârâta

T.L. critică decizia pentru nelegalitate, invocând prevederile art. 304 pct. 5,

7, 9 și 10 C. proc. civ.

Susține că în mod greșit s-a reținut

că reclamanta are calitate procesuală activă, în condițiile în care nu a

dovedit că soțul său, P.C.N. a fost moștenitorul mamei sale S.M., fostă P.

Mai susține că instanța de apel a

încălcat principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității

dezbaterilor.

De asemenea, critică decizia și în

ce privește soluționarea cererii reconvenționale, pe motiv că a fost respinsă

ca nefondată, iar cererea de chemare în garanție a Statului Român a fost

respinsă pentru lipsa calității sale procesuale pasive.

Recurenta mai susține că cererea

privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 27540 din 8

noiembrie 1996 a fost soluționată de instanță în contradictoriu cu o persoană

decedată, respectiv H.I., fapt ce atrage nulitatea hotărârii.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă

mai susține că instanța de apel a admis în mod greșit cererea reclamantei

privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare în discuție, în

condițiile în care reclamanta nu a dovedit reaua-credință a părților

contractante la încheierea actelor de înstrăinare, ignorând dispozițiile art.

46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

A mai susținut că în mod greșit s-a

reținut lipsa calității sale procesuale pasive întrucât cu certificatele de

legatar universal și-a dovedit această calitate.

A mai susținut că în mod nelegal i

s-a respins cererea privind acordarea dreptului de retenție întrucât lucrările

de îmbunătățiri nu au fost contestate.

IV. Prin recursul declarat pârâții

Consiliul Local al Municipiului Constanța și Municipiul Constanța, prin primar,

susțin că în mod greșit instanța a admis concepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei T.L. și că, tot în mod greșit i-a respins cererea

reconvențională formulată de această pârâtă, în condițiile în care aceasta a

dovedit că, calitatea sa de succesor al defunctei H.I. și a acceptat

succesiunea acesteia.

Mai susține că în mod greșit

instanța a reținut că reclamanta are calitate procesual activă în condițiile în

care nu a dovedit că soțul său, P.C.N. a acceptat succesiunea mamei sale

S.(fostă P.)M.

Mai susține că în mod greșit

instanța a apreciat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul în

litigiu, întrucât acesta a fost naționalizat corect în baza prevederilor art. 1

din Decretul nr. 92/1950.

În fine, mai susține că în mod

greșit instanța a constatat nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu chiriașii-cumpărători întrucât aceștia au fost

de bună credință la încheierea actelor de înstrăinare, la fel și vânzătorul.

V. Prin recursul declarat, pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.C.F.S.

Constanța, în conformitate cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocă lipsa calității

sale procesuale pasive, în condițiile în care bunul în litigiu nu face parte

din domeniul public al statului, situație în care, calitatea de pârât nu o

poate avea decât unitatea administrativ-teritorială care, conform legii

administrației publice locale are bunul în patrimoniu. Recurentul invocă

prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954; H.G. nr. 113/1992 și art. 38

alin. (2) lit. f)-h) din Legea nr. 215/2001.

Examinând recursurile cu care a fost

investită, Curtea constată că o parte din motivele invocate de primii patru

recurenți (cu excepția Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice) sunt

identice și se referă la: 1) calitatea procesuală activă a reclamantei; 2) la

titlul statului; 3) la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare și 4) la

calitatea procesuală pasivă a pârâtei T.L.

1) Referitor la motivul vizând lipsa

calității procesuale active a reclamantei P.A.M. (decedată pe parcursul

procesului, acțiunea fiind continuată de moștenitoarea sa, G.A.R.):

S-a reținut că reclamanta nu a făcut

dovada că din căsătoria M.S.(fostă P.) a rezultat P.C.N. (soțul reclamantei),

că nu au fost depuse actele de stare civilă și nu s-a dovedit că acesta a fost

unicul moștenitor al mamei sale, contestând și opozabilitatea transcrierii

omologării din jurnalul nr. 13.476 din 18 august 1946 al Tribunalului Ilfov.

