AFFAIRE PETRE c. ROUMANIE

AFFAIRE PETRE c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)

A DOUA SECȚIUNEA C. ROMÂNIA Cerere nr. 71649/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 iunie 2006 DEFINITIVF 23/10/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Petre c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Cabral Barreto Biersan mei Mularoni Fura-Sandström, Jočienė, judecători și al domnului S. Naismith, grefier adjunct al secțiunii După ce a intenționat în camera consiliului la 30 mai 2006, renunță la hotărâre că iată, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 71649/01) îndreptată împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dl Corneliu Petre ( primul reclamant mai întâi și fiul său, Mircea Bogdan Petre (atît cel de-al doilea reclamant La 16 februarie 2004, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, la 18 octombrie 2005, Curtea a decis că aceasta se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCE DE LA L Acestea s-au născut în 1951 și, respectiv, 1975 și locuiesc la București. Ei exercită ocupația de avocat. Acțiune penală împotriva reclamanților la 24 decembrie 1996, printr-o ordonanță a Parchetului la tribunalul de apel din București, primul reclamant a fost pus sub acuzare pentru înșelăciune și utilizare de falsuri. În luna decembrie, reclamantul, în complicitate cu B.V., funcționar în administrația locală din București, a folosit un bilet fals la ordin pentru a transfera o sumă mare de bani din contul administrației locale în contul său personal. În aceeași zi, primul reclamant a fost pus în detenție provizorie. Printr-o ordonanță a Parchetului din 7 ianuarie 1997, cel de-al doilea reclamant a fost pus sub acuzare pentru fabricarea de documente false și complicitate la înșelăciune. În aceeași zi, el a fost pus în arest provizoriu. Prin rechiziționarea din 19 februarie 1997, parchetul de la tribunalul de apel din București i-a trimis înapoi pe reclamanți și pe B.V. în fața tribunalului departamental din București al șefului acuzațiilor menționate în ordonanțele de punere în judecată pe motiv că al doilea reclamant, în complicitate cu B.V., falsificase biletul la ordin ca bază pentru transferul de bani în contul primului solicitant. Printr-o decizie din 27 februarie 1997, Tribunalul de Primă Instanță din București a respins cererea Parchetului de prelungire a reținerii provizorii a primului solicitant, care a fost eliberat în aceeași zi. Printr-o hotărâre din 15 ianuarie 1998, confirmată prin hotărârea din 12 mai 1998 a Tribunalului de apel din București, Tribunalul de Justiție din București a anulat rechiziționarea Parchetului, pe motiv că prezentarea dosarului de judecată către reclamanți fusese ilegală. De asemenea, acesta a ordonat eliberarea celui de-al doilea reclamant, care a fost eliberat la 13 mai 1998. 10. Printr-un rechizitoriu din 28 august 1998, Parchetul la curtea de apel din București i-a trimis pentru a doua oară pe reclamanți și B.V. în fața tribunalului departamental din București al șefului acelorași acuzații ca cele reținute în prima rechiziție. 11. Prin hotărârea din 15 decembrie 1998, confirmată prin hotărârea din 9 septembrie 1999 a Tribunalului de apel din București, tribunalul din București a anulat cea de-a doua rechiziție a Parchetului, pe motiv că a fost redactat de același procuror, în ciuda anulării primei rechiziții. 12. Septembrie 2000, Parchetul a trimis pentru a treia oară reclamanții și B.V. în fața tribunalului departamental din București. Parchetul i-a acuzat de complicitate la înșelăciune și de fabricarea de documente false. Parchetul a respins, de asemenea, măsurile de punere în aplicare solicitate de reclamanți, și anume prezentarea mai multor martori și o expertiză grafologică a biletului cu ordin ...pe care nu le-au fost utile pentru că o astfel de expertiză fusese deja efectuată și pentru că au fost audiați toți martorii care puteau furniza informații relevante. 13. Dintre cele 38 de audieri care au avut loc în fața tribunalului departamental între 15 septembrie 2000 și 7 ianuarie 2004, cinci au fost amânate la cererea reclamanților care, la 8 decembrie 2000, au ridicat o excepție de neconstituționalitate a anumitor dispoziții ale Codului penal, la 24 septembrie 2001 și la 19 februarie 2002 au recuzat mai mulți judecători ai tribunalului departamental și, la 1 și 29 octombrie 2002, au solicitat amânarea examinării dosarului. 14. printr-o hotărâre din 29 ianuarie 2004, Tribunalul a condamnat B.V. pentru înșelăciune, fabricare și utilizare de documente false oficiale. Primul reclamant a fost condamnat la o pedeapsă de un an și opt luni de închisoare pentru complicitate la înșelătorie, în timp ce al doilea reclamant a fost condamnat la două pedepse de trei ani și un an de închisoare pentru complicitate la înșelătorie și pentru fabricarea de documente false. Reclamanții și, respectiv, procurorii au făcut apel la această hotărâre. 