Această critică nu poate fi primită.

Din certificatul de naștere seria N

f nr. 267515 eliberat de fostul Sfat popular al orașului București, Starea

civilă, raion I.I.Stalin, rezultă că din căsătoria soților P.C. și P.M. s-a

născut P.C.N., născut la 30 aprilie 1915.

P.C.N. a decedat la 26 ianuarie

1972, în certificatul de deces fiind trecuți părinții P.C. și M., iar din

certificatul de căsătorie cu reclamanta, rezultă că soțul are ca părinți pe

P.C. și P.M.

Tribunalul Ilfov luând act de

cererea făcută de căpitan P.C.C.N., prin care a deschis succesiunea mamei sale

S.M. (fostă P.), în temeiul art. 66 bis C. proc. civ. (în reglementarea de

atunci) a audiat, sub prestare de jurământ, pe martorii A.S. și C.D. și a

dispus omologarea depozițiilor în jurnalul nr. 13.476 din 16 august 1946 (fila

7 dosar nr. 5315/2000).

Martorii au declarat că M.S. a

decedat fără ascendenți, având un singur copil, pe căpitanul C.N.P. din prima

căsătorie cu C.P. și că nu există alți moștenitori în grad succesibil.

De asemenea, s-au consemnat

declarațiile martorilor că M.S. a fost de două ori căsătorită și anume, cu

C.C.P. și avocat A.S. și, în urma divorțului din a doua căsătorie a continuat

să poarte numele S., cu acest nume fiind trecută în certificatul de deces.

Acest jurnal pentru omologarea

depozițiilor martorilor a fost transcris pentru opozabilitate terților la Grefa

Tribunalului Ilfov, sector 7 și legalizată pentru conformitate cu originalul în

dosarul nr. 3508/1946.

După decesul mamei sale, P.C.N.

intră în posesiunea imobilului pe care îl închiriază (așa cum susțin de altfel

recurenții-pârâți), act juridic pe care nu îl putea face decât în calitatea sa

de erede și din care rezultă neîndoielnic calitatea sa de proprietar al

bunului.

Cu adresa nr. 38648 din 28 iunie

2000 (fila 84 dosar nr. 1643/2001) Direcția de Patrimoniu a Primăriei Constanța

a comunicat că imobilul proprietatea M.S., după decesul acesteia, a fost

înregistrat pe numele fiului său, P.C.N., ca proprietar, iar acesta a fost

înscris la poziția 5999 în listele anexe la Decretul nr. 92/1950.

Această situație rezultă și din

actul comunicat de Arhivele Statului și anume că în anul 1950 imobilul era

proprietatea lui P.C.N. (fila 81 dosar nr. 1643/2001).

Rezultă, așadar, că P.C.N., unicul

moștenitor al mamei sale, S.M., acceptând tacit succesiunea acesteia a devenit

proprietar al imobilului care a fost ulterior naționalizat pe numele său

conform Decretului nr. 92/1950.

La data de 25 ianuarie 1974 P.C.N. a

decedat, moștenitorul său fiind soția supraviețuitoare (reclamanta) P.A.M.,

conform certificatului de moștenitor nr. 1110 din 12 septembrie 1974.

Drept urmare, în mod corect instanța

de apel a reținut că reclamanta are calitate procesuală activă, fiind

succesoarea soțului său P.C.N. care, la rândul său, a fost singurul moștenitor

al mamei sale, M.S. (fostă P.).

2) Referitor la motivul vizând

titlul statului.

Formulând acțiunea în revendicare,

reclamanta a dedus judecății încălcarea dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu, solicitând restabilirea acestui drept încălcat prin

aplicarea greșită a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950. În acest sens,

reclamanta a invocat calitatea de ofițer a autorului său și dispozițiile art.