15. Prin hotărârea din 22 octombrie 2004, Curtea de Apel din București a primit parțial apelurile. Pe de o parte, Comisia a constatat că, pentru infracțiunile de fabricație și pentru utilizarea unor documente oficiale false, a avut loc prescrierea răspunderii penale și, pe de altă parte, a menținut condamnarea celor trei acuzați de înșelăciune și complicitate la înșelăciune și a purtat pedepsele celor doi reclamanți la patru ani de închisoare. 16. La recursul reclamanților, printr-o hotărâre din 18 mai 2005, Înalta Curte de Justiie și de Casation a clasat hotărârea Tribunalului de Primă Instană și a trimis dosarul pentru o nouă examinare.Înalta Curte de Justiie a constatat că judecătorii Tribunalului de Justiie nu au redactat procesul-verbal al hotărârii, ceea ce a dus la nulitatea acestuia din urmă. 17. Prin hotărârea din 3 noiembrie 2005, instanța de apel a respins cererea primului reclamant. În schimb, aceasta a primit parțial cererea celui de-al doilea reclamant pe motiv că a fost prevăzută încălcarea dreptului de a fabrica documente false. La 9 noiembrie 2005, reclamanții au formulat o acțiune în fața Înaltei Curți de Justiție. Procedura este încă pendinte în fața acestei instanțe. În conformitate cu art. 9 din Legea nr. 7/1972 privind cazierul judiciar, acuzațiile aduse reclamanților au fost înscrise provizoriu în cazierul lor judiciar 19. Printr-o acțiune introdusă în fața instanței de apel din București împotriva Ministerului de Interne și a șefului departamentului de cazier judiciar, reclamanții au solicitat eliminarea acestor mențiuni care le-ar fi împiedicat să-și găsească un loc de muncă. 20. Prin hotărârea din 12 iunie 2001, instanța de apel a respins acțiunea pe motiv că înscrierea provizorie a acestor mențiuni era prevăzută de lege și că, după cinci ani, în absența unei hotărâri judecătorești definitive, acestea ar fi ștearse. 21. Pe recursul reclamanților, printr-o hotărâre din 26 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiție a confirmat temeinicia hotărârii judecătorești din București. 22. Reclamanții furnizează extrase din cazierul judiciar eliberat în 2004, care indică încă existența unei acțiuni penale pendinte împotriva acestora. II. LEGĂTURA INTERNĂ PERTINENT Legea nr. 7/1972 privind cazierul judiciar art. 9 În cazul în care o hotărâre definitivă nu a avut loc după cinci ani, mențiunile provizorii sunt șterse. 23. Această lege a fost abrogată prin legea nr. 290 din 24 iunie 2004 privind cazierul judiciar. În temeiul acestei legi, urmărirea penală în curs este înregistrată în dosarele poliției, dar nu trebuie menționată pe extrasele din cazierul eliberat la cererea părților interesate. Ordonanța guvernului nr. 65/1997 privind regimul pașapoartelor art. 14 Dreptul de a utiliza pașaportul poate fi anulat sau suspendat în următoarele situații: există indicii că persoana a comis o infracțiune a cărei sancțiune legală este mai mare de doi ani de închisoare și că are obligația de a-și folosi pașaportul pentru a scăpa de acuzații (...) Dacă persoana respectivă este acuzată și magistratul i-a interzis să părăsească locul de reședință (...) În cazul în care persoana în cauză este acuzată pentru datorii a căror plată nu este garantată (...) către persoane fizice sau juridice sau la nivel național; în acest caz, măsura este luată la cererea creditorilor în cazul în care plata datoriilor a fost ordonată printr-o hotărâre judecătorească definitivă (...) art. 15 În cazul în care un resortisant al unei țări terțe are dreptul la un permis de ședere pe teritoriul unui stat membru sau al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat membru al Uniunii Europene sau al Liechtensteinului, statul membru în care se află persoana fizică sau juridică care face obiectul unei interdicții de ședere pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat membru al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat membru al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat membru al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru, al unui stat membru al unei al unei al unui stat membru al unui stat membru al unei al unei al unui stat membru al unei al unui stat membru al Uniunii sau al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al Uniunii sau al Uniunii sau al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru sau al unui stat membru sau al unui stat membru al unui stat membru sau al unui stat membru al Uniunii sau al unui stat membru sau al unei al unui stat sau al unui stat membru sau al unui stat membru sau al unui stat membru al unui stat sau al unei alt stat sau al unei al unui stat sau al unui stat sau al unui stat sau al unui stat sau al unui stat sau al unui stat sau al unui stat sau al unui stat sau al unui stat sau al unui stat sau al unui stat sau al unui stat sau al unui stat sau al unui stat sau al unui stat sau al unui stat membru, al unui stat sau al unui stat sau al unui stat sau al unei 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate. De acum înainte, singurele restricții posibile sunt cele prevăzute de Codul de procedură penală, și anume interdicția de a părăsi țara, impusă de Parchet sau de instanță. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 25, reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. 26. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 24 decembrie 1996 în ceea ce privește primul reclamant și la 7 ianuarie 1997 în ceea ce privește al doilea reclamant și nu a încetat încă și, prin urmare, a durat deja nouă ani și cinci luni pentru trei grade de instanță. Curtea constată că nu există niciun motiv clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Pe fond 29. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, CEDH 1999-II). 30. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție. 31. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil 32. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Convenție. Pe de altă parte, pe de altă parte, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Convenție. Pe de altă parte, pe de altă parte, în conformitate cu art. 5 din Convenție, reclamanții afirmă că arestarea lor a fost ilegală. Ei consideră că au fost reținuți în detenție provizorie în necunoașterea dispozițiilor Codului de procedură penală, că nu au fost reduși imediat în fața unui magistrat și că nu au beneficiat de o acțiune efectivă pentru a contesta legalitatea detenției. În cele din urmă, se plâng că nu au dreptul la o despăgubire pentru detenție pe care o consideră ilegală. 34. Curtea ia notă de faptul că reținerea provizorie a reclamanților s-a încheiat la 13 februarie 1997 și, respectiv, la 19 mai 1998. Or, cererea a fost introdusă la 11 decembrie 2000, adică mai mult de șase luni de la data încheierii presupusei dețineri ilegale (a se vedea, mutatis mutandis, Mujea c. România (dec.), nr 44696/98, 10 septembrie 2002). 35. În ceea ce privește posibilitatea de a obține despăgubiri pentru deținerea presupus ilegală, Curtea amintește că, pentru a obține o despăgubire în acest sens, o încălcare a articolului 5 din convenție trebuie să fie stabilită în prealabil de o autoritate națională sau de organismele Convenției (N.C. Italia [GC], nr. 24952/94, § 49, 18 decembrie 2002), o condiție care nu este îndeplinită în speță. 36. În consecință, aceste obiecții sunt inadmisibile pentru nerespectarea termenului de șase luni și, respectiv, pentru lipsa evidentă a temeiului; prin urmare, acestea trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (1), (3) și (4) din Convenție. 37. Invocând art. 6 alineatul (2) din convenție, reclamanții consideră că prezumția de nevinovăție nu a fost recunoscută în privința lor din cauza înscrierii acuzațiilor aduse acestora în cazierul lor judiciar. 38. Curtea arată că înscrierea unei acuzații în cazierul judiciar nu se referă la temeinicia acuzației în cauză, ci indică pur și simplu faptul că o procedură judiciară este pendinte împotriva mai târziu (Corsi c. Italia (dec.), n 4221/98, 15 martie 2001). 39. În măsura în care aceste înscrieri sunt susceptibile de a crea o problemă în langul articolului 8 din Convenție, Curtea amintește că anumite neplăceri în desfășurarea normală a vieții private sunt inerente urmărilor penale în curs. Cu toate acestea, acest aspect trebuie să fie luat în considerare în procesul de examinare a spătarului de la art. 6 alineatul (1) din Convenție și, dacă este cazul, în estimarea unei daune morale suferite de cei interesați (Volf c. Republica Cehă, nr. 70847/01, § 40, 6 septembrie 2005). 40. În orice caz, Curtea constată că Ön Õ nu prezintă nicio dovadă a unui impact asupra vieții lor private sau profesionale de la înscrierea în registrul de urmăriri penale în curs. În plus, Curtea constată că aceste înscrieri provizorii nu conțin ex lege În sfârșit, Curtea consideră că inscripțiile în litigiu nu pot fi asimilate situației incriminate în cauza Rotaru c. România ([GC], nr. 28341/95, § 44, CEDO 2000 V) unde autoritățile române colectaseră și memorase mai mult de 50 de ani informații privind viața reclamantului, în special cu privire la studiile, activitățile sale politice și cazierul judiciar. 42. Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. 43. Invocând art. 6 alineatul (3) din Convenție, reclamanții se plâng de încălcarea dreptului la un proces echitabil, susținând că Parchetul a refuzat să ia măsurile pe care le-au solicitat. 44. Curtea amintește că întrebarea dacă un proces este în conformitate cu cerințele articolului 6 din convenție nu poate fi rezolvată în raport cu un element izolat, ci trebuie să fie pe baza unei examinări a întregii proceduri, și anume după încheierea acesteia (a se vedea, H. v. Franța, Hotărârea din 24 octombrie 1989, Seria A n 162-A, p. 23 § 61, și Vass c. Ungaria, n 5796/00, § 47, 25 noiembrie 2003). 45. În speță, procedura fiind încă în curs de desfășurare în fața Înaltei Curți de Justiție și de Casație, Curtea consideră că acest aspect este prematur și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. 