II din Decretul nr. 92/1950 privind exceptarea anumitor categorii de persoane

de la naționalizare.

Într-adevăr, potrivit textului menționat,

așa cum a fost modificat prin Decretul nr. 524/1955 „nu intră în prevederile

decretului de față și nu pot fi naționalizate imobilele clădite proprietatea

muncitorilor și pensionarilor proveniți din muncitori, precum și a

funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și a

celorlalți pensionari, provenite din muncă”.

În cauză, dovedindu-se că imobilul

în discuție a aparținut autorului reclamantei, P.C.N., ce făcea parte dintr-o

categorie socio-profesională exceptată în mod expres și imperativ de la

naționalizare (intelectual profesionist-ofițer) acestuia nu îi erau aplicabile

prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950.

Încălcarea dispozițiilor legale

amintite, respectiv ale art. II din actul normativ menționat, conferă

caracterul abuziv al măsurii de naționalizare și un astfel de titlu emis cu

încălcarea legii nu poate fi considerat valabil, ci el este lovit de nulitate

absolută.

Pe de altă parte, conform art. VI

din Legea nr. 213/1998 „fac parte din domeniul public sau privat al statului

sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în

perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea

statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data

preluării lor de către stat”.

În interpretarea dispozițiilor

legale menționate nu este suficient a se demonstra că statul are un titlu emis

în conformitate cu legea în vigoare la data preluării imobilului de către stat,

ci trebuie dovedit și faptul că titlul este emis în baza unei legi care

respectă prevederile constituționale și tratatele internaționale la care

România era parte la data preluării bunurilor de către stat.

Or, prevederile art. 1 din Decretul

nr. 92/1950 (ce se referă la așa-zișii „exploatatori de locuințe, elemente ale

marii burghezii”) erau contrare legii din chiar momentul emiterii decretului,

întrucât ele contraveneau dispozițiilor art. 480-481 C. civ. român care nu au

fost niciodată modificate sau abrogate.

Prevederile menționate erau contrare

chiar articolului 8 din Constituția din anul 1948 sub care a fost adoptat

decretul, dar și art. 17 alin. (1) și (2) din Declarația Universală a

Drepturilor Omului, care nu permiteau naționalizarea locuințelor, nici o

expropriere fără justă despăgubire și care garantau proprietatea personală.

A se da acum eficiență prevederilor

art. 1 și art. 2 din Decretul nr. 92/1950 (cum pretind recurenții), ar însemna

să se consfințească drepturi care s-au dobândit prin încălcarea altor drepturi,

ceea ce este inadmisibil pentru menținerea și asigurarea armoniei juridice

într-un stat de drept.

De altfel, legiuitorul român prin

legislația actuală în materie de proprietate a recunoscut caracterul abuziv și

al decretului menționat.

Drept urmare, în raport de

considerentele expuse, se constată că în mod just instanța de apel a reținut

nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, dreptul de

proprietate al autorului reclamantei nefiind niciodată desființat.

3) Referitor la critica vizând

greșita constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

La termenul de judecată de la 23

septembrie 2005 când s-a soluționat cauza, recurenta-pârâtă T.L. a reiterat

excepția de ordine publică a nulității deciziei atacate întrucât cererea

privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.

27540 din 8 noiembrie 1996 s-a soluționat în contradictoriu cu o persoană

decedată, respectiv H.I.

Excepția este întemeiată.

Conform art. 41 alin. (1) C. proc.

civ. „orice persoană care are folosința drepturilor civile poate fi parte în

judecată”.

Persoanele fizice dobândesc

capacitatea de folosință la momentul nașterii și o pierd odată cu moartea [art.

7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954].

În speță, H.I. era decedată încă de

la data de 15 iulie 1998, așa încât, constatarea de către instanța de apel a

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 27540 din 8

noiembrie 1996, încheiat între R.A.E.D.P.P. Constanța și H.I. apare ca fiind

nelegală, ea neputându-se pronunța împotriva unei persoane lipsită de

capacitate de folosință, fapt ce atrage nulitatea hotărârii (art. 304 pct. 5 C.

proc. civ.).