46. Reclamanții susțin că nu pot călători în străinătate din cauza urmăririi penale, ceea ce le aduce atingere dreptului la liberă circulație garantat prin art. 2 din Protocolul nr. 47. Curtea amintește că o limitare a libertății de circulație pentru nevoile unei proceduri penale în curs nu constituie în sine o problemă pe teren la art. 2 din Protocolul nr. 4, atâta timp cât această măsură rămâne proporțională cu scopul legitim urmărit, în special în ceea ce privește durata sa (a se vedea, mutatis mutandis, Fedorov și Fedorova c. Rusia, nr 3108/02, § 41, 13 octombrie 2005 și Antonenkov și alții c. Ucraina, n 14183/02, § 61, 22 noiembrie 2005). 48. În speță, Curtea constată că, la momentul faptelor, în anumite cazuri specifice, legislația internă impunea Ministerului de Interne posibilitatea de a interzice unei persoane să se deplaseze în străinătate în cursul urmăririi penale. Cu toate acestea, aceasta avea posibilitatea de a contesta această măsură în fața instanțelor administrative. 49. Cu toate acestea, Curtea arată, pe de o parte, că o astfel de măsură nu a fost luată împotriva reclamanților și, pe de altă parte, că nu reiese din dosarul pe care aceștia din urmă l-au întâmpinat din opoziie pentru a călători în străinătate. 50. Prin urmare, aceasta este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din Convenia. III. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că sunt impediment consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită, pentru prejudiciul material, 240 000 de dolari americani (USD) pentru pierderile economice ale mai multor societăți comerciale pe care le conduceau, și 48 000 de dolari pentru salariile pe care le-au declarat private de la deschiderea urmăririi penale. 53. De asemenea, solicită un milion de euro fiecare pentru prejudiciul moral. 54. Guvernul contestă aceste pretenții pe care le consideră excesive și fără legătură cu presupusele încălcări. 55. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat. Prin urmare, Curtea consideră că nu se poate aloca nicio sumă reclamanților pentru prejudiciul material în legătură directă cu încălcarea constatată a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 56. Pe de altă parte, Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu moral cert din cauza duratei excesive a procedurii în litigiu. În ceea ce privește echitatea, Curtea acordă fiecăruia 3 000 EUR (EUR) în acest sens. Comisioane și cheltuieli de judecată 57. Reclamanții solicită rambursarea a 70 000 USD pentru costurile medicale suportate în timpul detenției provizorii și în timpul urmăririi penale. 58. De asemenea, ei solicită 40 000 USD pentru munca depusă de avocații lor în cadrul procedurii interne și 10 000 USD pentru depunerea cererii în fața Curții. Ca justificare, ei furnizează o copie a unei convenții de asistență juridică încheiate în 1997 pentru procedura internă și care se ridică la 450 1000 lei românești (ROL) (aproximativ 60 USD), precum și un certificat eliberat de un alt avocat care menționează că reclamanții i-au plătit 9 700 USD pentru activitatea sa efectuată în cadrul procedurii interne. În cele din urmă, acestea prezintă o copie a unui contract care are ca obiect traducerea mai multor documente în vederea prezentării cererii în fața Curții. Cu toate acestea, acest contract nu precizează valoarea onorariilor plătite. 59. Guvernul contestă aceste pretenții. Acesta subliniază faptul că instanțele au depus o declarație în instanță conform căreia o sentință pentru 450 000 ROL și menționează că declarația emisă de un alt avocat pentru suma de 9 700 USD nu dovedește plata efectivă a acestei sume. 60. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. 61. În cazul de față, Curtea constată că tribunalele au justificat pe deplin costurile medicale suportate în cursul procedurii interne. În consecință, Curtea decide să nu aloce o sumă în acest sens. 62. În ceea ce privește cheltuielile aferente activității avocaților în cursul procedurii interne, precum și cheltuielile și cheltuielile suportate ca urmare a prezentării cererii în fața Curții, ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde fiecărui solicitant suma de 1 000 EUR, indiferent de costuri. Interese moratorii 63. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L 6 alin. (1) din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, fiecărui solicitant, 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru daune morale și 1 000 EUR (mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit ; Aceste sume se convertesc în lei românești la rata aplicabilă la data decontării, începând cu data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorate cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 27 iunie 2006 în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Naismith J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