În ceea ce privește nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare în discuție:

Conform art. 46 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, nemodificată „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute

în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără

titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care

actul a fost încheiat cu bună-credință”.

Articolul menționat consacră cu

efect retroactiv un caz de validare a unui act lovit de nulitate în care simpla

bună-credință este nu numai necesară, ci și suficientă pentru dobândirea unui

drept real imobiliar de la o altă persoană decât adevăratul proprietar.

Referitor la buna-credință, art.

1898 alin. (1) C. civ. prevede: buna-credință este credința posesorului că cel

de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i

transmite proprietatea. Cu toate că acest text de lege se referă la uzucapiunea

de scurtă durată, care pretinde pe lângă justul titlu și buna credință a

posesorului, el este incident și în alte situații, cum este cea în discuție.

Buna-credință se prezumă potrivit

art. 1899 alin. (2) C. civ., așa încât, reclamantei îi revine sarcina să

răstoarne, prin probe, prezumția de bună-credință cu care au acționat chiriașii

când au cumpărat locuințele pe care le ocupau deoarece numai existența dovedită

a relei-credințe poate conduce la neaplicarea teoriei fondate pe

error

communis facit jus

, cu consecința desființării contractelor de

vânzare-cumpărare prin sancțiunea nulității absolute.

În speță, instanța de apel nu s-a

preocupat să examineze atitudinea părților (vânzător și cumpărător) la

încheierea actelor de înstrăinare, motivând în mod greșit că „buna-credință”

este reglementată de Codul civil doar în cazul aplicării prescripției

achizitive și că ea nu duce la consolidarea dreptului de proprietate asupra

imobilului deținut ca urmare a încheierii unui contract de vânzare-cumpărare.

Se constată, așadar, că sub

aspectele expuse criticile sunt întemeiate și urmare a casării hotărârii,

instanța va administra probe în sensul considerentelor arătate.

4) Cu privire la calitatea

procesuală pasivă a pârâtei T.L.

S-a reținut de către instanța de

apel că este întemeiată excepția invocată de reclamantă privind lipsa calității

procesuale pasive a pârâtei T.L. întrucât aceasta nu se identifică ca

succesoare a defunctei H.I., pentru că certificatele de legatar nr. 228 din 7

septembrie 1998 și nr. 337 din 26 octombrie 1998 nu cuprind încheierea de

legalizare și că T.L. nu a acceptat în termenul de 6 luni succesiunea defunctei

H.I., neexistând

înregistrată

din partea acesteia, înlăuntrul termenului de 6 luni, o cerere pentru

deschiderea succesiunii.

Critica este întemeiată.

Pârâta T.L. a susținut că este

succesoarea testamentară a defunctei H.I. (decedată la 15 iulie 1998),

cumpărătoarea apartamentului de la parter, situat în Constanța, (parte din

imobilul în litigiu).

În dovedirea calității de succesor,

pârâta a depus certificatul de legatar nr. 282 din 7 septembrie 1998 și

certificatul suplimentar de legatar nr. 337 din 26 octombrie 1998 eliberate de

B.N.P. I.M. și legalizate de același birou notarial (filele 98 și 99 dosar nr.

519/2002).

Conform art. 88 teza a II-a din

Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și activității notariale „până la

anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face

dovada deplină în privința calității de moștenitor…”.

Drept urmare, atâta vreme cât

certificatele de legatar nu au fost anulate prin hotărâre judecătorească, ele

fac dovada deplină în privința calității de moștenitor, așa încât în mod greșit

instanța de apel a reținut că recurenta-pârâtă nu se identifică ca succesoare a

defunctei H.I. și a apreciat că nu are calitate procesuală pasivă.