PETRE c. ROUMANIE

(

Requête n

o

71649/01)

ARRÊT

STRASBOURG

27 juin 2006

DÉFINITIF

23/10/2006

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Petre c. Roumanie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

I.

Cabral Barreto

,

C.

Bîrsan

,

M

mes

A.

Mularoni

,

E.

Fura-Sandström,

D.

Jočienė,

juges

,

et de M. S.

Naismith,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 30 mai 2006,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

71649/01) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, M.

Corneliu

Petre («

le premier requérant

») et son fils, M. Mircea Bogdan Petre («

le second requérant

»), ont saisi la Cour le 11 décembre 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M

me

B.

Rămășcanu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Le 16 février 2004, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, le 18

octobre 2005, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Les requérants sont nés respectivement en 1951 et 1975 et résident à Bucarest. Ils exercent la profession d’avocat.

A.

Action pénale à l’encontre des requérants

5.

Le 24 décembre 1996, par une ordonnance du parquet auprès de la cour d’appel de Bucarest, le premier requérant fut mis en examen pour escroquerie et usage de faux. Le parquet retint qu’au cours du mois de décembre, le requérant, en complicité avec B.V., fonctionnaire dans l’administration locale de Bucarest, avait utilisé un faux billet à ordre pour transférer une importante somme d’argent d’un compte de l’administration locale sur son compte personnel. Le même jour, le premier requérant fut placé en détention provisoire.

6.

Par une ordonnance du parquet du 7 janvier 1997, le second requérant fut mis en examen pour fabrication de faux documents et complicité d’escroquerie. Le même jour, il fut placé en détention provisoire.

7.

Par un réquisitoire du 19 février 1997, le parquet auprès de la cour d’appel de Bucarest renvoya les requérants et B.V. devant le tribunal départemental de Bucarest du chef des accusations mentionnées dans les ordonnances de mise en examen au motif que le second requérant, en complicité avec B.V., avait falsifié le billet à ordre servant de base pour le transfert de l’argent sur le compte du premier requérant.

8.

Par une décision du 27 février 1997, le tribunal de première instance de Bucarest rejeta la demande du parquet de prolongation de la détention provisoire du premier requérant, qui fut libéré le même jour.

9.

Par un jugement du 15 janvier 1998, confirmé sur recours du parquet par un arrêt du 12 mai 1998 de la cour d’appel de Bucarest, le tribunal départemental de Bucarest annula le réquisitoire du parquet, au motif que la présentation du dossier d’instruction aux requérants avait été irrégulière. Il ordonna aussi la mise en liberté du second requérant, qui fut libéré le 13

mai

1998.

10.

Par un réquisitoire du 28 août 1998, le parquet auprès de la cour d’appel de Bucarest renvoya pour la deuxième fois les requérants et B.V. devant le tribunal départemental de Bucarest du chef des mêmes accusations que celles retenues dans le premier réquisitoire.

11.

Par un jugement du 15 décembre 1998, confirmé sur recours du parquet par un arrêt du 9 septembre 1999 de la cour d’appel de Bucarest, le tribunal départemental de Bucarest annula le deuxième réquisitoire du parquet, au motif qu’il avait été rédigé par le même procureur malgré l’annulation du premier réquisitoire.

12.

Par un réquisitoire du 1

er

septembre 2000, le parquet renvoya pour la troisième fois les requérants et B.V. devant le tribunal départemental de Bucarest. Le parquet les accusa de complicité d’escroquerie et de fabrication de faux documents. Le parquet rejeta également les mesures d’instruction réclamées par les requérants, à savoir la comparution de plusieurs témoins et une expertise graphologique du billet à ordre litigieux, estimant qu’elles n’étaient pas utiles parce qu’une telle expertise avait déjà été effectuée et que l’ensemble des témoins qui pouvaient fournir des informations pertinentes avaient été entendus.

13.

Sur les trente-huit audiences qui eurent lieu devant le tribunal départemental entre le 15 septembre 2000 et le 7 janvier 2004, cinq furent reportées à la demande des requérants qui, le 8 décembre 2000, soulevèrent une exception d’inconstitutionnalité de certaines dispositions du code pénal, le 24 septembre 2001 et les 19 février et 19 mars 2002, récusèrent plusieurs juges du tribunal départemental et, les 1

er

et 29 octobre 2002, demandèrent l’ajournement pour étudier le dossier.

14.

Par un jugement du 29 janvier 2004, le tribunal condamna B.V. pour escroquerie, fabrication et usage de faux documents officiels. Le premier requérant fut condamné à une peine d’un an et huit mois de prison pour complicité d’escroquerie, tandis que le second requérant fut condamné à deux peines de trois ans et un an de prison pour complicité d’escroquerie et fabrication de faux documents, respectivement. Les requérants et le parquet firent appel de ce jugement.

15.

Par un arrêt du 22 octobre 2004, la cour d’appel de Bucarest accueillit partiellement les appels. D’une part, elle constata que, pour les infractions de fabrication et usage de faux documents officiels, la prescription de la responsabilité pénale était intervenue, et, d’autre part, elle maintint la condamnation des trois inculpés pour escroquerie et complicité d’escroquerie et porta les peines des deux requérants à quatre ans de prison.

16.

Sur recours des requérants, par un arrêt du 18 mai 2005, la Haute Cour de Justice et de Cassation cassa l’arrêt de la cour d’appel et renvoya le dossier pour un nouvel examen. La Haute Cour de Justice observa que les juges de la cour d’appel n’avaient pas rédigé le procès-verbal de l’arrêt, ce qui entraînait la nullité de ce dernier.

17.

Par un arrêt du 3 novembre 2005, la cour d’appel rejeta l’appel du premier requérant. En revanche, elle accueillit partiellement l’appel du second requérant au motif que l’infraction de fabrication de faux documents était prescrite. Le 9 novembre 2005, les requérants formèrent un recours devant la Haute Cour de Justice. La procédure est toujours pendante devant cette juridiction.

B.

Inscription des accusations contre les requérants à leur casier judiciaire

18.

Conformément à l’article 9 de la loi n

o

7/1972 sur le casier judiciaire, les accusations portées contre les requérants furent inscrites provisoirement à leur casier judiciaire.

19.

Par une action introduite auprès de la cour d’appel de Bucarest contre le ministère de l’Intérieur et le chef du service du casier judiciaire, les requérants demandèrent la suppression de ces mentions alléguant qu’elles les auraient empêchés de trouver un emploi.

20.

Par un arrêt du 12 juin 2001, la cour d’appel rejeta l’action au motif que l’inscription provisoire de ces mentions était prévue par la loi et qu’au bout de cinq ans, en absence de décision judiciaire définitive, elles seraient effacées.

21.

Sur recours des requérants, par un arrêt du 26 février 2002, la Cour suprême de Justice confirma le bien-fondé de l’arrêt de la cour d’appel de Bucarest.

22.

Les requérants fournissent des extraits de casier judiciaire délivrés en 2004, qui mentionnent toujours l’existence d’une action pénale pendante à leur encontre.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

A.

Loi n

o

7/1972 sur le casier judiciaire

Article 9

«

La mise en examen ou la détention provisoire d’une personne sont mentionnées provisoirement, jusqu’à une décision judiciaire définitive, dans les fichiers de la police.

Si une décision définitive n’est pas intervenue au bout de cinq ans, les mentions provisoires sont effacées.

»

23.

Cette loi a été abrogée par la loi n

o

290 du 24 juin 2004 sur le casier judiciaire. En vertu des dispositions de cette loi, les poursuites en cours sont enregistrées dans les fichiers de la police, mais ne doivent pas être mentionnées sur les extraits de casier délivrés sur demande des intéressés.

B.

Ordonnance du gouvernement n

o

65/1997 sur le régime des passeports

Article 14

«

Le droit d’utiliser le passeport peut être annulé ou suspendu dans les cas suivants

:

S’il y a des indices que l’intéressé a commis une infraction dont la sanction légale est supérieure à deux ans de prison et qu’il a l’intention d’utiliser son passeport pour échapper aux poursuites (...)

;

Si l’intéressé est inculpé et le magistrat lui a interdit de quitter son lieu de résidence (...)

:

Si l’intéressé est poursuivi pour des dettes dont le paiement n’est pas garanti (...) envers des personnes physiques ou morales, ou l’Etat

; dans ce cas la mesure est prise à la demande des créanciers si le paiement des dettes a été ordonné par une décision de justice définitive (...)

»

Article 15

«

L’annulation ou la suspension du droit d’utiliser le passeport (...) peuvent faire l’objet d’une action en contentieux administratif.

»

24.