Faptul că cele două certificate de

legatar nu ar fi „prevăzute cu încheiere de legalizare” este nerelevant în

condițiile în care, pe de o parte, instanța nu a fost investită cu o cerere

privind anularea acestor certificate, iar pe de altă parte, art. 83 din Legea

nr. 36/1995 nu prevede obligativitatea inserării în aceste certificate a unei

încheieri de legalizare. De altfel, nici certificatul de moștenitor nr. 48 din

22 iulie 2003 (fila 158 dosar recurs) obținut de G.R., moștenitoarea

reclamantei P.A.M., nu cuprinde o încheiere de legalizare.

De asemenea, atâta timp cât cele

două certificate de legatar nu au fost anulate iar instanța nu a fost investită

cu o atare cerere și cum acestea fac dovada deplină a calității de legatar,

instanța nu era îndreptățită să analizeze incidența sau nu în cauză a

dispozițiilor art. 700 C. civ. sau existența ori inexistența vreunei cereri

depusă la notariat de T.L. pentru deschiderea succesiunii autoarei sale.

Sub aspectul analizat, hotărârea

instanței de apel este nelegală.

Examinarea motivelor de recurs

expuse face inutilă analizarea celorlalte motive invocate de pârâta T.L.

V. Referitor la recursul declarat de

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.C.F.S.

Constanța, se constată a fi întemeiat.

Conform art. 25 din Decretul nr.

31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, statul este persoană

juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca

subiect cu drepturi și obligații, care participă în astfel de raporturi prin

Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume

alte organe în acest scop.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, stă în proces, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate cu

privire la bunurile din domeniul public al statului, astfel cum este definit

prin art. 3 din Legea nr. 213/1998.

Conform art. 12 alin. (5) din

această lege, în litigiile prevăzute la alin. (4), litigii privitoare la

dreptul de administrare sau la dreptul de proprietate asupra bunului, bunuri

din domeniul public conform alin. (1), în astfel de litigii, deci, statul este

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, iar unitățile

administrativ-teritoriale, de către consiliile județene, Consiliul General al

Municipiului București, sau de consiliile locale.

Rezultă, așadar, că Ministerul

Finanțelor Publice reprezintă interesele statului în justiție în litigiile al

căror obiect îl formează bunurile din domeniul public de interes național, în

condițiile în care participă nemijlocit și în nume propriu.

În atare situație, pentru bunurile

revendicate ce fac parte din domeniul privat al unităților

administrativ-teritoriale (cum este și cazul în speță) statul prin Ministerul

Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă și ca atare, acțiunea în

revendicare trebuie respinsă față de acest pârât.

Drept urmare, în raport de

considerentele expuse și constatându-se că în mod corect instanța de apel a

reținut calitatea procesuală activă a reclamantei și nelegalitatea titlului

statului cu privire la imobilul în litigiu, dar că în mod nelegal a soluționat

pricina împotriva unei persoane decedate (H.I.) și nu a analizat atitudinea

părților (vânzător și cumpărător) la încheierea actelor de înstrăinare, (fapt

ce determină administrare de probe), și a reținut greșit lipsa calității

procesuale pasive a pârâtei T.L. și calitatea procesuală pasivă a Statului

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, se impune admiterea tuturor

recursurilor.

Întrucât s-au găsit întemeiate mai

multe motive iar modificarea hotărârii nu este posibilă întrucât este necesară

administrarea de probe, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., decizia

atacată va fi casată în întregime și se va trimite cauza la aceeași instanță

spre rejudecare în limita motivelor constatate a fi întemeiate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

pârâții M.M., T.L. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de D.G.F.P. Constanța, R.A.E.D.P.P. Constanța, Consiliul Local

Constanța și Municipiul Constanța, prin primar, împotriva deciziei civile nr.

156/C din 16 decembrie 2002 a Curții de Apel Constanța, pe care o casează și

trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 octombrie 2005.