Cette ordonnance a été abrogée par la loi n

o

248 du 20 juillet 2005 sur le régime de la libre circulation des citoyens roumains à l’étranger. Désormais, les seules restrictions possibles sont celles prévues par le code de procédure pénale, à savoir l’interdiction de quitter le pays, ordonnée par le parquet ou par le tribunal. L’intéressé a toutefois la possibilité de contester la mesure prise par le parquet devant le tribunal.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

25.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

26.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

27.

La période à considérer a débuté le 24 décembre 1996 en ce qui concerne le premier requérant et le 7 janvier 1997 s’agissant du second requérant et n’a pas encore pris fin. Elle a donc déjà duré neuf ans et cinq

mois

,

pour trois degrés de juridictions.

A.

Sur la recevabilité

28.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

B.

Sur le fond

29.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres,

Pélissier et Sassi c. France

[GC], n

o

25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

30.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article

6 §

1 de la Convention.

31.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

».

32.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

33.

Sous l’angle de l’article 5 de la Convention, les requérants allèguent que leur arrestation a été illégale. Ils estiment qu’ils ont été placés en détention provisoire en méconnaissance des dispositions du code de procédure pénale, qu’ils n’ont pas été traduits aussitôt devant un magistrat et qu’ils n’ont pas bénéficié d’un recours effectif pour contester la légalité de la détention. Enfin, ils se plaignent de ne pas avoir droit à une réparation pour leur détention qu’ils estiment illégale.

34.

La Cour note que la détention provisoire des requérants a pris fin respectivement les 13 février 1997 et 19 mai 1998. Or, la requête a été introduite le 11 décembre 2000, soit plus de six mois à compter de la date de la fin de la détention prétendument illégale (voir,

mutatis mutandis

,

Mujea c. Roumanie

(déc.), n

o

44696/98, 10 septembre 2002).

35.

Quant à l’impossibilité d’obtenir une réparation pour la détention prétendument illégale, la Cour rappelle que pour obtenir une réparation à ce titre, une violation de l’article 5 de la Convention doit être préalablement établie par une autorité nationale ou par les organes de la Convention (

N.C.

c. Italie

[GC], n

o

24952/94, § 49, 18 décembre 2002), condition qui n’est pas remplie en l’espèce.

36.

Il s’ensuit que ces griefs sont irrecevables respectivement pour

non-respect du délai de six mois et pour défaut manifeste de fondement. Par conséquent, ils doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 1, 3 et 4 de la Convention.

37.

Invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, les requérants estiment que la présomption d’innocence a été méconnue à leur égard en raison de l’inscription des accusations portées contre eux à leur casier judiciaire.

38.

La Cour relève que l’inscription d’une accusation au casier judiciaire n’a pas trait au bien-fondé de l’accusation en question, mais indique simplement qu’une procédure judiciaire est pendante contre l’intéressé (

Corsi c. Italie

(déc.), n

o

42210/98, 15 mars 2001).

39.

Dans la mesure où ces inscriptions sont susceptibles de poser un problème sous l’angle de l’article 8 de la Convention, la Cour rappelle que certains désagréments dans le déroulement normal de la vie privée sont inhérents aux poursuites pénales en cours. Toutefois, cet aspect est à prendre en compte dans l’examen du grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention et, le cas échéant, dans l’estimation d’un dommage moral subi par les intéressés (

Volf c. République tchèque

, n

o

70847/01, §

40, 6

septembre 2005).

40.

En tout état de cause, la Cour observe que les requérants n’apportent pas la preuve d’une quelconque incidence sur leur vie privée ou professionnelle de l’inscription au casier des poursuites en cours. De plus, elle observe que ces inscriptions provisoires ne comportent pas

ex lege

d’incapacités personnelles ou professionnelles de nature à influencer la possibilité des requérants de développer des relations avec le monde extérieur (voir,

a contrario

,

Sidabras et Džiautas c. Lituanie

, n

os

55480/00 et 59330/00, §

48, CEDH 2004

‑

...).

41.

Enfin, la Cour estime que les inscriptions litigieuses ne sauraient être assimilées à la situation incriminée dans l’affaire

Rotaru

c. Roumanie

([GC], n

o

28341/95, §

44, CEDH 2000

‑

V) où les autorités roumaines avaient recueilli et mémorisé pendant plus de cinquante ans des renseignements sur la vie du requérant, en particulier sur ses études, ses activités politiques et son casier judiciaire.

42.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

43.

Invoquant l’article 6 § 3 de la Convention, les requérants se plaignent d’une atteinte au droit à un procès équitable, en faisant valoir que le parquet a refusé d’ordonner les mesures d’instruction qu’ils avaient demandées.

44.

La Cour rappelle que la question de savoir si un procès est conforme aux exigences de l’article 6 de la Convention ne peut être résolue au regard d’un élément isolé mais doit l’être sur la base d’un examen de l’ensemble de la procédure, c’est-à-dire une fois celle-ci terminée (voir,

H. v. France

, arrêt

du 24 octobre 1989, Série A n

o

162-A, p. 23, § 61, et

Vass c. Hongrie

, n

o

57966/00, §

47, 25 novembre 2003).

45.

En l’espèce, la procédure étant toujours pendante devant la Haute Cour de Justice et de Cassation, la Cour estime que ce grief est prématuré et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

46.

Les requérants allèguent qu’ils ne peuvent pas se rendre à l’étranger à cause des poursuites, ce qui porte atteinte à leur droit à la liberté de circulation garanti par l’article 2 du Protocole n

o

4.

47.

La Cour rappelle qu’une limitation de la liberté de circuler pour les besoins d’une procédure pénale en cours ne pose pas en soi de problème sur le terrain de l’article 2 du Protocole n

o

4, tant que cette mesure reste proportionnée au but légitime poursuivi, notamment en ce qui concerne sa durée (voir,

mutatis mutandis, Fedorov et Fedorova c. Russie

, n

o

31008/02, §

41, 13 octobre 2005 et

Antonenkov et autres c. Ukraine

, n

o

14183/02, §

61, 22 novembre 2005).

48.

En l’espèce, la Cour note qu’à l’époque des faits, dans certains cas précis, la législation interne conférait au ministère de l’Intérieur la possibilité d’interdire à une personne de se rendre à l’étranger au cours des poursuites. Toutefois, l’intéressé avait la possibilité de contester cette mesure devant les juridictions administratives.

49.

Néanmoins, la Cour relève, d’une part, qu’une telle mesure n’a pas été prise à l’encontre des requérants et, d’autre part, qu’il ne ressort pas du dossier que ces derniers aient rencontré d’opposition pour se rendre à l’étranger.

50.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

51.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

52.

Les requérants réclament, au titre du préjudice matériel, 240

000

dollars américains (USD) pour les pertes économiques de plusieurs sociétés commerciales qu’ils dirigeaient, et 48

000 USD pour les salaires dont ils allèguent avoir été privés depuis l’ouverture des poursuites.

53.

Ils sollicitent également un million d’euros chacun au titre du préjudice moral.

54.

Le Gouvernement conteste ces prétentions qu’il considère excessives et sans lien avec les violations alléguées.

55.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué. Dès lors, elle estime qu’aucune somme ne saurait être allouée aux requérants au titre du préjudice matériel en liaison directe avec la violation constatée de l’article 6 § 1 de la Convention.

56.

En revanche, la Cour estime que les requérants ont subi un tort moral certain en raison de la durée excessive de la procédure litigieuse. Statuant en équité, elle octroie à chacun 3 000 euros (EUR) à ce titre.

B.

Frais et dépens

57.

Les requérants sollicitent le remboursement de 70

000 USD au titre des frais médicaux encourus au cours de leur détention provisoire et pendant les poursuites.

58.

Ils demandent également 40

000 USD d’honoraires pour le travail accompli par leurs avocats dans la procédure interne et 10

000 USD pour la présentation de la requête devant la Cour. A titre de justificatif, ils fournissent la copie d’une convention d’assistance juridique conclue en 1997 pour la procédure interne et qui s’élève à 450

000 lei roumains (ROL) (60 USD environ), ainsi qu’une attestation délivrée par un autre avocat mentionnant que les requérants lui ont versé 9

700 USD pour son travail effectué dans le cadre de la procédure interne. Enfin, ils produisent la copie d’un contrat ayant pour objet la traduction de plusieurs documents en vue de la présentation de la requête devant la Cour. Cependant, ce contrat ne précise pas le montant des honoraires versés.

59.

Le Gouvernement conteste ces prétentions. Il souligne que les requérants n’ont versé au dossier qu’une quittance pour 450

000 ROL et mentionne que l’attestation délivrée par un autre avocat pour la somme de 9

700 USD ne prouve pas le paiement effectif de cette somme.

60.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux.

61.

En l’espèce, la Cour observe que les requérants n’ont nullement justifié des frais médicaux encourus au cours de la procédure interne. En conséquence, elle décide de ne pas allouer de somme à ce titre.

62.

En ce qui concerne les frais correspondant au travail des avocats au cours de la procédure interne, ainsi que les frais et dépens entraînés par la présentation de la requête devant la Cour, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable d’octroyer à chaque requérant la somme de 1

000 EUR, tous frais confondus.

C.

Intérêts moratoires

63.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, à chaque requérant, 3

000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral et 1

000 EUR (mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

; ces sommes sont à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 juin 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Naismith

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président